Semnal editorial 485 + Fragment în avanpremieră: Tony Mott – Când vine primăvara

 

Lansare 7 iulie ora 18.30 librăria Șt. O. Iosif Brașov.

Un avocat ucis, o poveste terifiantă, o anchetă internațională!

Colecția Mystery & thriller

978-606-749-608-6

format 13 x 30 cm

300 pag

45 lei

 

Fragment din romanul „Când vine primăvara”, autor Tony Mott

Seria Gigi Alexa volumul 4.

Capitolul 3

Gigi

„So perfekt ist der Moment

Doch weiter läuft die Zeit

Augenblick, verweile doch

Ich bin noch nicht bereit”

Rammstein – Zeit

– Nea Pavel, bună, se apropie ea de bărbatul care-i deschide portiera din dreapta a mașinii.

Ține șapca strânsă în mână și răspunde la îmbrățișarea lui Gigi doar după ce ea îl strânge tare:

– Ușor, fetițo, că mă dobori!

– Mi-a fost dor de tine!

– Și mie, doamna doctor, și tare m-am temut.

– Las că suntem bine. Mă bucur că te-ai întors. Te-ai vaccinat?

– Normal! Și pe coana mare am rezolvat-o. Suntem în siguranță, cel puțin deocamdată.

– Nepoții sunt bine cu toții?

– Da, doar că-s năzdrăvani. Pe ăsta cel mai mic nu-l știi, lui nea Pavel i se umezesc ochii. E mare pișicher.

– Cât are acum?

– Un an jumate.

– Trebuie să fie tare dulce.

– Este. Hai, urcă-n mașină, mi-a zis Emil să ne grăbim, zice că vrea să-ți arate ceva.

– Stai că-l sun!

Gigi se așază pe scaun, cotrobăie prin geantă după căști și-l apelează. Emil răspunde abia la al doilea apel.

– Unde ești?

– Pe drum, acum am plecat de acasă.

– Hai mai repede, vreau să vezi ceva.

– Pleacă undeva?

– Nu-i așa simplu, termină cu glumele, e ceva ciudat.

– Zi-mi, că mor de curiozitate.

– N-ajută. Hai odată!

Gigi se echipează rapid și intră în sală. Se duce direct la stația de amplificare și oprește muzica. Emil tresare:

– What the fuck! Ce m-ai speriat!

– Pe bune? Rock nemțesc?

– Gigi, nu știu pe nimeni care, auzind Rammstein, ar comenta ca tine. Bine c-ai venit, lasă, mai vorbim de cultura ta muzicală mai târziu. Fii atentă: bărbatul a murit până la sosirea ambulanței. Eu cred că era deja mort, dar pe cei care l-au găsit i-a derutat temperatura.

– Cum adică?

– E foarte cald. Încă.

Ea se apropie încet de corpul depus pe masa de inox. Bărbatul foarte înalt ocupă toată lungimea. Obrazul drept e roșu, iar maxilarul pare ușor deplasat. Pe măsură ce îl scanează cu privirea de la gât în jos, vede vânătăi aproape simetrice la umeri și la coate, apoi pe șolduri. La glezne se văd alte urme. Gigi îi cuprinde genunchiul drept cu ambele mâini și ridică ochii spre Emil.

– Acum înțelegi?

– Da. Ai măsurat?

– Acum două minute, înainte să intri tu am verificat din nou, avea 41 cu 3.

– Cum dracu’?

– Nu știu.

– Auzi, dar ăia de la criminalistică au luat probe?

– Da, normal, au urlat la mine de parcă era treaba mea să-i opresc p-ăia de la salvare să-l aducă aici. Ei l-au dezbrăcat.

– Ok. Analize?

– Ești nebună? Nu-s gata încă.

– Cât a trecut?

– Exact o oră și zece minute. Eu te-am sunat de când era în drum spre noi, îi explică Emil verificând niște hârtii.

– Și tu zici că are temperatura asta de când a venit? Cât avea la prima măsurare?

– 41 cu 7.

– Deci scade.

– Evident că scade, dar nu-i normal. Ai mai pățit vreodată așa ceva?

– Am citit doar, apare în situații de intoxicație cu MDMA. Ecstasy.

Emil o privește nedumerit:

– Hm, eu mă gândisem aiurea în cazul ăsta. Îți dai seama că i-am făcut test Covid?

– Și? N-are.

– De unde știi?

– Că la hipertermia de MDMA nu scade la fel. La Covid, organismul, e doar opinia mea, se comportă normal. Mă rog, normal pentru un cadavru.

– Nu mai râde, Gigi! Deci zici că n-avem nicio șansă să stabilim ora decesului?

– Nu, nu cred că vom putea face asta cu acuratețe folosind formula clasică. Și dacă am dreptate, va intra în rigor mult mai repede.

– Și atunci ce facem? Deschidem acum?

– Evident. Te rog să te asiguri doar că e tot protocolul documentat. E posibil să dăm de cretini care vor sări când vor vedea temperatura.

– Și ce? O să creadă că l-am tăiat de viu? se îneacă Emil de râs.

– Tu fă ce-ți zic.

– Îți dai seama că eram și eu intrigat la rândul meu și le-am făcut de două ori pe toate. Le-am salvat și tipărit. Ne putem apuca. Pot să dau drumul la muzică?

– Da, dar dă-o mai încet, te rog. Mulțumesc, îi zise ea după ce Emil se întoarce de cealaltă parte a mesei. Hai să ne mișcăm repede, dacă am avut dreptate, o să vedem rabdomioliza pe țesut.

– Mai am o singură completare, ridică Emil palma dreaptă. Scrii tu raportul, da?

Ea râde și nu-l mai bagă în seamă. Spune doar „aha” în timp ce apasă pe căștile telefonului, metoda ei de a porni înregistrarea. Ar fi putut să-și ia căști noi, dar le preferă pe cele cu fir. Asta a salvat-o în timpul conversației cu Hercule, a zis „aha-ul” și a apăsat pe buton, astfel încât au avut o probă pentru acuzare.

Două ore mai târziu, după ce au terminat autopsia, Gigi se spală îndelung pe mâini.

Emil e la chiuveta de lângă ea. Se privesc unul pe celălalt în oglindă.

– Dificil, nu? întreabă Emil.

– Da, îl sun pe Matei imediat, n-o să-i placă.

– Nu te poți mulțumi să trimiți raportul?

– N-am cum să uit că fac parte din SAC. Orice caz mai dificil va ajunge, cel puțin teoretic, și la mine.

– Crezi că suntem acolo?

– Emil, nici măcar nu-mi dau seama ce mă-ntrebi.

– Crezi că e o rețea?

– Nu fac supoziții aiurea, mormăie ea în timp se șterge pe mâini și se freacă între degete cu prosopul de hârtie pe care îl derulase cu furie de pe stativ.

– De ce te-ai enervat?

– De fiecare dată când mă bag și le zic ce să caute sau vin cu o explicație mai complicată încep să dea din colț în colț. Durează până când fac ce le spun.

– Eu cred că exagerezi. Au mers pe indicațiile tale de fiecare dată.

– Da, dar nu de la-nceput.

– Mie mi se pare că e o chestie de ego la tine. Poate ți-ai greșit cariera. Ar fi trebuit să fii tu șeful poliției, râde Emil.

– Șefa. Șefa poliției, îl împunge Gigi cu degetul în piept.

Își trage scaunul de la birou cât mai comod, mută încolo și încoace tastatura, apoi caută ceva prin sertare, scoate un teanc de foi și începe să tragă niște linii. Întoarce foaia pe orizontală și notează câteva ore: 6, 9, 12 și dedesubtul cifrelor trece cu semnul întrebării: MDMA, sildenafil, MDMA. Îl sună pe Matei.

– Hei, ce faci? Pe unde ești?

– Chiar voiam să te sun, aș pleca acasă. Unde ești?

– Mă apuc să scriu raportul. Oare când zici acasă la cine, mai bine zis unde, te referi?

– La Vulcan, în general.

– Ești supărat?

– Nu, doar foarte obosit. E șase, mai stai?

– Măcar o oră, am terminat autopsia necunoscutului. Cam dubios.

– De ce?

– Cred că jaful a fost înscenat. Unele dintre vânătăi le are pentru că a căzut, cele din genunchi. Altele, tot ante-mortem, arată că a fost legat de mâini. Nu sunt scame, probabil s-a spălat sau a fost spălat.

– Ho, mai ușor, că eu am o foarte mică idee despre caz. Avem un bărbat de aproximativ 50 de ani găsit fără acte sau alte obiecte personale în stația de autobuz?

– Da, da, la el mă refer, că doar nu sunt mai multe. N-a fost jefuit pe stradă. A căzut în interior. Și era dezbrăcat când s-a prăbușit.

– Nu te întreb de unde știi, că pierdem vremea. Zici că e un accident?

– Nu sunt sigură, dar cred că da. Aștept confirmarea analizelor toxicologice, dar omul a luat Viagra și Ecstasy în exces azi-noapte. N-am cum să determin dacă era, sau nu, conștient ce face. Voi ați aflat ceva? A fost dat dispărut?

– Nu. Am pozele, dar, cel puțin teoretic, n-avem voie să le folosim.

– Cum adică?

– Pentru că e vorba de-un decedat, n-am voie să fac publice fotografiile lui. Aștept procurorul de caz.

– Te temi că te reclamă mortul? râde Gigi.

– Hai că ești rea. Să știi că familia lui ar putea face asta.

– În loc să se bucure?

– Ai înnebunit, Gigi?

– Vezi că ești prea serios, familia s-ar putea bucura că află unde e.

– Ok, am înțeles. Deci tu zici că omul ăsta a murit în altă parte?

– Da. Acolo a fost rapid îmbrăcat, urcat într-o mașină și aruncat pe stradă.

– Și de ce au chemat salvarea?

– Culoarea din obraji și temperatura. Omul avea 41 de grade când a ajuns aici. Ar fi amuzant, dacă n-ar fi tragic. Ideea e că va trebui să publicați niște fotografii în presă.

– Știi doar că nu e așa simplu, Gigi.

Vocea ei devine mai stridentă și ritmul cu care vorbește mai rar:

– Mda. Știam sigur că vei ezita. Trebuie să ne mișcăm repede.

– Băi, cazul încă nici n-a ajuns la mine, poate că deja băieții mei fac lucruri și eu nu știu.

– Ok, poate sar eu aiurea. Am obosit rău și trebuie să scriu raportul.

– Vrei să vin să te iau și îl faci acasă?

– Bine. Hai repede. Dacă tot mergem până la mine, îmi iau și niște haine.

– Sigur.

Nu se poate abține să nu caute singură procedura pentru publicarea unei fotografii a unei persoane cu identitate necunoscută. Vede definițiile din lege și se simte într-un impas. E bărbatul din camera cealaltă o persoană sau ar trebui să-l încadreze la rămășițe umane neidentificate? Începe să-i dea dreptate lui Matei, e treaba lui, nu a ei. Închide toate ferestrele deschise cu căutările ei de pe net, nu înainte de a se gândi că sunt peste o mie de persoane încă dispărute. A făcut un calcul simplu, erau zece persoane pe pagină și 101 pagini. Mereu vrea să știe exact. Dar unde sunt? Cei mai mulți au plecat voluntar. Apare frecvent „a întrerupt legătura cu familia”. Intră și pe pagina cu copii dispăruți. Cei mai mulți au în jur de șaisprezece ani. Aceeași formulare evazivă și la ei, un fel de scuză, căutările precis sunt oprite. În perioada cea mai grea, după ce-i murise mama, Gigi nu voia să fugă, voia doar să să scape de senzația de amorțire și atunci a descoperit că sunt alte modalități prin care se poate simți durerea. Încă mai are cicatricile, sunt niște lini foarte fine acum, ca niște vergeturi, dar ea știe că sunt acolo pentru că se tăia.

Tresare când primește mesajul de la Matei; era pierdută prin sertare, căuta un plic în care să pună toate hârtiile. Îl sună:

– Ies în două minute, te rog, să mă schimb.

– Ce-ai făcut pân-acum?

– Eh, mi-am strâns lucrurile.

– Sunt în față.

Îl strigă pe Emil, apoi își aduce aminte că i-a zis că pleacă.

Mașina e chiar în fața intrării. Matei fumează cu geamul larg deschis.

– Ești nervos?

– Nu, sunt doar foarte obosit.

El o ia în brațe.

– Ușor, ușor, că mă doare! Ce-i cu tine?

Matei îi dă drumul și se îndreaptă în scaun.

– Mi-a fost dor de tine. Mergem până la tine și apoi acasă, da?

– Da, că am lăsat merele alea să fac plăcintă. Și aluatul e în frigider, altfel puteam rămâne și la mine, nu?

– Mi-ar plăcea să n-avem discuția asta prea des, ai zis că ai vrea să te muți.

– Hai că vedem, nu trebuie să hotărâm azi.

Când intră în casă, Morty apare miorlăind.

– Stai, mă, că-ți dau imediat! Matei, dă-i tu, te rog, mă duc să-mi iau niște haine.

Scoate hainele din dulap și le pune pe pat: două perechi de pantaloni, o fustă, trei pulovere, face combinații între ele. Răscolește printre rafturi și se bucură când găsește geaca argintie, mai ia și o helancă albastră, plus o pereche de blugi. Le împachetează și le îndeasă în geanta mare de voiaj. Bagă și toată lenjeria într-un săculeț, apoi închide bagajul. Trage de el până în hol, apoi intră în bucătărie. Matei spală ceva la chiuvetă, și bodogănește în timp ce-i sună telefonul.

– Cine dracu mai e la ora asta? Răspunde dacă e Costin, te rog!

– Nu e el. E un număr lung. Ia-l tu, lasă că șterg eu!

Matei privește lung la telefon, apoi la Gigi.

– Alo, Matei Vălean. Da, eu sunt.

Pauzele pe care le face sunt foarte lungi, interlocutorul lui vorbește întruna. Matei se ține cu o mână de spătar și se lasă încet pe scaun. Din ce în ce mai alb la față, se sprijină cu cotul pe masă și duce cealaltă mână la obraz. Rostește doar „înțeleg” de câteva ori, înainte de a-și lua la revedere. Gigi e în picioare, îl fixează cu privirea.

– Matei, ce s-a întâmplat?

– Era cineva de la ambasada din Italia, consulatul României de la Bologna.

Pune ambele palme pe masă și o privește pe Gigi.

– A murit mama.

– Oh, Matei, îmi pare rău. Ce ți-au mai zis?

– Hm, era la o doamnă foarte bogată, mi-a zis și numele, Massimiliana Pessina. Locuia la Florența de vreo șapte ani. Nu mai știam nimic de ea de o groază de timp. Doamna aia a murit prima, mama la câteva zile. Au avut amândouă Covid.

– Trebuie să mergi acolo?

– Nu. Au înmormântat-o deja. M-au sunat acum pentru că mi-a lăsat niște bani.

– Bani? Ce bani?

Matei zâmbește.

– Da, așa m-am gândit și eu. După ce n-a mai vorbit cu mine ani de zile, nici măcar n-am știut pe unde mai e, acum vine vestea asta, nu vine ea, că ea n-o să mai vină niciodată…

– Îmi pare tare rău…

Gigi se pune în genunchi pe jos și-l cuprinde după mijloc. Matei se întoarce spre ea:

– Știi ce mi se pare cel mai ciudat? Azi am fost la ăla, popa Popa, și mi-a zis că o să pierd pe cineva. Toată ziua m-am agitat. De asta te-am sunat să te-ntreb dacă ești bine. Mă relaxasem când te-am luat de la muncă. Și uite, s-a întâmplat. Un nenorocit, știa el ceva, de ce nu mi-a zis?!

Matei se ridică brusc de pe scaun și începe să se plimbe prin bucătărie și living. Dă scaunele la o parte, iese apoi pe hol. Gigi se întoarce spre el, dar nu se ridică.

– Matei, Matei! Vino-aici! Hai, te rog, vino!

El se întinde pe jos, iar ea se așază lângă el, sprijinită în cot și-l mângâie pe față.

Matei sparge tăcerea.

– Știi, e tare ciudat, mi se părea că nu mai există. Am văzut-o ultima dată acum cinșpe ani.

– Nici n-ai mai vorbit cu ea deloc?

– Ba da, cred că m-a mai sunat de vreo două ori dup-aia. Ultima dată a fost de ziua mea, acu’ vreo zece ani. Am rugat-o să-mi dea o adresă, ceva… Cred că i-a fost frică să mă duc în vizită. Nu știu de ce m-a urât așa de tare.

– Matei, nu cred că te-a urât, doar că n-a știut cum să se apropie de tine.

– Ba da, ba da, când am plecat la liceu s-a bucurat tare că a scăpat de mine. Nici în vacanțe nu mă lua acasă, mă lăsa la tanti Elena. Zicea că are treabă, dar nu voia să mă vadă.

– O credeai?

– Nu. Dar nu conta. Eram bine. Mă rog, învățam sau mă duceam și mai mult la antrenamente. Cred că de-asta și zicea că nu are rost să mă duc la Brazi, să nu pierd pregătirea.

– Înțeleg.

El se întoarce spre ea.

– Nu cred că înțelegi, tu să mă ierți! Mama ta măcar a plecat de tot.

Ea nu răspunde, își aduce aminte de momentul în care era la bucătărie, de dimineață, când tatăl ei s-a-ntors de la spital și i-a zis că Viorica nu mai e. Explicațiile lui Ion despre depresia mamei n-aveau cum să compenseze faptul că nu i-a lăsat nici măcar un rând de rămas bun. Poate că ăsta fusese și motivul principal pentru care n-a crezut niciodată că fusese atât de simplu. Chiar dacă era alcoolică, chiar dacă era absentă, Viorica avusese multe momente în care-i arătase că o iubește, că o vede, că există pentru ea.

Gigi se ridică de jos:

– Mama mea „a fost plecată”, nu e același lucru, ai dreptate. Tatăl meu a ucis-o și mi-a luat mai bine de douăzeci de ani să rezolv crima.

– Te rog să mă ierți, răspunde el de pe podea și închide ochii. Ai dreptate. Sper doar să nu facem concurs de cine e mai îndurerat. Sunt doar foarte surprins, poate de-aia reacționez

așa.

– Da. Sau, mai degrabă, ai ajuns în contact cu o durere foarte mare, care era de mult timp acolo și n-avea glas. Vrei să schimbăm atmosfera? Ironic și cinic?

– Te rog, răspunde el, încă având ochii închiși.

– Câți bani?

Matei se ridică, vine lângă ea, îi cuprinde mijlocul, apoi îi întoarce capul s-o poată privi în ochi:

– Cinci sute de mii de euro, răspunde el rostind cuvintele foarte rar.

Apoi izbucnește în râs.

– Ce?! zâmbește Gigi.

– Cum ai auzit. Cică doamna aia i-a lăsat mamei.

– N-avea rude?

– Ba da, dar au fost de acord să nu atace dispozițiile testamentare. O mega bogătașă, un singur copil, un tip pe la vreo șaizeci de ani, a zis că nu-și bate capul. E multi-milionar.

– Și ce trebuie să faci?

– Nimic. Le dau contul, va trebui doar să mergem la București, la ambasada Italiei. Vii cu mine?

– Când?

– Ce fac banii din om! Matei o strânge la piept. Nu știu, cât mai repede, presupun. Îți dai seama că deja mă gândesc ce facem cu banii. Și știi ce vreau să luăm prima dată?

– Nu, răspunsul lui Gigi se aude printre hohote de plâns.

Matei o împinge puțin și se uită la ea:

– Hei, ce-i cu tine? De ce plângi? Îmi pare rău că te-am întristat!

– Ai zis „ce facem cu banii”, mi s-a părut, nu știu cum să zic, așa, înduioșător. M-ai emoționat.

– Da, în fine, vreau să luăm o mașină pentru tine.

Ochii lui Gigi se măresc:

– E clar că trebuie să-mi iau carnet, m-am gândit la asta de dimineață când am venit la Vulcan, idiotul ăla de șofer m-a enervat.

– Să te gândești ce mașină vrei.

– Ești nebun! Nu știu nimic despre mașini. O să decizi tu, nu mă bag.

– Bine, las' că vedem. Te iubesc, Gigi!

– Te iubesc.

Se dezbracă în timp se sărută, se desprind doar ca să-și scoată puloverele. Matei se întinde și stinge lumina, apoi o trage pe Gigi peste el pe canapea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *