Atenție!

Precomanda se va livra după 6 august!

Creatorul succesului internaţional Eragon revine cu un roman science-fiction fascinant, amplu şi poetic, plin de răsturnări de situaţie. Aţi plutit pe aripi de dragon, acum vă veţi înălţa până la stele… Călători pe o mare de stele este o aventură de proporţii intergalactice despre conflicte neaşteptate şi descoperiri epocale, dar şi despre puterea speciei umane de a depăşi orice obstacol, cu multă compasiune şi empatie.

În timpul unei misiuni de rutină, xenobiologul Kira Navárez descoperă o relicvă extraterestră care o va purta într-o serie de aventuri dincolo de spaţiul cunoscut. Kira a visat să găsească viaţă extraterestră, însă a trezit… un Coşmar. Când întreaga specie umană este ameninţată cu distrugerea, Kira este poate ultima speranţă de mântuire.

Fragment în avanpremieră

Ca întotdeauna, această carte este pentru familia mea, precum şi pentru oamenii de ştiinţă, inginerii şi visătorii care muncesc la construirea viitorului printre stele.

PARTEA I

✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴

EXOGENESIS

O, tu, din zeiţă născută din linia marelui Anchises,

Porţile iadului sunt deschise noaptea şi ziua;

Căderea-i netedă şi calea-i uşoară,

Dar în întoarcere şi în revederea cerului cel vesel

Se află sarcina şi înfăptuirea cea măreaţă.

– Eneida 6.126-129 9 (Traducere în engleză de John Dryden)

CAPITOLUL I

✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴

VISE

1.

Zeus, uriaşul din gaz portocaliu, atârna deasupra orizontului, mare şi greoi, aruncând o lumină scăzută, rumenă. În jurul lui stră- lucea un câmp de stele, luminos pe fondul spaţiului negru, în timp ce sub privirea fără pleoape a uriaşului se întindea o pustietate gri, presărată cu pietre.

O adunătură mică de clădiri se ridica pe întinderea altfel părăsită. Domuri, tuneluri şi spaţii cu ferestre, un loc singuratic al căl- durii şi al vieţii în mijlocul mediului extraterestru.

În interiorul laboratorului înghesuit al clădirii, Kira se chinuia să extragă secvenţiatorul de gene din locul lui din perete. Dis- pozitivul nu era chiar atât de mare, dar era greu şi nu reuşea să-l apuce bine.

– La naiba, bombăni ea şi îşi schimbă poziţia.

Cea mai mare parte a echipamentului lor avea să rămână pe Adrasteia, luna de mărimea Pământului pe care o cercetaseră în ultimele patru luni. Cea mai mare parte a echipamentului lor, dar nu tot. Secvenţiatorul de gene făcea parte din kitul de bază al unui xenobiolog, şi unde mergea ea, venea şi el. În plus, coloniştii care aveau să ajungă în scurt timp pe Shakti-Uma-Sati aveau să aibă modelele mai noi şi mai bune, nu cel cumpărat dintr-un buget redus, de dimensiune potrivită pentru călătorii, pe care i-l dăduse compania.

Kira trase din nou. Degetele îi alunecară şi rămase fără aer când marginile din metal îi tăiară palma. Îi dădu drumul şi, după ce-şi examină mâna, observă o dâră subţire de sânge care ieşea din piele.

Se încruntă şi lovi cu putere secvenţiatorul de gene. Nu o ajută cu nimic. Ţinându-şi pumnul strâns, se plimbă prin laborator, aşteptând ca durerea să se mai calmeze.

În cea mai mare parte a timpului, rezistenţa dispozitivului nu ar fi deranjat-o. În cea mai mare parte a timpului. Însă azi, teama şi oboseala întreceau raţiunea. Aveau să plece de dimineaţă, să se întoarcă la nava lor de transport, Fidanza, care se afla deja pe orbită, în jurul Adrei. Peste doar câteva zile, ea şi restul oamenilor din echipa de cercetare de zece persoane aveau să intre în somnul criogenic şi, când se trezeau pe Cygni 61, după 26 de zile, urmau să meargă fiecare pe drumul lui. Acela avea să fie ultimul moment când urma să îl mai vadă pe Alan pentru… nu ştia pentru cât timp. Câteva luni, cel puţin. Dacă aveau ghinion, mai bine de un an.

Kira închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate. Oftă şi oftatul i se transformă într-un mormăit. Nu conta de câte ori ea şi Alan făcu- seră deja acest dans, însă nu devenea mai uşor. Ba chiar dimpotrivă, iar ea ura acest lucru.

Se întâlniseră anul anterior pe un asteroid imens, pe care Lapsang Trading Corp. avea de gând să-l exploateze. Alan conducea acolo o investigaţie geologică. Patru zile, atât petrecuseră împreună pe asteroid. Râsul lui Alan şi părul lui arămiu şi răvăşit îi atrăseseră atenţia, însă implicarea lui fusese cea care o impresionase pe Kira. Era priceput şi nu-şi pierdea cumpătul în situaţii de urgenţă.

La acel moment, Kira fusese singură de foarte mult timp, aşa că era convinsă că nu va mai găsi niciodată pe cineva. Cu toate astea, ca printr-un miracol, Alan intrase în viaţa ei, iar acum avea pe cineva de care să aibă grijă. Pe cineva care ţinea la ea. Continuaseră să vorbească, să-şi trimită lungi mesaje holografice, de pe o stea pe alta, şi, printr-o combinaţie de noroc şi de manevre birocratice, reuşiseră să fie trimişi împreună în aceleaşi locuri de câteva ori.

Nu era însă îndeajuns, pentru niciunul din ei.

În urmă cu două săptămâni, ceruseră corporaţiei permisiunea să primească aceleaşi misiuni, fiind un cuplu, dar nu exista nicio garanţie că cererea lor avea să fie aprobată. Lapsang Corp. se extindea în prea multe zone şi avea prea multe proiecte, dar puţini angajaţi.

Dacă nu avea să le fie aprobată cererea, singurul mod în care puteau să locuiască împreună pe termen lung era să-şi schimbe locurile de muncă, înlocuindu-le cu unele care nu necesitau atâtea călătorii. Kira era dispusă să facă asta, ba chiar verificase ofertele cu o săptămână în urmă, dar nu simţea că-i putea cere lui Alan să renunţe pentru ea la cariera lui în companie. Nu încă.

Între timp, tot ce puteau face era să aştepte verdictul corporaţiei. Având în vedere cât de mult dura pentru ca mesajele să ajungă înapoi pe Alpha Centauri şi cât de încet se mişca departamentul de HR, nu se aşteptau la un răspuns mai devreme de sfârşitul lunii următoare. Iar până atunci, atât ea, cât şi Alan aveau să fie deja trimişi în direcţii diferite.

Era frustrant. Singura consolare a Kirei era Alan. El făcea să merite totul. Nu voia decât să fie cu el, fără să-şi facă griji pentru alte nimicuri.

Îşi aminti de prima oară când el o luase în braţe şi ce senzaţie minunată o străbătuse, caldă, de siguranţă. Şi se gândi la scrisoarea pe care el i-o scrisese după prima lor întâlnire, la toate lucrurile pline de vulnerabilitate, din suflet, pe care i le spusese. Nimeni nu mai făcuse vreodată un asemenea efort pentru ea… El însă avea mereu timp pentru ea. Mereu se purta frumos, prin gesturi mari şi mici, ca de exemplu valiza personalizată pe care i-o făcuse pentru cipurile din laboratorul ei, înainte de călătoria sa în zona Arcticului. Amintirile ar fi făcut-o pe Kira să zâmbească, doar că mâna o durea în continuare şi nu putea uita ce urma să îi aducă dimineaţa.

– Haide, nemernicule, spuse ea şi se îndreptă spre secvenţiatorul de gene, de care trase cu toată forţa ei.

Cu un scârţâit de protest, acesta se urni.

2.

În acea noapte, echipa se strânse în cantină ca să sărbătorească finalul misiunii. Kira nu avea chef de sărbătorit, dar tradiţia era tradiţie. Fie că mergea bine sau nu, încheierea unei expediţii era o ocazie care merita marcată.

Îşi pusese o rochie verde, cu tiv auriu, şi petrecuse o oră aranjându-şi părul într-o cascadă de bucle în vârful capului. Nu era mare lucru, dar ştia că Alan avea să aprecieze efortul. O făcea de fiecare dată.

Avusese dreptate. În clipa în care el o văzu pe coridorul din faţa cabinei ei, faţa i se lumină şi o luă în braţe. Kira îşi îngropă fruntea în cămaşa lui şi spuse:

– Ştii, nu trebuie să mergem.

– Ştiu, zise el, dar ar trebui să păstrăm aparenţele.

Apoi o sărută pe frunte.

Ea îi oferi un zâmbet forţat.

– Bine, ai câştigat.

– Aşa te vreau.

Alan îi răspunse la zâmbet şi îi aranjă o buclă după ureche.

Kira făcu la fel cu una dintre şuviţele lui. Mereu o uimea cât de deschis la culoare era părul lui în contrast cu pielea sa. Spre deosebire de restul oamenilor, Alan nu era niciodată bronzat, indiferent cât timp petrecea afară sau sub luminile cu spectru complet ale navei spaţiale.

– Bine atunci, hai să facem asta, zise ea cu o voce joasă. 

Cantina era plină când ajunseră. Ceilalţi opt membri ai echipei de cercetare erau înghesuiţi în jurul meselor înguste, în boxe se auzea îndrăgitul scamrock al lui Yugo, Marie-Élise împărţea căni pline cu punci din castronul mare de pe dulap, iar Jenan dansa ca şi cum ar fi băut deja un litru de alcool. Poate că asta se şi întâmplase.

Kira îl strânse pe Alan de talie şi încercă să afişeze o expresie fericită. Nu era momentul să se concentreze pe gânduri triste.

Nu era, dar nu se putea abţine.

Seppo se îndreptă direct spre ei. Botanistul îşi prinsese părul într-un coc în vârful capului pentru evenimentul din acea seară, iar asta nu făcea decât să-i accentueze unghiurile feţei osoase.

– Patru ore, zise el în timp ce se apropia. Băutura îi sări din cană în timp ce gesticula. Patru ore! Atât mi-a luat să-mi eliberez excavatorul.

– Îmi pare rău, Seppo, zise Alan, părând amuzat. Ţi-am spus că nu aveam cum să ajungem acolo mai devreme.

– Aveam nisip în costum. Ştii cât de incomod a fost? M-am zgâriat în mai multe locuri. Uite!

Îşi ridică partea de jos a cămăşii, ca să le arate o linie roşie pe pielea de pe abdomen, unde cusătura costumului îl iritase.

– Uite cum facem, zise Kira. O să-ţi cumpăr ceva de băut pe Vyyborg ca să mă revanşez pentru asta. Ce zici?

Seppo ridică o mână şi arătă spre ea.

– Asta… ar fi o compensaţie acceptabilă. Dar gata cu nisipul!

– Gata cu nisipul, încuviinţă ea.

– Şi tu, zise Seppo, în timp ce arătă spre Alan. Ştii… tu.

După ce botanistul se îndepărtă, Kira îl privi pe Alan.

– Ce a fost asta?

Alan chicoti.

– Habar n-am, dar o să fie ciudat să nu îl mai am prin preajmă.

– Da.

După o rundă de băuturi şi conversaţie, Kira se retrase înapoi în cameră şi se rezemă de un perete din colţ. Oricât de mult ar fi vrut să nu-l piardă pe Alan din nou, nu voia nici să-şi ia rămas-bun de la restul echipei. Cele patru luni petrecute pe Adra îi transformaseră într-o familie. Una ciudată, neobişnuită, dar una la care ţinea. Avea s-o doară să îi lase în urmă, şi cu cât momentul se apropia, cu atât mai intens Kira îşi dădea seama cât de mult avea s-o doară.

Mai luă o gură din punciul cu aromă de portocală. Mai trecuse prin asta, Adra nu era prima potenţială colonie pe care o trimisese compania. După şapte ani petrecuţi plimbându-se de pe o piatră afurisită pe alta, aproape jumătate din timp în somn criogenic, Kira începuse să simtă o dorinţă din ce în ce mai puternică pentru… prieteni. Familie. Companie.

Iar acum urma să lase toate astea în urmă. Din nou.

Şi Alan simţea la fel. Vedea asta în ochii lui, în timp ce bărbatul se plimba prin cameră, vorbind cu membri ai echipei. Se gândi că poate şi ceilalţi erau trişti, dar ascundeau acest lucru cu băutura, dansul şi râsetele care erau prea ascuţite ca să fie sincere în întregime.

Kira bău ce îi mai rămăsese în pahar. Era momentul să îl umple din nou.

Muzica scamrock se auzea mai tare decât înainte. Era ceva de la Todash and the Boys, iar solistul urla: „Să evadeeeezi. Şi nu e nimic la uşă. Hei, nu e nimic la uşă. Iubito, ce e bătaia aia de la uşă?“ Vocea îi ajunsese la un crescendo tremurat, tăios, care lăsa impresia că aveau să-i plesnească corzile vocale.

Kira se desprinse de perete şi urma s-o ia spre castronul cu punci când îl văzu pe Mendoza, şeful expediţiei, îndreptându-se spre ea. Pentru el era uşor, doar avea o constituţie puternică. Kira se întrebase deseori dacă bărbatul crescuse într-o colonie cu forţe gravitaţionale mari, precum Shin-Zar. Mendoza însă negase acest lucru când îl întrebase. Spusese că era de undeva de pe un inel-habitat, de undeva de pe lângă Alpha Centauri. Nu era sigură că-l credea.

– Kira, trebuie să vorbesc cu tine, spuse el, apropiindu-se.

– Ce e?

– Avem o problemă.

– Mereu există câte o problemă, pufni ea.

Mendoza ridică din umeri şi îşi şterse fruntea cu o batistă pe care o scoase dintr-un buzunar al pantalonilor. Fruntea lui reflecta pete strălucitoare de la luminile colorate aranjate de-a lungul tavanului, iar sub braţe avea pete.

– Nu pot să spun că greşeşti, dar chestia asta trebuie rezolvată. Una dintre dronele din sud nu mai funcţionează. Se pare c-a fost afectată de o furtună.

– Şi? Trimite una nouă.

– Sunt mult prea departe şi nu avem timp să printăm o înlocuitoare. Ultimul lucru pe care drona l-a detectat a fost un material organic de-a lungul coastei. Trebuie să fie verificat înainte să plecăm.

– Fii serios, chiar vrei să merg acolo mâine? Deja am catalogat fiecare microb de pe Adra.

O astfel de călătorie avea s-o coste dimineaţa petrecută cu Alan, iar Kira nu avea de gând să renunţe la timpul care le mai rămăsese.

Mendoza o fixă cu o privire ironică.

– Regulile sunt reguli, Kira. Nu putem risca să dea coloniştii peste ceva neplăcut. Ceva precum Năpasta. Nu vrei să ai asta pe conştiinţă. Chiar nu vrei.

Se duse să-şi mai pună nişte băutură şi-şi dădu seama că paharul îi era în continuare gol.

– Iisuse! Trimite-o pe Ivanova. Dronele sunt ale ei şi poate să folosească un laborator cu cipuri la fel de bine ca mine. Sunt…

– O să te duci tu, zise Mendoza ferm. La ora şase şi nu mai vreau să discutăm despre asta. Cumva, expresia lui se mai îmblânzi. Îmi pare rău, dar eşti xenobiologul nostru, iar regulile…

– …sunt reguli, rosti Kira. Da, da, o s-o fac, dar îţi spun că nu merită.

Mendoza o bătu pe umăr.

– Foarte bine, asta sper şi eu.

Când plecă, un mesaj apăru în colţul interfeţei Kirei.

<Hei, iubire, totul e în regulă? – Alan> Kira subvocaliză răspunsul şi scrise:

<Da, totul e bine. A apărut doar o sarcină suplimentară, o să-ţi povestesc mai târziu. – Kira>

Din partea opusă a camerei, bărbatul îi făcu un semn simpatic, iar Kira râse, deşi nu voia asta. Apoi îşi fixă privirea pe castronul cu punci şi se îndreptă spre el. Avea nevoie disperată de încă un pahar. Marie-Élise o interceptă lângă castron, mişcându-se cu graţia studiată a unei foste dansatoare. Ca de obicei, gura îi era deschisă, de parcă ar fi urmat să se răsfrângă într-un zâmbet strâmb… sau să arunce nişte replici isteţe şi răutăcioase (iar Kira auzise destule de la ea). Era înaltă, chiar mai înaltă decât Kira cu un cap, datorită tocurilor negre şi strălucitoare pe care le printase pentru petrecere.

– O să-mi fie dor de tine, chérie, spuse Marie-Élise, care se aplecă şi o pupă pe Kira pe obraz.

– Şi mie, zise Kira, care simţea cum i se înceţoşează privirea.

După Alan, Marie-Élise devenise cea mai apropiată prietenă a ei din echipă. Petrecuseră împreună zile lungi pe teren, unde Kira studiase microbii de pe Adrasteia, în timp ce Marie-Élise studiase lacurile, râurile şi depozitele de apă ascunse adânc în subteran.

– Hai, înveseleşte-te. O să-mi scrii, da? Vreau să aflu totul despre tine şi Alan. Şi eu o să-ţi scriu. Bine?

– Da, promit.

În restul serii, Kira se strădui să uite viitorul. Dansă cu Marie-Élise. Glumi cu Jenan şi se împunse cu Fizel. Pentru a mia oară, îl complimentă pe Yugo pentru felul în care gătea. Făcu skandenberg cu Mendoza şi pierdu, apoi cântă un duet groaznic de fals împreună cu Ivanova. Şi, de fiecare dată când avu ocazia, îşi ţinu mâna în jurul taliei lui Alan. Chiar şi când nu vorbeau şi nu se uitau unul la celălalt, îl putea simţi, iar atingerea lui o liniştea.

După ce bău destul punci, Kira se lăsă convinsă de ceilalţi să-şi scoată concertina. Apoi muzica se opri şi toată lumea se adună în jurul ei. Cu Alan lângă ea şi Marie-Élise lângă genunchiul său, Kira cântă o colecţie de hituri spaţiale. Şi râseră, dansară şi băură. Pentru o clipă, totul fu bine.

3.

Era trecut de miezul nopţii şi petrecerea era în toi când Alan îi făcu un semn. Kira înţelese şi, fără niciun cuvânt, ieşiră din cantină. Se sprijiniră unul de celălalt în timp ce înaintau prin clădire, atenţi să nu-şi verse cănile cu punci. Kira nu era obişnuită să vadă coridoarele atât de goale. În mod normal, erau înţesate de ecrane şi de grămezi de mostre, de provizii şi de echipamente suplimentare, toate întinse de-a lungul pereţilor. Totul dispăruse însă acum. În ultima săptămână, ea şi restul echipei goliseră locul, pregătindu-se pentru plecare… Dacă n-ar fi fost muzica din urma lor şi luminile difuze de urgenţă de-a lungul podelei, baza ar fi părut abandonată. Kira tremură şi îl trase pe Alan mai aproape. Afară, vântul bătea cu putere, o mişcare stranie, care făcea acoperişul şi pereţii să scârţâie.

Când ajunseră la uşa grădinii hidroponice, Alan nu atinse butonul de deschidere, ci se uită la ea, cu zâmbetul pe buze.

– Ce e? îl întrebă.

– Nimic. Sunt doar recunoscător că sunt cu tine.

Apoi o sărută rapid pe buze.

Ea se ridică pentru un alt sărut, după ce tot acel punci îi stârnise o stare aparte, dar el râse. Se retrase şi apăsă pe buton.

Uşa se deschise cu un zgomot puternic.

Aerul cald îi copleşi odată cu sunetul apei curgătoare şi cu parfumul delicat al plantelor înflorite. Sera hidroponică era locul preferat al Kirei. Îi amintea de acasă, de rândurile lungi de sere în care îşi petrecuse timpul când era doar un copil pe planeta-colonie Weyland. În timpul expediţiilor lungi, precum cea de pe Adra, procedura standard era să îşi crească propria mâncare, parţial ca să testeze viabilitatea solului local, parţial ca să micşoreze cantitatea de provizii pe care le transportau. Însă, în cea mai mare parte, o făceau ca să întrerupă monotonia fatală a pachetelor de carne uscată şi congelată pe care le trimitea compania.

A doua zi, Seppo avea să scoată plantele şi să le pună în incinerator. Niciuna nu avea să supravieţuiască până când veneau colo- niştii şi nu era o practică bună să lase grămezi de material biologic într-un loc unde se puteau infiltra în mediu într-un mod necontrolat. Totuşi, în acea seară, grădina hidroponică era în continuare plină de salată verde, de ridichi, de pătrunjel, de roşii, de dovlecei şi de numeroase alte culturi pe care Seppo le experimentase pe Adra.

Dar asta nu era tot. Printre rânduri, Kira văzu şapte ghivece aşezate în semicerc. În fiecare se înălţa câte o tulpină lungă, subţire, având în vârf câte o floare violetă, delicată, care atârna sub propria greutate. Un ciorchine de stamine cu polen se întindea din fiecare floare, ca nişte focuri de artificii, în timp ce stropi albi le decorau gâtul interior, catifelat.

„Constelaţii de la Miezul Nopţii.“ Floarea ei preferată. Tatăl ei le crescuse odată şi, chiar şi cu talentul lui de horticultor, acestea îi făcuseră probleme. Erau temperamentale, predispuse să zgârie şi să ardă, şi nu tolerau nici măcar cel mai mic dezechilibru de nutrienţi.

– Alan, zise ea, copleşită.

– Mi-am amintit că ai spus cât de mult îţi plac, zise el.

– Dar… cum ai reuşit să…

– Să le cresc? Alan zâmbi, încântat în mod evident de reacţia ei. Seppo m-a ajutat, avea seminţe. Le-am printat şi apoi am petrecut ultimele trei săptămâni încercând să le împiedicăm să moară.

– Sunt minunate, zise Kira, care nu încercă să-şi ascundă emoţia din voce.

El o îmbrăţişă.

– Foarte bine, zise el. Voiam să fac ceva special pentru tine înainte să…

„Înainte.“ Cuvântul o arse.

– Mulţumesc, rosti ea.

Se îndepărtă de el ca să examineze florile. Parfumul lor înţepător, foarte dulce, o lovi din plin, declanşând forţa uimitoare a nostalgiei din copilărie.

– Mulţumesc, repetă ea, întorcându-se lângă Alan. Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc.

Îşi lipi buzele de ale lui şi, pentru un lung moment, se sărutară.

– Vino aici, zise Alan când se opriră ca să respire.

Trase o pătură termoizolantă de sub unul dintre suporturile pentru cartofi şi o întinse sub bolta formată de Constelaţiile de la Miezul Nopţii.

Se aşezară acolo, îmbrăţişaţi, şi băură mai departe punci.

Afară, imensitatea nocivă a lui Zeus încă atârna deasupra capetelor lor, fiind vizibilă prin domul de presiune transparent al grădinii hidroponice. Când ajunseseră pentru prima oară pe Adra, priveliştea gigantului gazos o umpluse pe Kira de teamă. Fiecare instinct din ea ţipase că Zeus avea să cadă din cer şi să îi strivească. Părea imposibil ca un obiect ceresc atât de mare să rămână suspendat, fără sprijin. Cu timpul însă, se obişnui cu priveliştea, iar acum admira măreţia uriaşului. Nu avea nevoie de nimic în plus ca să atragă privirea.

„Înainte…“ Kira tremură, fără să îi fie frig. Înainte să plece. Înainte ca ea şi Alan să fie nevoiţi să se despartă. Îşi folosiseră deja zilele de vacanţă, iar compania nu avea să le dea decât câteva zile de pauză când ajungeau pe 61 Cygni.

– Hei, care e problema? întrebă Alan cu o voce înţelegătoare.

– Ştii tu.

– Da.

– E din ce în ce mai greu. Credeam c-o să devină mai uşor cu timpul, dar….

Scutură din cap. Adra era a patra misiune în care erau trimişi amândoi şi fusese de departe cea mai lungă perioadă petrecută împreună.

– Nu ştiu când o să te mai văd şi  te iubesc, Alan. Faptul că trebuie să ne luăm rămas-bun la fiecare câteva luni e groaznic.

El o privi cu seriozitate, iar ochii lui căprui străluciră în lumina lui Zeus.

– Atunci, hai să nu facem asta.

Inima Kirei începu să bată cu putere, iar timpul păru să se oprească în loc. Se gândise cu groază la acel răspuns de luni întregi. Când îşi regăsi vocea, întrebă:

– Cum adică?

– Adică, hai să nu mai facem toată treaba asta, cu mutatul dintr-un loc în altul. Nici eu nu mai suport.

Expresia lui era atât de deschisă, atât de sinceră, încât Kira nu se putu abţine şi simţi un fior de speranţă. Doar nu…?

– Ce ar…

– Hai să ne înscriem pentru cuşete pe Shakti-Uma-Sati.

Kira clipi.

– Drept colonişti, rosti ea.

El încuviinţă, nerăbdător.

– Da. Angajaţii companiei obţin aproape sigur locuri, iar Adra o să aibă nevoie de toţi xenobiologii şi de geologii pe care-i va putea primi.

Kira râse, însă apoi îi observă expresia de pe chip.

– Vorbeşti serios.

– Foarte.

– Vorbeşte băutura din tine.

Alan îşi puse o mână pe obrazul ei.

– Ba nu, Kira. Ştiu că ar fi o schimbare uriaşă pentru amândoi, dar mai ştiu şi că te-ai săturat să te tot plimbi de pe o piatră pe alta şi nu mai vreau să aştept încă şase luni ca să te văd. Chiar nu vreau asta.

Ochii ei se umplură cu lacrimi.

– Nici eu nu vreau asta.

– Atunci, hai să n-o mai facem.

Kira râse pe jumătate şi se uită la Zeus, în timp ce încerca să-şi înţeleagă emoţiile. Ce sugera Alan era tot ce-şi dorise vreodată şi nu se aşteptase să se întâmple atât de repede. Îl iubea pe Alan şi, dacă asta însemna că aveau să fie împreună, atunci asta voia. Îl voia pe el. Fidanza, scânteia luminoasă ca un meteorit, trecu pe deasupra lor, în orbita joasă dintre Adra şi uriaşul gazos. Kira îşi şterse lacrimile.

– Nu cred că şansele sunt atât de mari pe cât spui. Coloniile vor numai cupluri unite, ştii asta.

– Da. Ştiu, rosti Alan.

Emoţia incredibilă o făcu pe Kira să se sprijine de podea când Alan îngenunche în faţa ei şi scoase din buzunar o cutie mică din lemn. O deschise, iar înăuntrul ei se afla un inel dintr-un metal gri, cu o piatră albastră-violetă, uimitoare prin strălucirea ei.

Alan înghiţi, simţind cu un nod în gât.

– Kira Navárez… m-ai întrebat odată ce vedeam printre stele. Ţi-am spus că vedeam întrebări. Acum, te văd pe tine. Pe noi. Kira, îmi faci onoarea să-ţi alături viaţa cu a mea? O să fii soţia mea, aşa cum şi eu o să fiu soţul tău? O să…

– Da, zise ea, toate grijile ei pierzându-i-se în valul de căldură care o copleşise.

Îl sărută, la început tandru, apoi cu din ce în ce mai multă pasiune.

– Da, Alan J. Barnes. Da, o să mă căsătoresc cu tine. Da. De o mie de ori „da“.

Kira îl privi când îi puse inelul pe deget. Acesta era rece şi greu, dar greutatea era una liniştitoare.

– Inelul e din fier, zise el încet. L-am rugat pe Jenan să-l extragă din minereul pe care i l-am adus. Fier, pentru că reprezintă oasele Adrasteiei. Piatra e teserit. Nu a fost uşor s-o găsesc, dar ştiu cât de mult îţi place.

Kira încuviinţă fără să vrea. Teseritul era unic, existând doar pe Adrasteia. Semăna cu benitoitul, doar că avea o culoare violetă mai intensă. Era de departe piatra ei preferată de pe planetă, dar era foarte rară. Alan căutase probabil foarte mult timp un exemplar atât de mare şi de calitate.

Îi dădu şuviţele arămii la o parte de pe frunte şi se uită în ochii lui frumoşi şi blânzi, întrebându-se cum de avusese atât de mult noroc. Cum de reuşiseră să se găsească unul pe celălalt în toată galaxia?

– Te iubesc, şopti ea.

– Şi eu te iubesc, răspunse el.

Apoi Kira râse, simţind că nu îşi mai poate controla sentimentele, şi îşi şterse ochii. Inelul îi zgârie sprâncenele. Avea să dureze o vreme până să se obişnuiască cu prezenţa lui.

– La naiba, chiar o să facem asta?

– Da, zise Alan încrezător. Cu siguranţă că o s-o facem.

– Foarte bine.

O trase mai aproape, lipindu-şi corpul fierbinte de al ei. Kira reacţionă cu la fel de multă dorinţă, ţinându-se de el de parcă ar fi încercat să treacă dincolo de pielea şi de carnea lui, până când ar fi devenit o singură persoană.

Împreună, se unduiră cu o grabă frenetică sub bolta din flori. Îşi sincronizară ritmul trupurilor, uitând cu totul de uriaşul portocaliu din gaz care plutea deasupra lor, mare şi ameninţător.

CAPITOLUL II

✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴    ✴

RELICVARIU

1.

Kira apucă strâns braţele scaunului când nava suborbitală o luă în jos, coborând spre insula #302-01-0010, aflată pe coasta de vest a Legbei, principalul continent al emisferei sudice. Insula se întindea de-a lungul paralelei 52, într-un golf mare, păzit de mai multe recife din granit, şi era ultima localizare cunoscută a dronei care se stricase. O fâşie de foc acoperi partea din faţă a cabinei când nava trecu prin atmosfera rarefiată a Adrasteiei, la aproape şapte mii şi jumătate de kilometri pe oră. Flăcările arătau de parcă ar fi fost la numai câţiva centimetri de faţa Kirei, însă aceasta nu le simţi căldura.

În jurul lor, nava se zgâlţâia şi făcea zgomot. Kira închise ochii, dar flăcările continuară să salte şi să se zbată în faţa ei, strălucitoare ca întotdeauna.

– Daaaa! strigă Neghar lângă ea, iar Kira ştia că aceasta zâmbea ca o maniacă.

Kira îşi scrâşni dinţii. Era în perfectă siguranţă în navă, aceasta fiind acoperită de un scut magnetic ce o proteja de infernul de afară. În cele patru luni petrecute pe această planetă şi după sutele de zboruri, nu avusese nici măcar un accident. Geiger, pseudo-inteligenţa care pilota naveta, avea un palmares aproape impecabil. Singura dată când nu funcţionase bine fusese când un căpitan plin de el încercase să optimizeze o traiectorie primită şi, ca urmare, îşi omorâse întregul echipaj. În ciuda recordului impresionant, Kira încă ura să reintre în atmosferă. Zgomotul şi zgâlţâitul îi dădeau impresia că naveta urma să se rupă în două şi nimic nu o putea convinge că asta nu avea să se întâmple.

În plus, mahmureala nu o ajuta deloc în situaţia de faţă. Luase o pastilă înainte să plece din cabina lui Alan, lăsându-l pe acesta acolo, dar nu îşi făcuse încă efectul. Era doar vina ei. Ar fi trebuit să fie mai atentă. Fusese conştientă de asta, dar noaptea anterioară alesese să dea frâu emoţiilor.

Opri transmisia camerelor de înregistrare ale navetei şi se concentră pe respiraţie.

„O să ne căsătorim!“ Încă nu i se părea real. Petrecuse toată dimi- neaţa cu un zâmbet prostesc lipit pe faţă. Mai mult ca sigur că arăta ca o idioată. Îşi atinse pieptul şi inelul de la Alan, aflat sub costumul de zbor. Nu le spuseseră încă şi celorlalţi, aşa că, pentru moment, îşi pusese inelul pe un lanţ, dar aveau de gând să facă anunţul în acea seară. Kira abia aştepta să vadă reacţiile tuturor, chiar dacă vestea nu avea să fie o mare surpriză.

Odată ce aveau să ajungă pe Fidanza, aveau să-l roage pe căpitanul Ravenna să oficializeze totul. Şi atunci Alan avea să fie al ei, iar ea a lui. Apoi puteau să înceapă să-şi contruiască viitorul împreună. O căsătorie. Schimbarea locurilor de muncă. Stabilirea pe o singură planetă. O familie doar a ei. Contribuţia la construirea unei noi colonii. Aşa cum spusese Alan, avea să fie o schimbare imensă, dar Kira se simţea pregătită pentru ea. Mai mult decât pregătită. Era viaţa la care sperase mereu, dar care, pe măsură ce trecuseră anii, păruse din ce în ce mai greu de realizat.

După ce făcuseră dragoste, rămăseseră treji ore întregi, vorbind. Discutaseră despre cele mai bune locuri unde să se stabilească pe Adrasteia, cronologia planului de terraformare şi toate activităţile posibile pe lună şi în afara ei. Alan îi dăduse detalii despre casa pe care voia s-o construiască.

– …şi trebuie să aibă o cadă destul de mare, nu ca duşurile astea mici de aici.

Iar Kira îl ascultase, emoţionată de pasiunea lui. La rândul ei, îi spusese că voia sere precum cele de pe Weyland şi amândoi căzu- seră de acord că, orice ar fi făcut, avea să fie mai reuşit dacă făceau asta împreună.

Singurul regret al Kirei era că băuse prea mult. Tot ce se întâmplase după cererea în căsătorie a lui Alan era învăluit în ceaţă.

Kira accesă înregistrările din noaptea anterioară. Îl văzu pe Alan îngenunchind din nou în faţa ei şi îl auzi spunând:

– Şi eu te iubesc.

Apoi o luase în braţe. Când îi fuseseră instalate implanturile, în copilărie, părinţii ei nu plătiseră un sistem care să permită o înre- gistrare a tuturor simţurilor, aşa că nu capta atingerea, gustul şi mirosul, deoarece părinţii consideraseră că era o extravaganţă inutilă. Pentru prima oară, Kira îşi dori ca aceştia să nu fi fost atât de practici. Voia să simtă ce simţise în acea noapte. Voia să simtă acel lucru pentru tot restul vieţii.

Odată ce se întorceau la staţia Vyyborg, se hotărî că-şi va folosi prima ca să-şi instaleze actualizările necesare. Amintiri precum cele de ieri erau prea preţioase ca să fie pierdute, iar ea era hotărâtă să nu mai piardă niciuna.

Cât despre familia ei de pe Weyland… Zâmbetul Kirei păli puţin. Nu aveau să fie fericiţi că va locui atât de departe de casă, dar Kira ştia că vor înţelege. Doar părinţii ei făcuseră ceva asemănător şi emigraseră de pe Lumea lui Stewart pe lângă Alpha Centauri înainte ca ea să se nască. Iar tatăl ei vorbea mereu despre cum scopul măreţ al omenirii era să se răspândească printre stele. Îi susţinuseră decizia de a deveni xenobiolog, iar Kira ştia că aveau să-i susţină şi decizia de acum.

Reveni în prezent şi deschise cel mai recent videoclip sosit de pe Weyland. Se uitase deja de două ori la el de când îl primise, în urmă cu o lună, dar în acel moment simţi o dorinţă arzătoare să-şi vadă din nou prietenii şi familia.

Apărură părinţii ei, aşa cum ştia că o să se întâmple, aşezaţi la staţia de lucru a tatălui ei. Era dimineaţa devreme, iar lumina intra prin ferestrele cu vedere spre vest. În depărtare, munţii erau o siluetă zimţată întinsă de-a lungul orizontului, aproape pierdută în nori.

– Kira! spuse tatăl ei, care era aproape neschimbat; mama ei avea o tunsoare nouă şi îi zâmbi timid. Felicitări pentru că ai ajuns la capătul cercetării. Cum te distrezi în ultimele zile pe Adra? Ai găsit ceva interesant în regiunea lacului despre care ne-ai povestit?

– A fost frig aici, zise mama ei. De dimineaţă era gheaţă pe jos.

Tatăl ei zâmbi.

– Din fericire, energia geotermală funcţionează.

– Pentru moment, spuse mama ei.

– Pentru moment. În afară de asta, nu avem alte veşti. Familia Hensen a venit la cină seara trecută şi….

Apoi uşa de la camera biroului se deschise brusc şi Isthah intră în cadru, îmbrăcată în cămaşa ei obişnuită de noapte, cu o cană de ceai în mână.

– Neaţă, surioară!

Kira zâmbi când se uită la ei, vorbind despre ce făcuseră în aşezare şi despre activităţile lor de zi cu zi: probleme cu roboții agricoli care îngrijeau recoltele, serialele la care se uitaseră, detaliile despre ultimul lot de plante eliberate în ecosistemul planetei. Şi tot aşa.

Apoi îi urară călătorii plăcute şi videoclipul se termină. Ultimul cadru era cu tatăl ei, îngheţat în timp ce îi făcea cu mâna, iar faţa mamei ei era într-un unghi ciudat, în timp ce-i spunea „.  iubesc“.

– Vă iubesc, şopti Kira, apoi oftă.

Când reuşise să-i viziteze ultima oară? În urmă cu doi ani? Trei? Cel puţin. Trecuse mult prea mult timp de atunci. Distanţele şi călătoriile nu uşurau situaţia.

Îi era dor de casă, dar asta nu înseamnă că ar fi fost mulţumită să rămână pe Weyland. Fusese nevoită să tragă de ea, să se întindă dincolo de normal şi de banal. Şi asta şi făcuse. Timp de şapte ani, călătorise prin toate cotloanele spaţiului. Se săturase însă să fie singură şi să se plimbe de pe o navă spaţială pe alta. Era pregătită pentru o provocare nouă, una care echilibra familiarul cu tot ce era străin, şi siguranţa cu tot ce era ieşit din comun.

Se gândea că acolo, pe Adra, împreună cu Alan, avea să găsească acest echilibru.

2.

La jumătatea reintrării, turbulenţele începură să se mai liniştească, iar interfaţa EM dispăru odată cu straturile de plasmă. Rânduri de text galben apărură în colţul de sus al vederii Kirei, în timp ce linia de comunicaţie cu sediul deveni activă din nou.

Se uită prin mesaje, ca să ajungă la zi cu restul echipei de cerce- tare. Fizel, doctorul lor, era enervant, ca de obicei, dar, în afară de asta, nimic interesant.

O nouă fereastră apăru:

<Cum e zborul, iubito? – Alan>

Kira nu era pregătită pentru tandreţea subită pe care grija lui o trezi în ea. Zâmbi din nou în timp ce-şi subvocaliză răspunsul.

<Nu sunt probleme aici. La tine? – Kira>

<Strâng ce a mai rămas. E cu adevărat captivant. Vrei să strâng şi ce e în cabina ta? – Alan>

Kira zâmbi.

<Mulţumesc, dar o să mă ocup eu de asta când mă întorc.

– Kira>

<Bine… Uite, de dimineaţă nu am avut ocazia să vorbim şi voiam să mă asigur că eşti în continuare de acord cu tot ce s-a întâmplat aseară. – Alan>

<Adică dacă încă mai vreau să mă căsătoresc cu tine şi să ne stabilim aici, pe Adra? – Kira>

Apoi îi mai trimise un mesaj, înainte ca el să poată răspunde:

<Da. Răspunsul meu e în continuare „da“. – Kira>

<Bine. – Alan>

<Dar tu? Încă mai eşti de acord cu asta? – Kira>

Simți un fior de emoție când trimise mesajul.

Răspunsul lui veni rapid.

<Absolut. Voiam doar să mă asigur că eşti bine. – Alan>

Kira se emoționă.

<Sunt mai mult decât bine. Și apreciez faptul că ți-ai făcut timp ca să verifici. – Kira>

<Mereu, iubito. Sau ar fi mai bine să spun… logodnico?

– Alan>

Kira scoase un sunet de încântare, care ieşi însă mai tremurat decât intenționase.

– E totul în regulă? întrebă Neghar, iar Kira îi simți privirea aţintită asupra ei.

Niciodată nu m-am simţit mai bine.

Ea şi Alan continuară să vorbească până când se activară retro- rachetele, care o făcură din nou conştientă de împrejurimile ei.

<Trebuie să închid. Urmează să aterizăm. Ne auzim mai târziu. – Kira>

<Bine. Distracție plăcută. 😉 – Alan>

<Siiiigur. – Kira> Apoi Geiger îi şopti:

– Aterizăm în zece… nouă… opt… şapte…

Vocea lui era calmă şi lipsită de emoţii, cu urma unui accent cult de Magellan. Se gândi la el ca la un om numit Heinlein. Vorbea ca şi cum l-ar fi chemat Heinlein, dacă ar fi fost o persoană. În carne şi oase adică. Dacă ar fi avut un trup.

Aterizară destul de brusc, iar asta îi provocă un nod în stomac şi îi făcu inima să bată cu putere. Nava spaţială se înclină câteva grade spre stânga în timp ce se cufundă în noroi.

– Să nu stai prea mult, da? zise Neghar, desfăcându-şi centura.

Totul la ea era aranjat şi compact, de la trăsăturile bine sculptate şi faldurile costumului până la cozile împletite care formau o fâşie lată pe capul ei. Pe rever purta un ac auriu, mereu prezent: o amintire în cinstea colegilor pierduţi în misiune.

– Yugo spune că găteşte o porţie nouă de rulouri cu scorţişoară ca gustare specială înainte de plecare. Dacă nu ne grăbim, vor dis- părea toate până ajungem acolo.

Kira îşi desfăcu şi ea centura.

– Nu o să stau mult.

– Ai face bine să nu stai, dragă. Aş putea omorî pe cineva pentru rulourile alea.

Mirosul stătut de aer reprocesat o lovi pe Kira când îşi puse casca. Atmosfera de pe Adrasteia era destul de densă încât să poată respira, dar te ucidea dacă încercai s-o faci. Nu era destul oxigen. Nu încă, iar schimbarea acestui lucru avea să dureze câteva decenii. Lipsa oxigenului însemna şi că Adra nu avea strat de ozon. Toţi cei care se aventurau afară trebuiau să fie protejaţi complet împotriva razelor ultraviolete şi a altor forme de radiaţie. Altfel, riscau să aibă parte de cea mai groaznică arsură din viaţa lor.

„Măcar temperatura e suportabilă“, se gândi Kira. Nu trebuia să dea drumul la căldură în costum.

Se urcă în sasul îngust şi închise în urma ei trapa interioară.

Aceasta scoate un zgomot metalic.

– Schimbul de atmosferă a fost iniţializat. Te rugăm să aştepţi, îi şopti Geiger în ureche.

Un indicator deveni verde. Kira întoarse roata din centrul trapei exterioare, apoi împinse. Sigiliul se rupse cu zgomot, iar lumina roşie de pe cerul Adrasteiei umplu sasul.

Insula era o adunătură groaznică de pietre şi de pământ de culoarea ruginei, destul de mare încât Kira nu putea să vadă prea departe, ci doar până la coasta din apropiere. Dincolo de marginea terenului era o întindere de apă gri, ca un cearşaf din plumb, vârfurile valurilor fiind evidenţiate de lumina roşiatică a cerului fără nori. Un ocean de otravă, plin de cadmiu, de mercur şi de cupru.

Kira sări şi închise trapa în urma ei. Se încruntă când studie datele telemetrice de la drona căzută. Materialul organic pe care-l detectase nu era lângă apă, aşa cum se aşteptase, ci în vârful unui deal lătăreţ, aflat la câteva sute de metri spre sud.

„Atunci, fie“, îşi spuse. Înaintă pe pământul fracturat, călcând cu grijă. În tot acest timp, blocuri de text apăreau în faţa ei, oferind informaţii despre compoziţia chimică, temperatura locală, densitatea, vârsta aproximativă şi radioactivitatea din diferite zone ale peisajului. Scanerul de pe cureaua ei trimitea informaţii în interfaţă, în timp ce le transmitea înapoi spre nava spaţială.

Kira revizui textul, dar nu găsi nimic nou. De câteva ori, se simţi obligată să ia mostre de pământ, dar rezultatele erau plictisi- toare: minerale, urme de compuşi organici şi preorganici şi câteva bacterii anaerobe.

În vârful dealului dădu peste o întindere plată de pietre, cu o adâncitură provenită de la ultima glaciaţiune planetară. Un petic de bacterii portocalii, ca nişte licheni, acoperea o mare parte din piatră. Kira recunoscu din prima specia, B. loomisii, dar luă totuşi o mostră, ca să fie sigură.

Din punct de vedere biologic, nu prea erau lucruri interesante pe Adrasteia. Cea mai notabilă descoperire a ei fusese o bacterie mâncătoare de metan, aflată sub calota glaciară arctică. Bacteria avea în pereţii celulari o structură lipidă oarecum neobişnuită. Dar atâta tot. Bineînţeles că avea să scrie o recenzie a biomului Adrasteiei şi, dacă avea noroc, avea s-o publice în câteva periodice obscure, dar nu era ceva care să facă prea multe valuri.

Cu toate astea, absenţa unor forme de viaţă mai dezvoltate era un plus când venea vorba de terraformare: luna era un bulgăre de argilă perfect pentru remodelare, aşa cum voiau compania şi coloniştii. Spre deosebire de Eidolon, frumoasa şi fatala Eidolon, nu aveau să se lupte în mod constant cu flora şi cu fauna indigene.

În timp ce Kira aştepta ca laboratorul de cipuri să-şi termine analiza, se îndreptă spre vârful dealului, ca să admire stâncile şi oceanul metalic.

Se încruntă când îşi aminti cât de mult avea să dureze până vor putea să umple oceanele cu ceva mai mult decât cu alge şi plancton, toate modificate genetic.

„Asta o să fie casa noastră.“ Era un gând dur, dar nu deprimant. Weyland nu era un loc mult mai prietenos, iar Kira îşi aminti de îmbunătăţirile masive pe care le văzuse pe planetă pe parcursul copilăriei ei: o ţărână odată pustie fusese transformată în pământ fertil, plante crescând peste toată întinderea cea verde, în continuă expansiune, abilitatea de te plimba afară pentru o perioadă limitată fără oxigen suplimentar. Era optimistă. Adrasteia era mai locuibilă decât 99 la sută din planetele galaxiei. După standardele astronomice, era analogul aproape perfect al Pământului, mai asemănă- toare decât o planetă cu forţe gravitaţionale mari, ca Shin-Zar, şi chiar similară cu Venus, cu oraşele ei plutitoare din nori.

Orice dificultăţi prezenta Adrasteia, era dispusă să le înfrunte dacă asta însemna că ea şi Alan puteau fi împreună.

„O să ne căsătorim!“ Kira zâmbi şi îşi ridică braţele deasupra capului, cu degetele întinse, şi se uită drept înainte, simţind că avea să explodeze. Simţea că totul era aşa cum trebuia.

Un ţiuit ascuţit îi răsună în ureche.

3.

Laboratorul de cipuri terminase de lucrat, iar Kira verifică rezultatele. Bacteria era B. loomisii, exact aşa cum bănuise.

Kira oftă şi îl opri. Mendoza avusese dreptate, era responsabilitatea lor să verifice creşterea, dar tot o considera o pierdere imensă de timp.

„Nu contează.“ Înapoi la sediu şi la Alan, apoi puteau pleca împreună spre Fidanza.

Kira începu să coboare dealul, dar apoi, din curiozitate, se uită spre locul în care se prăbuşise drona. Neghar identificase şi marcase locul în timpul coborârii navei.

„Acolo.“ La un kilometru şi jumătate de coastă, aproape de centrul insulei, văzu o cutie galbenă care se afla pe o bucată de pământ, aproape de…

– Hmmm…

O formaţiune de stânci zimţate, în formă de stâlpi, ieşea din pământ într-un unghi ascuţit. În toate locurile pe care le vizitase Kira pe Adra, şi fuseseră multe, nu mai văzuse aşa ceva.

– Petra: selectează ţintă vizuală. Analizează.

Sistemul ei răspunse. Un contur se lumină în jurul formaţiunii, apoi lângă ea apăru o listă lungă de elemente. Kira îşi ridică sprâncenele. Nu era geolog, ca Alan, dar ştia destule cât să-şi dea seama cât de neobişnuit era ca toate aceste elemente să se găsească la un loc.

– Activează termoviziunea, zise ea.

Vizorul i se întunecă, iar lumea din jur deveni o pictură impresionistă în nuanţe de albastru, negru şi, acolo unde pământul absorbea căldura soarelui, nuanţe şterse de roşu. Aşa cum se aştepta, formaţiunea se potrivea perfect cu temperatura ambientală.

<Hei, ia uită-te la asta. – Kira>

Şi îi trimise rezultatele lui Alan.

Peste mai puţin de un minut:

<Ce naiba! Eşti sigură că echipamentul funcţionează?

– Alan>

<Da. Ce crezi că este? – Kira>

<Nu ştiu. Poate fi o extruziune de lavă… Poţi să o scanezi? Poate să iei câteva mostre? Pământ, pietre, orice e la înde- mână. – Alan>

<Dacă vrei neapărat, da, dar e ceva de mers până acolo.

– Kira>

<O să mă asigur că merită deranjul. – Alan>

<Mmm. Îmi place cum sună asta, iubitule. – Kira>

<Hei, ia vezi. – Alan>

Kira zâmbi şi dezactivă vederea infraroşie în timp ce coborî dealul.

– Neghar, mă auzi?

Se auzi un zgomot şi apoi:

– Ce s-a întâmplat?

– O să mai dureze în jur de jumătate de oră. Îmi pare rău.

– La naiba! Rulourile alea nu vor dura mai mult de…

– Ştiu. Trebuie să investighez ceva pentru Alan.

– Ce?

– Nişte pietre care se află aproape de centrul insulei.

– O să renunţi la rulouri cu scorţişoară pentru ASTA?

– Îmi pare rău, dar ştii cum e. În plus, nu am mai văzut niciodată asta.

Urmă un moment de tăcere.

– Bine, dar ai face bine să te grăbeşti, m-ai auzit?

– Recepţionat, zise Kira, care chicoti şi grăbi pasul.

Acolo unde îi permitea pământul accidentat, alerga şi, peste zece minute, ajunse la aflorimentul aplecat. Era mai mare decât se aşteptase.

Cel mai înalt punct avea şapte metri, iar baza formaţiunii avea un diametru de 20 de metri. Era mai lată decât lungimea navei lor. Gruparea întreruptă de coloane, negre şi faţetate, îi reaminti de bazalt, dar suprafaţa avea un luciu uleios, care semăna cu cel al cărbunelui sau al grafitului.

Ceva din înfăţişarea stâncilor i se păru Kirei îngrijorător. Erau prea întunecate, prea dezolante, prea diferite de restul peisajului. O spirală în ruină, singură, în mijlocul unei pustietăţi de granit. Şi, cu toate că ştia că de vină era numai imaginaţia ei, o atmosferă greoaie părea să înconjoare aflorimentul, ca o vibraţie joasă, destul de puternică încât să enerveze. Dacă ar fi fost o pisică, Kira era sigură că s-ar fi înfoiat toată.

Se încruntă şi-şi scărpină braţele.

Nu părea să fi fost o erupţie vulcanică în zonă. Atunci, să fi fost un meteorit? Nici asta nu avea sens. Nu exista niciun perete distrus de rocă sau vreun crater.