Nota Goodreads: 3,63 (20 699 note)
Descrierea editurii: „Joe nu voia să se mai întoarcă vreodată la Arnhill după tot ce s-a întâmplat: trădarea, sinuciderea, dispariția surorii lui. Dar nu are de ales, după ce primește un e-mail înspăimântător în care scrie: <<Știu ce s-a întâmplat cu sora ta.>> E ușor să se angajeze ca profesor la fostul său liceu și să-i evite pe prietenii care nu se bucură prea tare că s-a întors. Însă e greu să se întoarcă la mina abandonată unde viața i s-a schimbat pentru totdeauna, ca să înfrunte adevărul. Pentru că cea mai îngrozitoare zi din viața lui nu a fost când sora lui a dispărut, ci ziua în care s-a întors.”
De Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor mi-am adus aminte de o carte pe care am citit-o la finalul anului trecut și despre care n-am mai apucat să scriu decât câteva rânduri atunci, la cald, când detaliile îmi erau încă proaspete în minte. Este vorba de cel de-al doilea roman al autoarei C.J. Tudor apărut la noi la Armada, imprintul editurii Nemira dedicat literaturii de gen, după ce în 2019 apăruse deja lăudatul ei roman de debut „Omul de cretă”.
Adică Dispariția lui Annie Thorne (The Taking of Annie Thorne în Marea Britanie, nu știu de ce în America de Nord i-au schimbat titlul în The Hiding Place, poate s-au gândit că e mai importantă povestea din prezent a protagonistului Joe Thorne decât cea de la care pleacă întreaga poveste de fapt, dispariția surorii sale mai mici, Annie). Povestea de față reprezintă o excelentă combinație de roman polițist și horror, cu trimiteri oarecum vagi la It (reunirea unor adulți cu tot soiul de interese în orășelul natal pentru a rezolva, mai apoi, enigma, deși doar protagonistul parcă ar vrea să o rezolve, și până și el este mai mult decât circumspect, un mister care le-a întors tuturor viețile pe dos, iar pe el l-a mai lăsat și șchiop, dependent de jocuri și deprimat peste măsură) și la Cimitirul animalelor.
Într-un orășel englezesc odinioară prosper datorită minei de cărbune de la marginea sa, de pe urma căreia au rămas mulți orfani și însuși protagonistul, acum profesor, a căpătat multe sechele fizice și psihice, încep să se petreacă iarăși lucruri bizare. Un copil dispare și apoi reapare complet schimbat (de unde și trimiterea la Cimitirul animalelor), pentru ca acesta să sfârșească ucis de propria mamă, care apoi își curmă zilele cu o pușcă.
Joe Thorne, fratele lui Annie Thorne cea din titlu, se reîntoarce în Arnhill pentru a preda la Academia de acolo, în fond o simplă școală unde un consilier local care, în copilăria lui Joe, fusese un agresor ce înspăimânta pe toată lumea, taie și spânzură și al cărui fiu îi calcă demn pe urme. Numai că, bineînțeles, nimic nu e ce pare a fi, iar Joe, plecat cu coada între picioare din satul/orașul natal și pentru a uita lucrurile îngrozitoare care s-au petrecut în mină și, mai apoi, la el acasă, dă imediat de belea, ajutat, cum era și firesc, și de gura-i extrem de spurcată și de umorul plin de ironie pe care nu i-l agreează nici măcar singura colegă de serviciu care încearcă să se apropie oarecum de el.
Și cum e și normal să se întâmple când te întorci după un car de ani acolo unde nu mai ești dorit, agreat sau dezirabil, mici „accidente” încep să i se întâmple lui Joe, mici șicane, inițial, care devin însă tot mai îndrăznețe pe măsură ce devine limpede pentru cititor că Joe are și el o mică armată de schelete în dulap și că nu doar dorul de locurile natale și spiritul altruist l-au împins să se întoarcă taman acum în Arnhill, unde, coincidență, tocmai a avut loc un incident ce seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat pe vremea când și el era, la rândul său, un tânăr care a preferat să tacă și să se lase intimidat de bătăușul orașului, în loc să-și ajute sora aflată în pericol de moarte. Și doar știm prea bine ce se întâmplă dacă sărim pârleazul pe tărâmul unor forțe de neînțeles și ne jucăm de-a „Lazăre, ieși afară!” Sau ce se întâmplă cu motanii întorși din morți. Nu mai zic de băieței, că deja mă întind prea mult și ajung să servesc și eu totul pe tavă. Dar doar ca să vă faceți o idee.
Suspansul crește pe măsură ce înaintăm în poveste, misterele se dezvăluie capitol cu capitol, ceea ce nu e un lucru rău (poate autoarea ar trebui să mai lucreze un pic la stil, să-l mai complice un pic, nu să servească mai totul mură-n gură, chiar dacă, e drept, cu lingurița), iar momentele de suspans sunt chiar foarte bine puse în scenă (întâmplarea din mină, din trecut, de exemplu, mi-a ridicat un pic perii de pe ceafă, mai ales că protagoniști sunt copii ajunși în niște ipostaze care ar lăsa și un adult cu sechele grave, darămite niște minți crude). Taine, mistere și fantome din trecut se întorc ca să bântuie personajele acestei povești mystery întortocheate ce virează uneori către horror, cum am zis ceva mai sus. Destul de bine scrisă (dialogurile cred că ar mai fi mers lucrate, plus că și tendința personajului principal de a-și plânge cam prea des de milă ajunge să te irite de la un punct încolo) și alertă, această a doua carte a lui C.J. Tudor reușește, zic eu, să confirme faptul că lăudatul Om de cretă apărut acum doi ani (la noi) n-a fost un simplu accident și că vom auzi, sper eu, tot mai des de această autoare britanică. Finalul mi s-a părut cam facil, însă călătoria până acolo chiar merită.
