Lecturi 248: Susanna Clarke – Piranesi

Susanna Clarke – Piranesi (Piranesi, 2020) 240p, TPB, 13×20, Armada, 2020, Trad. Roxana Brînceanu, Red. Alunița Voiculescu, 37.99 (39.99) lei, ISBN 978-606-43-0940-2

Nota Goodreads: 4,43 (6646 note)

Descrierea editurii: „Casa lui Piranesi nu e deloc una obișnuită: are camere infinite, coridoare nesfârșite, pereții sunt ticsiți de mii și mii de statui, toate diferite. Un labirint interior ascunde un ocean: valurile răsună de sub scări, camerele se inundă în câteva secunde. Dar Piranesi nu se teme. El înțelege valurile și modelul labirintului. Viața lui înseamnă explorarea casei. Doar că nu e singur în casă. Mai există Un Străin care ascunde un secret întunecat.”

Să încerci să scrii despre „Piranesi” e ca și cum ai încerca să le descrii cititorilor cel mai bizar vis pe care l-ai avut vreodată, mulându-l însă pe excelentul „Memento” al lui Christopher Nolan și imprimându-i un iz din oribilul an 2020. Exact această impresie mi-a oferit-o prima mea experiență cu scrierile Susannei Clarke. Da, a venit vremea să mărturisesc: nu am citit „Jonathan Strange & Mr. Norrell”, deși o am și în română, și în engleză. Știu, rușine să-mi fie, dar, cum zicea cineva la un moment dat (și mi-o și repetă la intervale regulate), parcă am eu un dar de-a ocoli marile opere ale literaturii.

„Piranesi” a reprezentat subiectul unui blogtour pe care am avut onoarea de a-l deschide eu însumi. Lunea trecută, pe 5 octombrie, am dat startul unui concurs la care cititorii puteau câștiga trei exemplare din acest fascinant roman (unul pe blog, altul pe pagina de Facebook a blogului, iar al treilea, pe Instagram).

Pe care l-am devorat nu chiar rapid, în ciuda dimensiunii reduse, de vreo 230 de pagini, pentru că deși nu e voluminos, subiectul este atât de întortocheat, iar indiciile, atât de vagi, încât trebuie să-ți pui serios mintea la contribuție ca să-ți dai seama ce-i cu protagonistul, ce caută în casa cu mii de încăperi inundate când și când de maree, cine și de ce l-a închis acolo, de ce nu-i mai funcționează memoria și unde au dispărut toți oamenii de pe pământ.

Enigme, secrete și indicii cu țârâita, iar cititorului îi rămâne sarcina de-a le așeza cap la cap și de-a complet spațiile libere, însă vă asigur că experiența merită până la urmă trăită, căci de mult n-am mai întâlnit o poveste atât de provocatoare și care să se joace în asemenea fel cu minte cititorului.

Pornind de la picturile lui Giovanni Battista Piranesi și de la experiența înfricoșătoarei boli de care a suferit Susanna Clarke în ultimii ani, a ieșit la iveală „Piranesi”. O poveste în ton cu zbuciumatul an 2020, în care izolarea forțată în case își face de cap cu mințile oamenilor și îi determină să acționeze aproape mereu contrar cu modul în care ar fi reacționat într-o situație normală.

Piranesi trăiește într-o casă de la malul mării care pare că are un număr infinit de camere, în care pare că s-ar găsi un număr infinit de statui. Spațiul și timpul acționează aici după legi proprii, și nici mintea lui Piranesi nu pare chiar întreagă sau că s-ar supune legilor firii. Nu știe sigur dacă Piranesi chiar e numele lui adevărat, nu-și mai aduce aminte când și cum a ajuns în această casă fantastică ce aduce suspect de mult cu un teseract, însă a învățat să se ferească de încăperile în care mareea l-ar putea îneca dacă nu și-ar calcula cu atenție pașii.

Însoțitori îi sunt niște cadavre și un bărbat misterios, Omul Celălalt, care, ușor-ușor, începe să-i dezvăluie părți din enigmă. Cu ce scop și de ce vrea să-l convingă pe Piranesi să facă anumite lucruri și să se ferească de anumite persoane, asta rămâne de văzut. Dar Piranesi este ajutat de niște jurnale pe care nu-și aduce aminte când le-a scris, în care și-a notat, în ordine cronologică, întâmplările de dinainte. Numai că nici aceste scrieri nu sunt chiar de încredere și, coroborate cu ceea ce i-a spus Omul Celălalt, cum că mintea lui Piranesi și însăși realitatea respectă alte legi aici, ei bine, se ajunse la următoarea întrebare: cum poate desluși personajul principal ițele acestei încurcate afaceri?

O poveste despre izolare dusă la extrem și despre alienare mi s-a părut că este această suită de aventuri ale lui Piranesi care nu începe nici cu începutul, nici cu finalul, căreia îi lipsesc multe piese și pe care nu o poate rezolva decât cel mai atent detectiv din lume. Bine, la un moment dat începi să îți dai seama cine ce-a făcut și de ce, cine se joacă și de ce anume cu mintea personajelor și ce-ar putea face acestea ca să scape din capcană.

Într-o vreme în care trebuie să stăm închiși în case, izolați și cu frica în sân de teama unui inamic invizibil care face numeroase victime, mai este oare de mirare că Piranesi nu vrea să părăsească un loc pe care a ajuns să-l știe ca pe propriile buzunare? Când el doar locul ăsta îl știe, cu camerele inundate, statuile, cadavrele din camere, fluxul, refluxul, jurnalele și vietățile ce și-au făcut sălaș în casa de la țărmul mării?

O poveste care mi-a adus aminte de anii în care descopeream poveștile fantasy cu cap și coadă și în care uitam cu totul de ce se petrecea în jur, lăsându-mă purtat de poveste și personaje, în care știai de unde pleci și unde ajungeai, în care naratorul ajungea să se joace cu mintea cititorului și-n care conta mai puțin corectitudinea politică și mai mult talentul autorului.

Piranesi nu este o poveste ușoară, pe care să o poți da gata în câteva ore și să o și înțelegi pe deplin. Nici una de luat în metrou și de citit în drum spre sau dinspre serviciu. Nu dacă vrei să te bucuri în totalitate de experiență.

„Celălalt film rămas de la D’Agostino este și mai bizar. Nu are un titlu, dar de obicei i se spune Castelul. Este tras în Betamax și calitatea este foarte slabă. Camera șerpuiește prin diferite încăperi enorme, probabil din diferite castele sau palate (e imposibil să vedem o singură clădire; ar fi pur și simplu prea vastă). Pe lângă pereți sunt aliniate statui și pe podea se adună băltoace de apă. După oamenii care cred așa ceva, aceasta ese o filmare dintr-una din celelalte lumi ale lui Arne-Sayles, posibil cea descrisă în cartea lui din 2000, Labirintul. Alții au încercat să stabilească locul cu scopul de a dovedi că nu este un film dintr-o altă lume, dar până acum niciun nu a identificat nimic cu precizie. Se găsesc în Castelul însemnări cu privire la scrisul de mână al lui D’Agostino, însă acestea sunt în același cod neobișnuit folosit în ultimul ei jurnal și rămân indescifrabile.”