Editura Litera a făcut o mișcare de geniu pe piața de romane nordic noir care apar la noi și a reușit să semneze cu unul dintre cei mai apreciați autori ai momentului și, mai mult, izbutind, în ceva mai puțin de zece luni, chiar nouă, dacă socotesc bine, să scoată nu mai puțin de trei romane ale autorului. Lui Stefan Ahnhem i-a apărut primul roman în 2014, iar de atunci a scris cam un roman pe an. Trei romane de peste șase sute de pagini au apărut anul acesta la noi, toate traduse de Dana-Ligia Ilin: „Victimă fără chip”, „Al nouălea mormânt” și „Minus optsprezece grade” (despre care am scris aici, aici și aici), în excelenta colecție Buzz Books, care începe încet, dar sigur, să-i facă concurență acerbă unei venerabile colecții: Fiction Connection.
Iar într-o dimineață însorită, dar rece de octombrie, la un hotel șic din capitală, am avut onoarea să-l cunosc și să stau de vorbă cu autorul seriei „Fabian Risk”. Prima parte a interviului apare abia acum (știu, m-am mișcat ca un melc, dar au existat niște împrejurări mai deosebite).
1) Cum ai devenit autor de romane polițiste? Ce te-a determinat să renunți la cariera de scenarist și să începi să scrii romane crime?
Când ești scenarist, gândești și visezi să iei tu deciziile, trebuie să inventezi tu povestea, însă de multe ori povestea e luată dintr-o carte a unui autor, ai o întâlnire cu regizorul, poate și cu un actor, cu un producător, poate și cu un editor, apoi trebuie să te întorci acasă și să încerci să obții cel mai bun rezultat.
Deci după vreo douăzeci de ani, am decis că ar trebui să fiu eu cel care ia deciziile, știi, legat de personaje și de poveste. Am vrut să inventez eu polițistul, să scriu propriile mele povești, universul de fapt. Am lucrat foarte mult cu poveștile cu Kurt Wallander, ceea ce a fost un lucru fantastic, acest autor, Henning Mankell, fiind extraordinar, însă, până la urmă, am ajuns să mă simt mult mai bine scriind propriile mele povești, să iau eu deciziile și să-mi dezvolt propriul scris.
2) Dar am văzut că Mankell a scris paisprezece romane cu Wallander, în schimb sunt mult mai multe episoade. Și chiar există două versiuni ale serialului, inclusiv una făcută de BBC, pe lângă cea suedeză.
Paisprezece romane? Versiunea realizată de BBC a fost făcută doar după cărțile lui Henning Mankell, în timp ce prima mea poveste a fost scrisă după ceea ce era, la vremea aceea, ultima carte. Deci aceea, „Before the Frost”, a fost o adaptare, apoi celelalte trei povești pe care le-am scris au fost în întregime ale mele (Cu același detectiv). Da, cu același detectiv, în același univers de fapt. Noi povești de fapt (Deci, în principiu, ai scris povești noi). Da, erau poveștile mele, dar nu mi s-a menționat numele, pentru că era o nouă poveste de Henning Mankell, iar eu îmi ziceam: E povestea mea. Însă, pe de o parte, trebuia să rămâi în interiorul universului lui Kurt Wallander. Așa că am fost doar plătit ca scenarist, dar nu mi s-a trecut și numele ca scenarist, deși era povestea mea. Așadar, în această privință m-am simțit foarte bine, însă acum pot face absolut totul de unul singur. Și acesta a fost scopul principal.
3) Ce te-a împins să scrii romane crime? Faptul că știai deja cum se scriu asemenea povești?
Da… De fapt, când am început să scriu scenarii de film, mai întâi am scris comedii, precum sitcomuri, apoi mi-am dat seama că urmăream o mulțime de thrillere, așa că le-am spus unor producători din Scandinavia că vreau să scriu un thriller, o poveste de suspans, iar ei mi-au zis: Dar tu ești scriitor de comedii. Iar eu am răspuns: Da, dar vreau să încerc altceva. Așa că am fost nevoit să fac rost de un contact, care m-a ajutat să scriu o adaptare a unui roman de Karin Fossum. Acela a fost primul meu scenariu thriller, ca proiect al carierei mele de scenarist de thrillere. Și imediat m-am simțit ca… acasă. Știam ce trebuie să fac ca să fac povestea să funcționeze. Așa că atunci când am decis că vreau să scriu romane, m-am gândit că știu cum să scriu povești polițiste, așa că de ce să nu încep de acolo?
4) Deci practic acești doi autori te-au inspirat?
Da. Deși cred că întreaga chestie cu scenariile… Când adaptezi o altă carte, ca scenarist, chiar te scufunzi cu totul în ea, îi vezi toate neajunsurile, i le identifici, îți dai seama că asta nu funcționează, că asta nu e credibilă, asta e prea lungă sau prea banală, sau prea plictisitoare și așa mai departe. Și într-un film trebuie să corectezi toate astea. Pentru că într-un film va deveni evident că nu funcționează. Deci în această privință pot spune că am învățat o mulțime de lucruri.
Deci se poate spune că atunci când am început să scriu propriile mele romane, aveam o mulțime de cunoștințe despre ce nu trebuie și ce trebuie să fac și, de asemenea, puteam jongla cu mare lejeritate cu așteptările. Știam când am captat atenția publicului.
5) De ce ai ales să scrii sau să publici primele două volume, „Victimă fără chip” și „Al nouălea mormânt” în această ordine? De ce mai întâi o urmare, o continuare, apoi o poveste ce are loc înainte? Nu spun că ar fi dificil de citit astfel, ci doar că e mai puțin obișnuit…
(Râde) Da… Știi, când am început să scriu „Victimă fără chip”, aveam în minte această idee legată de întoarcerea acasă, cu Fabian întorcându-se în Helsingborg, iar de acolo să înceapă să se petreacă lucruri. Mi s-a părut un început bun (De fapt e un început clasic, cu detectivul care se întoarce în localitatea natală). Da, e foarte clasic. Însă, când am început să lucrez la poveste, am început să mă întreb: De ce s-a mutat? Eu am luat această decizie, e un început bun, dar de ce s-a mutat totuși? E vorba de viața lui, până la urmă. Apoi am aflat că el fugea de Stockholm, deoarece acolo se întâmplaseră niște lucruri. Așa că în timpul procesului de scriere a primului roman, mi-am dat seama că dacă va mai urma și un al doilea, va trebui să aprofundeze ce s-a întâmplat în Stockholm. Ce-a mers greșit în Stockholm? Deși în mod normal scrii poate zece cărți într-o serie, urmează, la un moment dat, și un prequel, când personajul e tânăr.
(Asta ar fi trebuit să fie una dintre întrebările mele viitoare: De exemplu, Lee Child are personajul Jack Reacher, iar acum ar trebui ca acest personaj să aibă în jur de 65 de ani, poate chiar 70, deci nu ar fi chiar în regulă să scrie povești noi cu el, ci să se întoarcă în anumite momente din trecut)
Da, iar la un moment dat mi-am zis că nimeni nu s-a mai gândit ca a doua sa carte să fie un prequel, așa că mi-am spus: Da, hai să facem așa. Deci până la urmă a decurs din prima, n-am urmat un plan inițial. Când lumea mă întreabă în ce ordine ar trebui să le citească, le spun că le pot citi în ce ordine vor, dar cred că cea mai bună ordine ar fi cea în care le-am scris. Cred că e în regulă să te întorci în trecut, căci, până urmă, o jumătate de an e doar o jumătate de an, nu e vorba de o întoarcere în trecut de douăzeci de ani și deja știm niște lucruri. Îmi place acest lucru, la fel cum mi-a plăcut și faptul că Star Wars nu începe cu începutul.
(Da. La fel, consider că Editura Litera, cea care îți publică cărțile la noi, a făcut o mișcare foarte inteligentă publicându-le cu o pauză foarte mică între ele, pentru că dacă le-ar fi publicat la un an sau mai mult distanță unul de altul, am fi început să uităm din detalii)
Da. Din fericire pentru ei, romanele erau deja terminate, așa că au putut să procedeze așa. În Suedia, însă, cititorii au fost nevoiți să aștepte ca eu să le scriu și sunt siguri că le-ar fi făcut o mare plăcere să li se întâmple și lor același lucru, să aibă ocazia să profite, să le poată citi imediat unul după altul, pam-pam-pam! Dar n-au putut, au trebuit să mă aștepte pe mine.
6) Cine te-a inspirat când i-ai creat pe Fabian Risk și Dunja Hougaard?
Fabian a fost… ca un fel de opus al lui Kurt Wallander. La acel moment, lucrasem o groază de timp cu Kurt Wallander, un bătrân morocănos care bea prea mult alcool (O imagine clasică a detectivului). Da, o imagine super-clasică. Un personaj care asculta muzică de operă veche, fără prieteni, fără familie, singur tot timpul, doar muncă, alcool și operă, și eram deja sătul de toate astea. Așa că am hotărât că voi avea un personaj mai tânăr, ajuns la jumătatea vieții, cu familie, cu toate problemele inerente acestui lucru, amator de muzică mai contemporană, care să nu se îndobitocească din ce în ce mai tare. Cred că sursa de inspirație a fost mai degrabă să nu fac ceea cunoșteam deja. Cred că mai degrabă am vrut să creez un om obișnuit, nu un supererou, care să lovească oameni, să tragă cu pistolul, am vrut să am un tip cu sentimente, care să nu fie… De fapt, toți bărbații din cărțile polițiste sunt atât de siguri pe ei, pe ceea ce gândesc, care pun imediat punctul pe i. Iar eu am vrut un personaj principal diferit, care să nu mai fie chiar atât de sigur pe el.
(Și care să rezolve cazul imediat, fără să comită nicio greșeală) Da, exact. Iar eu mi-am zis că vreau un tip care să facă greșeli; el e nițel naiv, vrea să rezolve cazul, firește, cât mai repede posibil, ca să oprească omorurile, iar de-a lungul acestui proces ajunge și să creeze și mai multe probleme, însă are abilități, rezolvă cazurile (cu ajutor din partea colegilor, desigur)… Da, cu o grămadă de ajutor din partea lor. Da, el nu e genul… nu e genul care să stea cu pistolul în mână, se simte rău când îl ține (iar din această cauză își pierde doi colegi în cel de-al doilea roman)… Da, iar acest lucru e foarte greu pentru el, însă pentru mine toată această situație a fost o idee, aproape ca și cum aș fi pus un tip normal într-o asemenea situație.
(Astfel, el devine mai credibil) Da, asta cred și eu. Acum, desigur, după câte-a pătimit și a reușit să supraviețuiască, s-a schimbat. (A evoluat) Da, a evoluat. Iar acum, cu celelalte două cărți pe care le-am terminat, în Suedia… ajuns la finalul celei de-a cincea… a evoluat enorm. Și totul depinde numai de el, nu mai are cine să îl ajute.
7) De ce doi detectivi, cu două cazuri separate, fără vreo mare legătură între ele?
Pentru că eu consider… (Ai fi putut scrie două romane separate, cu cazuri și personaje separate) Da, lucrul acesta ar fi fost cel mai evident de făcut. Dar eu nu vreau să fac lucrul cel mai evident, sunt mulți colegi de-ai mei care fac acest lucru. Ucigașii nu-și iau pur și simplu numere și se pun să aștepte la coadă, așteptându-și rândul: A, mi-a venit rândul, tu ți-ai terminat treaba? (Pot fi doi sau chiar trei în același timp) Exact. (Deși nu sunt chiar atât de mulți ucigași în serie) Nu, în Suedia nu avem nici măcar unul. Absolut niciunul. Dar cred că pentru mine asta a fost partea mai interesantă. Și mai cred și că voiam să lucrez cu Dunja și-n loc să am legătura la care s-ar gândit toată lumea că ar fi trebuit să existe, că aceste cazuri ale lor ar trebui să fie legate, eu le-am legat prin intermediul fiului lui Fabian.
Încerc să le arăt cititorilor mei că atunci când îmi citesc cărțile nu-și pot da seama ce se petrece, nu știi dacă aceste cazuri sunt legate unul de altul, trebuie să citești și vei vedea ce se întâmplă, iar acest lucru e mai interesant când citești despre el. Ai așteptări și vor apărea surprize, va fi suspans și lucrurile se vor rezolva până la urmă. Dar nu știi când anume. (Până la urmă, nu se ajunge la concluzia logică) Da. Așadar, ajungi să fii surprins de final. Deci de fiecare dată când îmi spun că asta ar fi logic, că asta ar face colegii mei… păi, cum ar fi ca eu să n-o fac? Ce s-ar întâmpla dacă eu aș merge în direcția aia, aș face aia… Și dacă-mi place, așa fac. E mai greu, pentru că ai senzația că pășești pe o gheață subțire. E un pic înfricoșător, dar prefer așa. Și cred că, în final, îmi găsesc mai mulți cititori procedând așa. E mai special.
(Nu doar pentru a șoca, ci pentru a face altceva) Exact.
8) Cum de îți imaginezi aceste povești atât de complicate, pentru că mă văd nevoit să recunosc că habar n-aveam, mai ales în cel de-al doilea roman, „Al nouălea mormânt”, cine-ar fi putut fi criminalul și de ce omoară?
Ei bine… în cazul celui de-al doilea roman a trebuit să facă o groază de muncă de documentare. Știam că va fi vorba despre furtul de organe. (Eu n-am știut, firește, dar tu ai știut, fiind cel care a creionat povestea) Păi, da. Acolo, cea mai evidentă direcție pentru poveste ar fi fost să ai oameni care fură organe de la, să zicem, oameni sărmani, rinichii, inima, ca să le vândă. Acesta ar fi fost modul evident de-a spune povestea. Dar eu n-am vrut să am un mod evident de-a spune povestea. În schimb, am vrut să am o poveste de dragoste, pe cineva care ia organele înapoi, să le înapoieze la locul lor de drept. Și, firește, e nebună, dar și nebunește de îndrăgostită. Așa că se dovedește că trebuie să o spui altfel. Iar pentru mine a fost mai interesant așa. Toate victimele au făcut de fapt ceva rău, au cumpărat organe umane în mod ilegal. Știau că, la un moment dat, vor plăti pentru asta. Deci cred că e mai complicat așa, dar mai cred și că e mult mai bine. Și cred că doi ani mai târziu, unul dintre colegii mei a scris o carte despre furtul de organe în modul obișnuit, clasic.
9) De ce atât de multă violență în poveștile tale? Este specia umană chiar atât de violentă? Chiar sunt oamenii capabili de asemenea acte atroce? Eu chiar am ajuns să-ți compar unele scene cu franciza „Saw”.
Eu încă n-am văzut-o. N-am văzut „Saw”. Cred că e prea înspăimântător pentru mine. (Se va face nu un prequel, nici un sequel, ci un reboot) Aha. Eu nu cred că am o asemenea violență șocantă, dar firește că modul în care reacționezi e foarte personal. (Când am pus această întrebare, aveam în minte o scenă din primul volum, în care un personaj e legat și ars de soare cu ajutorul unei lupe enorme, sau când Fabian are capul prins într-un dispozitiv oribil, care aproape că-i sucește capul cu totul; la astfel de scene mă refer eu) A, da. În cartea aceea există un inventator, care e foarte ingenios (cel cu lupa și soarele).
Cred că întrebarea era de ce am atâta violență în cărți (și dacă oamenii sunt capabili de o asemenea violență). Adică cititorii sau personajele? (Oamenii, în general, sunt ei așa?) Da, cred că da. Nu încerc să descriu realitatea așa cum e ea, eu doar încerc să scriu o poveste bună și sper că citind acea poveste, ea va ajunge să-ți spună ceva despre realitatea ta. Sper. Deci când eu, de exemplu, cu cel de-al treilea roman, în care am introdus chipurile zâmbărețe și personajele acelea care omoară oameni ai străzii în moduri îngrozitoare, nu m-am bazat pe o poveste adevărată (Chiar am văzut asemenea filmări, nu cu crime, ci cu oameni loviți de necunoscuți cu pumnii, cu picioarele și așa mai departe). Da, happy slapping. Totul a fost inspirat de happy slapping, însă, un an mai târziu, în Suedia chiar au omorât un om al străzii. Doi tineri. L-au împușcat și au postat filmarea pe internet. A fost o nebunie, ficțiunea s-a apropiat prea mult de realitate.
În cartea următoare, am un criminal care omoară pe cineva într-un supermarket, luând un cuțit de la raionul de măcelărie și înjunghiind pe cineva în fața tuturor cumpărătorilor. (Pur și simplu) Da, pur și simplu. Genul de crimă comisă la întâmplare, pentru că lasă zarurile să decidă. (Omul-zar din finalul volumului trei) Da, exact. Apoi, o jumătate de an mai târziu, chiar s-a întâmplat. În Suedia, nu chiar în același magazin, deși într-un magazin aparținând aceluiași lanț. Un țicnit a luat un cuțit de la raionul de unde poți cumpăra cuțite și a înjunghiat o femeie gravidă. Însă ea a supraviețuit, la fel și bebelușul, dar a fost ca și cum realitatea mi-a urmărit ficțiunea. (Ești profet sau atacatorul s-a inspirat din povestea ta?) Nu, nu, sper că nu.
Așadar, asta nu-ți răspunde la întrebare, dar cred că rasa umană și evoluția sunt despre violență. Cel mai puternic supraviețuiește (Legea junglei). Cred că o avem imprimată în ADN-ul nostru și cred că… am fost cu toții vânători, la început. O poți suprima, deși… Să zicem că ieși în oraș cu partenera, aveți parte de o cină drăguță la un restaurant, poate că sărbătoriți cinci ani de când sunteți împreună și totul trebuia să fie ceva plăcut. Apoi, la masa de alături stă un alt cuplu, care începe să se certe. Vei înceta să mai discuți cu partenera și vei începe să tragi cu urechea la ei. La problema lor. Toți suntem preocupați de probleme, în loc să ne bucurăm de un moment plăcut. Când șofezi și vezi un accident, te uiți, deși știi că poate vor fi acolo bucăți de trup, ceva oribil (ba chiar unii vor face și poze)… Da, chiar așa. În romanele polițiste este vorba despre viață și moarte și cred că întotdeauna ne vor interesa aceste lucruri, întotdeauna vom avea o latură întunecată, indiferent că vrem sau nu. (E ca în jurnalism, unde scandalul vinde) Da, exact.
10) De ce atât de multe personaje divorțate, pe cale să divorțeze, despărțite de partener sau părăsite? Chiar sunt atât de multe cupluri suedeze nefericite din cauza relației lor? Sau e mai interesant așa?
Asta chiar e o întrebare foarte bună. Nu știu ce să zic. Cred că, în Suedia, ne căsătorim pentru că ne-am îndrăgostit, iar când femeile devin tot mai puternice, au venitul lor și deci își permit să rămână singure, dacă asta vor. Iar dacă dragostea s-a stins, atunci e mai ușor să se despartă. Dacă economia nu e bună și e prea costisitor să trăiești singur, atunci dragostea nu mai el la fel de importantă. Trebuie să rămâneți împreună. Așadar, în Suedia, poți scăpa de toate astea și e mai ușor să divorțezi, pentru că acum nu te mai iubesc și gata. Firește, e un lucru trist, dar cred că acesta ar fi răspunsul.
Cred că indiferent dacă ești sau nu separat sau implicat într-o relație pe termen lung, întotdeauna vor fi și probleme, întotdeauna vei ajunge să te întrebi: Asta trebuie de fapt să fac? Să divorțez sau nu? Pentru că în orice relație se vor ivi și crize, vor apărea părți bune sau rele, deci doar încerc să fiu sincer.
(Pur și simplu mi se pare că sunt prea multe: Fabian, Dunja, Irene…) Fabian nu e divorțat. (Încă) A, toată lumea se așteaptă ca el să divorțeze, deși el nu o vrea (Știu că nu vrea). Păi, am cincizeci și trei de ani, sau voi împlini în curând și o mulțime dintre prietenii mei sunt divorțați, nu toți… Dunja, de exemplu, nu era căsătorită, ei doar locuiau împreună, încă n-aveau copii (el doar a înșelat-o), dar nu era o relație reușită. Astrid Tuvesson, șefa, ei bine, situația ei e diferită, au copii, copiii sunt deja mari, au plecat de acasă, iar ea începe să bea prea mult. Așa că el o părăsește (Deci de aceea a părăsit-o soțul…). Da. Fabian se străduiește din greu (El a făcut greșeli, acum ea face greșeli). Exact. Cred că cele trei exemple alese de tine sunt destul de diferite, dar ceea ce au în comun e faptul că toată lumea are probleme în relație și cred că asta e valabil pentru toată lumea, toată lumea are probleme în relație, așa că se pune întrebarea dacă pot să-și rezolve problemele sau să divorțeze. Nimeni nu e perfect. Există suișuri și coborâșuri și așa mai departe.
Mulțumesc mult și mi-a făcut plăcere să discutăm!
Foto credit: Thron Ullberg