Semnal editorial 68 + Fragment în avanpremieră: Brandon Sanderson – Cuvinte despre lumină, vol. II: Poarta Jurământului

Titlu: Cuvinte despre lumină (#2). Poarta jurământului

Autor: Brandon Sanderson

Traducere din limba engleză de Ana-Veronica Mircea

Colecţie: Fantasy Masters

Domenii: Fantasy

Cartea a doua din „Arhiva luminii de furtună”

De același autor au mai apărut:

Cuvinte despre lumină (#1). Câmpiile sfărâmate

Cartea întâi din „Arhiva luminii de furtună”:

Calea regilor. Volumul 1

Calea regilor. Volumul 2

Premiul David Gemmell Legend

Toate poveștile spuse au mai fost istorisite.

Ni le spunem nouă înșine, așa cum au făcut toți oamenii care au existat vreodată. Și toți oamenii care vor exista vreodată. Singurele lucruri noi sunt numele. 

Câmpiile Sfărâmate cunosc încă o bătălie, posibil confruntarea finală. Cu riscul unui nou legământ cu Pustiitorii, parshendii sunt hotărâți să-și învingă vechii dușmani. Descoperirea lui Shallan i-ar putea salva pe toți, însă eforturile ei par sortite eșecului. 

Între timp, Kaladin trebuie să-și dea seama dacă datoria față de rege este și datoria față de el însuși. Pe fundalul unei lumi fără speranță și al unor revelații tulburătoare, singura cale de urmat e cea dreaptă.

Așa cum nu mă tem de un copil cu o armă pe care n-o poate ridica, n-o să mă tem niciodată de mintea unui om care nu gândește.

Fragment

I-10

Szeth

Szeth-fiu-fiu-Vallano, Făr’adevăr din Shinovar, stătea în vârful celui mai înalt turn din lume, contemplând Sfârșitul Tuturor Lucrurilor.

Sufletele oamenilor pe care-i omorâse pândeau în umbră. Îi vorbeau în șoaptă. Dacă se apropia mai mult, urlau.

Urlau și când închidea ochii. Se deprinsese să clipească pe cât de puțin posibil. Își simțea ochii uscați în orbite. Asta ar fi făcut… orice om cu mintea întreagă.

Ascuns printre piscurile munților, cel mai înalt turn din lume era perfect pentru acea contemplare. Dacă n-ar fi fost legat de o Piatră a Jurământului, dacă ar fi fost cu totul alt om, ar fi rămas acolo. În singurul loc de la Răsărit unde pietrele nu erau blestemate, unde îți era îngăduit să calci pe ele. Locul ăla era sacru.

Strălucitor, soarele își trimitea razele într-acolo, alungând umbrele și estompând urletele atât de mult cât era cu putință. Urlătorii își meritaseră moartea, firește. Ar fi trebuit să-l ucidă pe Szeth. „Vă urăsc. Urăsc… pe oricine.“ Glorie interioară, ce sentiment straniu!

Nu-și ridica privirea. Nu voia s-o întâlnească pe a Zeului Zeilor. Dar era un sentiment plăcut să stai în bătaia soarelui. Nu existau nori, ca s-aducă întunecime. Locul se afla deasupra lor. Urithiru domina până și norii.

Turnul masiv era pustiu; un alt motiv pentru care îi plăcea. O sută de caturi, toate de forma unor inele, și fiecare mai larg decât cel de deasupra sa, pentru a oferi un balcon scăldat în soare. Numai partea dinspre răsărit era plată și abruptă, așa că, privind de departe, turnul crea impresia că fusese retezat cu o Cristalsabie imensă. Ce formă stranie!

Stătea pe marginea aceea, chiar în vârf, cu picioarele legănându-i-se deasupra unui hău cât o sută de caturi masive, la care se adăuga înălțimea muntelui. Sticla scânteia pe suprafața netedă a acelei laturi plate.

Ferestre de sticlă. Îndreptate spre răsărit, către Obârșie. Când vizitase pentru prima oară locul – chiar după ce fusese exilat din țara lui de baștină – nu înțelesese cât de ciudate erau acele ferestre. Pe atunci, încă mai era obișnuit cu furtunile blânde. Ploaie, vânt și meditație.

În ținuturile blestemate ale mergătorilor pe piatră, lucrurile stăteau cu totul altfel. Acolo abundau sângele, moartea și țipetele. Şi… și…

Respiră. Sili aerul să-i intre și să-i iasă din trup și se ridică în picioare pe marginea parapetului din vârful turnului.

Se luptase cu o imposibilitate. Cu un bărbat cu Lumină de Furtună, cu un om care cunoștea furtuna din trup. Asta însemna… probleme. Cu ani în urmă, Szeth fusese izgonit pentru că dăduse alarma. O alarmă falsă, așa i se spusese.

Îi spuseseră că nu mai există Pustiitori.

I-o garantaseră chiar spiritele pietrelor.

Puterile celor de demult nu mai există.

Cavalerii Radianți au fost înfrânți.

Noi suntem tot ce-a mai rămas.

Tot ce-a mai rămas… Făr’adevăr.

— N-am fost credincios? strigă el, ridicându-și în sfârșit fața către soare.

Vocea i se izbi de munți și de sufletele lor fantomatice, stârnind ecouri.

— Nu m-am supus, nu mi-am ținut jurământul? N-am făcut ceea ce mi-ai cerut?

Omorurile, asasinatele. Clipi din ochii obosiți.

ŢIPETE.

— Dacă întreg Şamanatul se înșală, asta ce poate însemna? Ce poate însemna, dacă m-au izgonit din greșeală?

Însemna Sfârșitul Tuturor Lucrurilor. Sfârșitul adevărului. Însemna că totul era lipsit de sens, că jurământul lui n-avea noimă.

Însemna că ucisese fără motiv.

Se lăsă să cadă pe lângă turn, cu hainele albe – care simbolizau acum pentru el atât de multe – fluturându-i în vânt. Se umplu cu Lumină de Furtună și se Ancoră către miazăzi. Trupul îi zvâcni într-acolo, căzând de-a lungul cerului. Putea călători astfel doar pentru scurtă vreme; Lumina lui de Furtună nu dura mult.

Din pricina prea multelor imperfecțiuni ale trupului. Cavalerii Radianți… despre ei se spunea… se spunea că se pricepeau la asta mult mai bine… la fel ca Pustiitorii.

Avea destulă Lumină ca să se desprindă de munți și să coboare într-un sat de la poalele dealurilor. Acolo oamenii lăsau adesea sfere pentru el, ca ofrandă, fiindcă-l credeau un soi de zeu. Se putea hrăni cu Lumina aceea pentru a merge mai departe, până găsea un alt oraș și mai multă Lumină de Furtună.

Îi trebuiau câteva zile ca s-ajungă acolo unde dorea, dar avea să găsească răspunsuri. Sau, lăsând răspunsurile pe mai târziu, un om pe care să-l ucidă.

De data asta, avea să-și aleagă singur următoarea victimă.

De data asta unul ales de el însuși.