Nota Goodreads: 4.3 (232 note)
Descrierea editurii: „După primul an de ucenicie în Arena 13, Leif află tot mai multe despre cel care a fost cel mai mare luptător cunoscut vreodată, despre cel care a fost cât pe ce să îl distrugă pe demonul Hob, dar care a plătit un preț mult prea mare pentru fiecare victorie. Oare victoria în Arena 13 este suficientă? Sau Leif va fi nevoit să se alieze cu cei care vor stârni oamenii împotriva zeilor, într-o bătălie pentru lumea întreagă?”
În urmă cu aproape doi ani (se împlinesc peste două luni) scriam despre primul volum al seriei Arena 13, apărut tot la editura Corint și tradus de aceeași Adina Rațiu. Și scriam despre el că, în ciuda faptului că are o premiză interesantă, autorul a fost prea zgârcit cu informațiile despre cataclismul care a adus lumea în pragul extincției și despre ce se întâmplă dincolo de bariera care înconjoară micuța enclavă Midgard în care mai trăiește doar o mână de oameni deciși să se măcelărească între ei în cadrul sângeroaselor întreceri din Arena 13. Mai spuneam că m-a nemulțumit felul în care a fost zugrăvit personajul principal, Leif, ce vrea să pară un erou care se răzbună pe cel care i-a ucis mama și i-a împins tatăl spre sinucidere, dar care reușește prea puțin din ce și-a propus. E drept, avea doar treisprezece și, în ciuda staturii impresionante pentru vârsta lui, se vede că este doar un copil. Destul de matur pentru vârsta lui, însă avem de-a face cu o maturizare forțată, rapidă, cauzată de ororile pe care a fost nevoit să le înfrunte la vârsta la care noi nu ne putem hotărî cu ce blugi să ne îmbrăcăm a doua zi la școală.
Și scriam acolo cum că m-a nemulțumit personajul Leif, care-și propune marea cu sarea și reușește prea puțin. Însă îmi scăpa din vedere că e doar un volum de început și că autorul mai are la dispoziție încă două volume pentru a-și spune povestea. De multe ori volumele de mijloc ale trilogiilor suferă din cauza lipsei unui deznodământ sau a unei introduceri, părând doar o continuare palidă a primului volum. De data asta este un pic altfel. E drept că nu ne mai surprinde ineditul noii lumi imaginate de autor, însă aventurile se țin lanț încă de la prima pagină: Leif merge într-un alt trib, să-i cunoască pe cei în rândul cărora a crescut tatăl său, cel mai faimos războinic din Arena 13 și singurul care a rămas neînvins din confruntările cu Hob, căpcăunul care le-a făcut de petrecanie în Arenă atâtor războinici destoinici, și se trezește că este nevoit să înfrunte de unul singur patru licantropi pentru a salva o fată orfană. Pentru că nu e de ajuns că oamenii, puținii care au mai rămas în urma devastatorului conflict cu inteligențele artificiale din urmă cu multe sute de ani, se sfâșie între ei cu săbiile în Arenă, mai trebuie să se mai lupte și cu niște fiare cărora le aduc sacrificii în nopțile cu lună plină.
Dar așa aleg autorii de povești postapocaliptice să-și imagineze poveștile de viață ale oamenilor: să-i condamne să repete greșelile trecutului, să treacă prin aceleași necazuri care aproape că i-au stârpit cu totul. Mare dreptate au autorii noștri, din păcate. Mai departe, Leif ajunge din nou sub aripa protectoare a lui Tyron, stăpânul școlii de gladiatori la care este ucenic Leif și tatăl lui Kwin, de care Leif este îndrăgostit lulea, pentru a se antrena cu scopul de-a-l învinge o dată pentru totdeauna pe Hob. Numai că acum este înviată din morți cea mai faimoasă programatoare de laci (androizii care luptă în fața gladiatorilor în Arena 13) a erei de dinainte, de la care mai toți au câte ceva de învățat. Și iată cum vulpoiul de autor mai ridică un pic marginea cortinei, pentru a ne permite să mai aruncăm o ocheadă pe sub ea, aruncându-ne încă vreo câteva fărâme de informație despre ce s-a petrecut în trecut. Nu prea multe, însă piesele de puzzle încep să se potrivească între ele. Deznodământul mai că răstoarnă aproape tot ce credeam că am aflat până în acel moment.
Puncte tari: aventurile curg întruna, personajele încep să capete dimensiune și profunzime, încep să se maturizeze, să-și justifice menirea și să înceapă să-și joace rolurile care le-au fost hărăzite; autorul începe în sfârșit să mai ridice vălul dens ca bariera de ceață care înconjoară Midgardul. Apropo, cine n-a citit primul volum, va întâmpina dificultăți în a-l înțelege pe al doilea, așa că recomand să începeți cu ordinea firească. Mi-a plăcut mult și de personajul Ada Lovelace, programatoarea din vechime condamnată să zacă sute de ani într-o stare de stază, înviată acum pentru a-i învăța din nou pe oameni meșteșugul programării lacilor.
Puncte slabe: o poveste prea fragmentată pentru gustul meu, plus că propozițiile mi se par atât de simple încât nici măcar pentru adolescenți nu mi se pare a fi stilul acesta, ci, mai degrabă, pentru școlarii din clasele primare. Deși, dacă ne gândim la lumea violentă imaginată de tăticul „Cronicilor Wardstone”, povestea nu e chiar pentru copii. Leif mi se pare cam la fel de insipid ca și în primul volum, dar sunt sigur că autorul i-a pregătit un rol apoteotic în ultima parte a poveștii.
Concluzii: o serie promițătoare, însă mi se pare că autorul nu prea știe ce să facă cu ea în anumite momente. Pentru fanii poveștilor cu gladiatori este probabil o încântare. Încă nu m-a pierdut, ba chiar aștept cu nerăbdare și ultimul volum, care, probabil, va apărea la anul.
Posted by Liviu
