Ce Citește Liviu 94: N. K. Jemisin – Cele o sută de mii de regate

6437061 20825282 17567616 Cele O Sută de Mii de Regate

N. K. Jemisin – Cele o sută de mii de regate (Inheritance Trilogy I: The hundred thousand kingdoms, 2010) 440p., HC, 14.5×21.5, Paladin, 2016, Colecția Fantasy Masters, Trad. Radu Haulică, Red. Ela-Evelina Jianu, Iulia Pomagă, 39 lei, ISBN 978-606-8673-11-0

Premii: Locus pentru roman de debut 2011, David Gemmel Legend Awards 2011

Nominalizări: Nebula 2011, Hugo 2011, World Fantasy 2011, James Tiptree Jr. Honor List 2010, Goodreads Choice Award for Fantasy 2010, William Crawford – IAFA Fantasy Award 2011

Nota Goodreads: 3.79 (29732 Note)

Îmi amintesc că scriam odată într-un articol că ar fi frumos ca toate părțile unei serii, că e ea SF, fantasy sau alt gen, să apară toate odată. Știu, este imposibil din nenumărate motive, de la cele financiare și până la cele de marketing, trecând și pe la timpul de lectură al cititorilor. Un vis irealizabil, desigur. Editurile nu achiziționează întotdeauna întreaga serie, mai ales când aceasta se întinde pe mai mult de trei volume. Motivele sunt iarăși multe, unul dintre ele fiind faptul că și o editură este tot o afacere: scoate profit, merge mai departe, nu scoate profit, se închide, se reorientează, schimbă placa, foaia, știe eu ce. În urmă cu ceva vreme achiziționam părțile unei serii (pentru apariția cărora erau necesari chiar și câțiva ani) și așteptam să le citesc după ce erau scoase integral. O greșeală. Și pentru mine, și pentru editură, și pentru cititori. Editura se bazează pe răspunsul cititorilor, pe reacția acestora, ori, dacă nu primește un răspuns pozitiv, poate considera că acea serie nu va merge. Cine va avea de pierdut? În primul rând, cititorul. În al doilea rând, și editura, care a băgat niște bani într-o carte despre care crede (sau știe) că nu a mers. Al doilea care pierdea eram eu însumi. Ratam startul, nu mă puteam implica în niște discuții despre aparițiile recente pentru că, evident, nu aveam despre ce vorbi. Și mai pierdeam și dintr-un alt motiv: au apărut alte și alte cărți, seriile acelea au fost finalizate, dar nu mai am timp să revin la ele. Și așa am sărit peste Dune, peste Turbion, peste Lumea Inelară, peste Poarta, Temeraire sau chiar și ASOIAF, iar exemplele pot continua.

De la o vreme încoace, adică de vreo doi ani, încerc să citesc cam tot ce apare nou. Nu reușesc, desigur, să citesc tot, sunt prea multe, prea variate, iar timpul este prea scurt (mai ales de când am început și să traduc și, mai ales, de când am și băiețelul). Iar timpul alocat lecturii este prea puțin pentru a putea citi tot ce-mi doresc. Știu, vechea problemă a cititorilor de pretutindeni: prea multe cărți, prea puțin timp. De ce o astfel de introducere? Unele cărți sunt prea bune pentru a aștepta apariția continuărilor, chiar și în cazul în care aceste continuări nu numai că n-au apărut la noi, dar nici măcar n-au fost scrise (Brandon Sanderson, se-aude? Iese anul acesta volumul trei din Arhiva Furtunii de Lumină? Sau te-ai inspirat de la Moș Martin și le vor crește bărbi albe și nepoților noștri până apare și volumul zece al seriei?). Iar pe altele le-am așteptat prea mult timp ca să mai am răbdarea necesară și pentru apariția volumului doi.

Și țup! pe ea. Pe ea, adică și pe Cele o sută de mii de regate, romanul de debut al lui N. K. Jemisin, una din cele mai interesante scriitoare de fantasy a ultimilor ani (mai ales datorită noii trilogii, The Broken Earth, care va apărea la Paladin). Nu prea o admir pentru articolele în care tot înfierează populația albă și-o blamează pentru tot ce li se întâmplă rău celor de culoare, dar o admir pentru felul în care scrie povești: imaginație bogată, intrigi alambicate, lumi luxuriante și impecabil construite și personaje feminine absolut memorabile. Că cele masculine strălucesc prin absență. Pentru ea nu există personaje principale masculine, ele sunt doar un accesoriu pentru perpetuarea speciei sau pentru a le face viața grea femeilor. Nu știu de ce, probabil pentru a contrabalansa faptul că scriitorii de sex masculin, în majoritatea cazurilor, preferă personajele principale masculine, deși sunt și destule excepții (vedeți cazul lui Robert Jackson Bennett, alt autor aflat în portofoliul editurii Paladin), însă, din câte am citit eu, N. K. Jemisin preferă personajele feminine. Și-i ies adevărate capodopere: femei puternice, nemiloase, aprige, neînduplecate, determinate, furioase, ucigașe, manipulatoare, îndrăgostite, orfane, mame și soții devotate sau războinice neînfricate, tipologii de personaje atât de variate, încât se poate scrie un tom gros numai despre psihologia lor – ce le mână în luptă, care-i scopul lor în viață, ce le-a transformat în ceea ce sunt acum, cum au fost influențate de condiții și de cei din jur și cum îi vor influența și ei pe restul, soarta unui ținut, regat sau a întregii lumi.

Descrierea editurii: „Yeine, tânăra conducătoare a unui sat din Nordul Îndepărtat, este chemată în capitala Celor O Sută de Mii de Regate de către bunicul său, Dekarta Arameri, stăpânul atotputernic al lumii. Spre marea ei surpriză se vede desemnată, alături de cei doi veri ai ei, printre cei trei posibili moștenitori ai lui Dekarta. Dar căile puterii sunt greu de străbătut, iar când zeii căzuți din vechime se amestecă în treburile muritorilor, secrete sângeroase încep să iasă la suprafață. Yeine se vede prinsă într-un jos periculos al iubirii și puterii, în care soarta lumii depinde de deciziile ei. Va reuși Nahadoth, zeul întunericului, acum transformat în sclav, să-i ofere lui Yeine dragostea și ajutorul de care are nevoie?”

Am început cu mari speranțe primul volum al trilogiei Inheritance. Un proverb românesc spune „La pomul lăudat să nu te duci cu sacul”. Un vajnic comentator al acestui blog mi-a spus că nu i-a plăcut. Din păcate, mă cam potrivesc la gusturi cu acest tip. Nu pot spune că nu mi-a plăcut deloc, dar nici nu m-a dat pe spate. Cred că se vede că este un roman de debut, în ciuda căruței de premii și nominalizări pe care le-a primit (inclusiv nominalizări la Nebula și Hugo, pe acesta din urmă reușind să-l ia cu primul segment al trilogiei The Broken Earth, The Fifth Season, probabil cel mai bun roman fantasy al ultimilor ani): acțiunea trenează, de personaje nu m-am putut apropia deloc, în ciuda greutăților prin care au trecut și care le-au transformat în monștrii de acum, iar zeii par doar personaje de carton, fără individualitate și cu o fragilitate adesea inconfortabilă. Sau poate că aceasta a și fost intenția autorarei de la bun început: să scrie un altfel de roman, o altfel de poveste, cu un altfel de personaj, într-o altfel de lume, cu un altfel de ritm. Unul lent greoi, presărat cu introspecții și meditații și episoade din trecut, ce parcă mai rău te-afundă în nesiguranță decât te ajută să te dumirești despre ce e vorba.

Părerea mea: aștept cu mare interes și continuările; dacă va renunța la o parte din intrigile de curte (la descrierea cărora cred că a reușit să atingă apogeul) și va accelera ritmul, voi trece cu vederea felul în care a ales să scrie acest prim volum. Nu mă înțelegeți greșit, n-am ce să iert după ce a scris două capodopere una după alta (The Fifth Season și The Obelisk Gate, despre care am scris aici), dar, na, parcă aveam alte așteptări. Iar The Stone Sky, ultimul volum al trilogiei The Broken Earth (da, e cu cutremure și cu personaje ce pot influența plăcile tectonice; și nu numai), apare în august.

Posted by Liviu

You might also like

11 Comments

    1. avatar
      Liviu Szoke says:

      Dacă te referi la ebookul ediției românești, eu știam că Paladin nu scoate și ediții electronice. Dacă te referi la volumul trei al trilogiei The Broken Earth, The Stone Sky, apare pe 15 august 2017.

    1. avatar
      Liviu Szoke says:

      Chestie de gust și cred că depinde și cum rezonezi cu stilul poveștii. De la volumul doi am mari așteptări (să vedem când zice MDP că va apărea și la noi într-un interviu pe care mi-l va acorda zilele următoare), și sper să nu-mi fie înșelate ca în alte cazuri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *