Ce Citește Liviu 53: Joan D. Vinge – Regina Zăpezilor

Joan D. Vinge – Regina Zăpezilor (The Snow Queen Cycle I: The Snow Queen, 1980) 688p., TPB, 13×20, Nemira, București, 2015, Colecția Nautilus SF, Trad. Diana Pădurariu, Red. Anca Coman, 53 RON, ISBN 978-606-758-165-2

Premii: Hugo 1981, Locus 191

Nominalizări: Nebula 1981, Ditmar 1981, Balrog 1981

Nota Goodreads: 3.95 (8845 Note)

După Poarta (de Frederik Pohl), Nemuritorul (de Roger Zelazny), Omul Demolat (de Alfred Bester), Războiul Etern (de Joe Haldeman, roman despre care am scris nu cu mult timp în urmă) sau Cartea Judecății de Apoi (de Connie Willis, despre care am scris aici), iată că editura Nemira republică la sfârșitul lui 2015, chiar la timp pentru târgul Gaudeamus, un nou clasic premiat cu Hugo (și/sau Nebula, în unele cazuri) din excepționala colecție Cyborg a editurii Pygmalion (despre care am mai scris odată, ceva mai pe larg): Regina Zăpezilor, de Joan D. Vinge, prima parte a tetralogiei The Snow Queen, câștigătoarea premiilor Hugo și Locus în 1980 (deși cred că ar fi trebuit să câștige una din contracandidate, Lord Valentine’s Castle, de Robert Silverberg – chiar, s-o îndura oare vreodată cineva să publice seria din care face parte acest roman fantasy devenit clasic?). Ce mai vremuri pe atunci. Joan D. Vinge nu este chiar necunoscută publicului de la noi, pe lângă acest roman mai apărându-i două novelizări: Pierduți în Timp, la editura Image (prin 1999, parcă) și Cei 47 Ronini, la editura Nemira (în 2014). Așa că am așteptat și eu cuminte să apară Regina Zăpezilor (am avut-o și de la Pygmalion, dar i-am dat unui prieten hapsân să o citească și nu mi-a mai dat-o înapoi, pretinde c-a pierdut-o) în noua colecție Nautilus SF de la Nemira (cu o copertă absolut superbă, semnată Tudor Popa), ba chiar am așteptat să cadă și zăpada, ca să pătrund cu totul în atmosfera ei, însă n-a fost să fie, până la urmă am citit-o și fără să privesc la zăpadă pe geam, căci între timp se topise.

Despre ce este voba în carte: după 150 de ani de domnie, timpul Reginei Zăpezilor se apropie de sfârșit. În curând, poarta galactică ce leagă planeta Tiamat de alte lumi se va închide și vremea Iernii se va termina odată cu venirea la putere a Verii. Dar nu este totul pierdut dacă planul lui Arianrhod, Regina Iernii cea coruptă și veșnic tânără, se va împlini. De cealaltă parte a lumii, Moon, unul dintre oamenii Verii, este prinsă în mrejele urzelilor Reginei și va trebui să lupte cu toate forțele pentru a împiedica un viitor sumbru. Personajele principale sunt Arianrhod, Regina Iernii, Moon Dawntreader Văratica, clona Reginei Iernii, cu care regina are planurile sale ascunse, Sparks Dawntreader Văraticul, prietenul și iubitul lui Moon, Jerusha PalaThion, comandantul poliției din partea Hegemoniei (nu mai insist ce mai este și Hegemonia, veți descoperi citind cartea), și BZ Gundhalinu, adjunctul Jerushei. Moon este de o importanță capitală pentru planetă, pentru că este în același timp și sibilă, adică poate comunica, prin intermediul unui soi de transă indusă, cu o inteligență artificială ce-și întinde ramurile la nivel nu planetar, ci galactic. Traficanți de apă vie (care le poate asigura celor care o consumă viață aproape veșnică), conflicte intergalactice, porți stelare (construite cu ajutorul unor găuri negre), braconieri, ființe inteligente ce furnizează acea apă vie, însă nu benevol, ci după ce sunt măcelărite de nemiloșii traficanți, un oraș, Carbuncle, în care Regina Zăpezilor trebuie să participe la un festival în care este sacrificată pentru a-i lăsa locul Reginei Verii, un festival de dimensiuni grandioase, dar cu un scop destul de tenebros, tehnologie oferită de cei de pe alte planete, însă nu pe degeaba… și multe fire narative, ce par că se întind la nesfârșit, în direcții greu de ghicit.

Ce să spun despre carte? Ei bine, are atât de multe personaje principale încât n-am apucat să mă apropii de vreunul suficient de mult ca să-mi devină drag. Pur și simplu nu am putut empatiza cu niciunul. Sparks mi s-a părut un pămpălău, în ciuda faptului că l-a luat Regina Zăpezii în pat la ea, ca să-i țină de cald pe timpul iernii de 150 de ani, Moon mi s-a părut o smiorcăită pe care o poate duce toată lumea de nas, în ciuda puterilor fenomenale pe care le posedă, Jerusha mi s-a părut o variantă a lui Moon (mai puțin partea cu smiorcăitul) îmbrăcată în uniformă de polițistă, care vrea să înfăptuiască multe, dar reușește prea puține, Gundhalinu… ce să mai zic, la cât de repede l-au capturat bandiții cei sălbatici… Iar Arianrhod, ei, ea duce nivelul de manipulare și de cinism la un nou nivel, unul greu de imaginat. Parcă mai mult mi-a plăcut unul din personajele secundare, cum ar fi vechiul amant al reginei, Herne Starbuck, căruia îi ia locul Sparks, sau mai degrabă baba oarbă care confecționează măști pentru festivalul ce gonește iarna și spune bun-venit verii.

Am uitat să mai spun de rolul cu totul aparte în desfășurarea acțiunii pe care îl joacă mersii, ființele dotate cu inteligență apropiată de cea a oamenilor, care îi pot ajuta pe aceștia să trăiască aproape la nesfârșit, însă cu prețul vieții lor, cele care au trasat de-a lungul timpului destinul planetei Tiamat tocmai datorită acesei caracteristici a lor. Însă tot ce-am descris mai sus nu a fost de-ajuns să mă facă să-mi placă această carte. Nu știu ce-a fost de vină, poate stilul autoarei, pretențios, greoi și încărcat, bătând pasul pe loc la nesfârșit, fără să mă prindă însă deloc, căci mă trezeam că citeam o oră întreagă și nu-mi rămânea nimic în cap – cred că este una din cele mai lungi cărți citite de mine în care nu se întâmplă aproape nimic. Sau ce se întâmplă nu suscită un interes deosebit. Poate am fost eu de vină, poate nu i-am înțeles toate dedesubturile (și are destule), poate din cauză că nu m-a prins de la început, n-am mai fost în stare să mă bucur de o lectură altfel destul de interesantă, cert este că de multe ori efectiv m-am târât prin carte și nu-i de mirare că mi-a luat mai bine de o săptămână ca să o termin. Și cam atât, vă puteți decide și voi citind-o, căci doar nu sunt eu deținătorul adevărului absolut, iar gusturile sunt diverse, nu e neapărat nevoie ca ce nu-mi place mie să nu le placă celorlalți, sau ce mi-a plăcut mie enorm să le placă tuturor.

Posted by Liviu