Regele prozei scurte romanesti s-a intors de data asta cu o povestire superba. Despre LIVIU RADU cuvintele sunt prea sarace pentru a descrie acest MARE OM si SCRIITOR, sa-l lasam sa ne povestesca in stilu-i de neegalat o poveste despre poveste: NOROC CU JACK SPINTECĂTORUL…
Cu vreo cincisprezece ani în urmă, M.D. Pavelescu spunea: „Liviu Radu are o ciupeală cu Jack Spintecătorul”. Asta pentru că scrisesem cîteva povestiri despre celebrul criminal în serie. Şi afirmasem că intenţionam să mai scriu şi altele.
Orice chestie are subchestiile ei, ca să cităm din înţelepciunea populară. Adică pasiunea mea pentru Jack avea nişte explicaţii mai complicate. Nu mă atrăsese sadismul asasinului, nici aspectul maladiv al modului în care acesta îşi ciopîrţise victimele, ci ciudăţenia întregii poveşti. Dacă privim totul cu detaşare, descoperim nişte aspecte care nu se potrivesc epocii. Într-un fel, povestea lui Jack Spintecătorul pare o poveste din America de la mijlocul secolului al douăzecilea, mutată în Anglia victoriană. Avem de-a face cu un criminal în serie pe vremea cînd termenul nu fusese încă inventat. Avem de-a face cu politizarea extremă a unui fapt divers. Avem de-a face cu intervenţia directă, violentă şi inconştientă a presei, care creează o isterie naţională, doar pentru a vinde mai bine ziarele. În plus, misterul a rămas nerezolvat, iar suspecţii propuşi de jurnaliştii epocii au fost aleşi, mai degrabă, după criterii menite să şocheze opinia publică, decît să ducă la descoperirea vinovatului. Membri ai casei regale, medici eminenţi… oricine putea fi propus drept candidat pentru rolul lui Jack. Cu alte cuvinte, degeaba înjurăm presa din zilele noastre, năravurile ei sînt mult mai vechi. Ca şi cum totul ar fi fost mutat din viitor…
Mă atrăsese, deci, misterul. Mă fermecase o poveste a lui Robert Bloch – Spuneţi-mi Jack – ba nu, Bloch are şi o a doua poveste, la fel de reuşită, O jucărie pentru Juliette. Adică, descopăr acum, mai există unul care avea o „ciupeală” cu Jack Spintecătorul. Şi mă lăsase cu gura căscată o descoperire proprie: că puteai să găseşti tot felul de rezolvări ale cazului Jack Spintecătorul, în diferite chei: SF, horror, fantasy, fantastic… Totul depindea de un singur lucru: de modul în care accentuai diferite tuşe.
Apoi am descoperit că subiectul reprezenta, într-un fel, un soi de obsesie mondială. Zeci de autori – poate chiar sute – încercau să găsească o soluţie proprie, o variantă nouă… pentru că subiectul nu putea fi epuizat, rămînea proaspăt şi la fel de atractiv ca în prima zi. Provocarea devenise şi mai interesantă. Căci una e să scrii despre un subiect care îţi aparţine numai ţie şi să găseşti variaţiunile pe acea temă aparte, şi altceva e să-ţi faci loc într-un club vast, din care fac parte maeştri precum Bloch, dar şi autori mediocri sau chiar lipsiţi de har (precum Dacre Stoker).
Curînd, Jack Spintecătorul a devenit colacul meu de salvare. De fiecare dată cînd trebuia să scriu un text şi nu aveam nici o idee, mă gîndeam la Jack şi încercam să găsesc o combinaţie originală, pe care să n-o fi găsit-o altcineva. Aşa că, atunci cînd Oliviu Crâznic mi-a solicitat o poveste pentru o antologie „gotică”, am rămas un timp pe gînduri. Scrisesem fantastic, scrisesem horror, nu şi gotic. Ştiam ce înseamnă „gotic”, dar genul respectiv impunea o anumită atmosferă care nu se potrivea în totalitate cu ce scriam eu de obicei. Nu-mi venea nici o idee…
Şi atunci am recurs la reţeta care nu dă greş niciodată: Jack Spintecătorul.
Nu ratati lansarea de simbata 2 iunie unde vor fi toti autorii.
posted by voicunike