Semnal editorial 807 + Fragment în avanpremieră: Patricia Cornwell – Post-mortem

„Post-mortem” Seria Scarpetta

Patricia Cornwell

Titlu original: POSTMORTEM

Limba originală: engleză

Traducere: Dorina Tătăran

ISBN: 978-606-40-3320-8

Format: 130 x 200 mm

400 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

PRIMUL VOLUM DIN SERIA SCARPETTA

Acum un serial Prime, cu Nicole Kidman în rolul principal

„DIABOLIC DE INTELIGENT!” – THE OBSERVER

UNA DINTRE CELE MAI BUNE 100 DE CĂRȚI MYSTERY & THRILLER DIN TOATE TIMPURILE, CONFORM REVISTEI TIME

Un criminal în serie pândește pe străzile din Richmond, Virginia. Pe măsură ce numărul femeilor brutalizate și strangulate în propriile case crește, Dr. Kay Scarpetta, medic legist, este atrasă într-o anchetă care îmbină tehnologia criminalistică de vârf cu războiul psihologic. Înconjurată de trădări și presiuni politice, Scarpetta își riscă viața la fiecare pas. Pentru că miza nu mai este doar prinderea ucigașului, ci propria supraviețuire!

Volumul Post-mortem, thrillerul legendar care a redefinit genul, este primul roman din lume care a câștigat cele mai importante 5 distincții ale literaturii crime mondiale într-un singur an (1991): laureat al premiilor Edgar, Anthony, Macavity și John Creasey Memorial pentru cel mai bun debut și Prix du Roman d’Aventure – Cel mai bun thriller străin (Franța).

„Se citește pe nerăsuflate! Când vine vorba de științe criminalistice, nimeni nu o poate egala pe Patricia Cornwell. Dr. Kay Scarpetta este o femeie incredibil de dură.” – THE NEW YORK TIMES

BOOK REVIEW

„Emblematic. Îndrăzneț. Sclipitor.” – CHRIS WHITAKER, autorul bestsellerului Toate culorile întunericului

„Agatha Christie în epoca ADN-ului.” – EXPRESS

„Patricia Cornwell a schimbat total perspectiva asupra romanului polițist.” – THE GUARDIAN

Descendentă a aboliționistei și scriitoarei Harriet Beecher Stowe, PATRICIA CORNWELL este considerată una dintre cele mai de succes autoare de romane polițiste din lume. Până în prezent, cărțile sale s-au vândut în peste 120 de milioane de exemplare, fiind traduse în 36 de limbi și publicate în peste 120 de țări. Devenită un adevărat fenomen internațional, seria Scarpetta i-a adus distincții precum Sherlock (pentru cel mai bun detectiv creat de un autor american), Gold Dagger, RBA Thriller și titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor în Franța, pentru contribuția sa excepțională la dezvoltarea literară și artistică. Pilot de elicopter și scafandru licențiat, Patricia Cornwell, care trăiește și lucrează în Boston, studiază permanent cele mai noi tehnologii medico-legale pentru a oferi realism poveștilor sale. A mai semnat serii de ficțiune, titluri de nonficțiune, precum și povestea pentru copii Life’s Little Fable.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Cagney nu avusese grijile mele și erau momente când mă simțeam bântuită de spiritul predecesorului pe care nu‑l întâlnisem vreodată, o amintire a unei puteri și a unei siguranțe pe care eu nu le voi avea niciodată. Într‑o lume lipsită de cavalerism, el fusese un cavaler la fel de lipsit de cavalerism, dar își asumase statutul cu mândrie și cred că o parte din mine îl invidia.

Moartea lui a fost bruscă. A căzut literalmente secerat în timp ce traversa covorul din living ca să pornească televizorul să se uite la Super Bowl. În liniștea dinaintea zorilor unei dimineți de luni înnorate, a devenit subiectul propriu­lui manual, cu un prosop aruncat peste față, sala de autop­sie izolată de toată lumea, cu excepția medicului legist căruia îi revenea sarcina de a‑l examina. Timp de trei luni, nimeni nu i‑a atins biroul. Era exact așa cum îl lăsase, cu excepția faptului că, presupun, Rose îi curățase scrumiera.

Primul lucru pe care l‑am făcut când m‑am mutat în Richmond a fost să‑i golesc complet sanctuarul și să alung ultima urmă a fostului ocupant — inclusiv portre­tul lui cu aer de dur, în care apărea îmbrăcat în roba aca­demică, expus sub o lumină de muzeu, în spatele biroului impunător. L‑am trimis la Departamentul de Patologie de la VMC, împreună cu o întreagă bibliotecă plină de suveniruri macabre pe care se presupune că legiștii le colecționează, deși cei mai mulți nu o fac.

Biroul lui — acum biroul meu — era bine luminat și acoperit cu mochetă albastru-regal, iar pe pereți erau atârnate gravuri reprezentând peisaje englezești și alte scene civilizate. Eu aveam puține obiecte cu valoare sen­timentală și singurul detaliu morbid era reconstrucția facială din lut a unui băiat ucis, a cărui identitate rămă­sese un mister. Îi pusesem un șal în jurul gâtului și îl cocoțasem pe un dulap cu dosare, de unde privea ușa cu ochii de plastic, așteptând în tăcere tristă să fie stri­gat pe nume.

Locul unde lucram era discret, confortabil, dar sobru, iar lucrurile mele erau în mod deliberat neutre și banale. Deși îmi spuneam cu o oarecare satisfacție că era mai bine să fiu văzută ca o profesionistă decât ca o legendă, în secret aveam îndoieli.

Încă simțeam prezența lui Cagney.

Oamenii îmi aduceau mereu aminte de el prin povești care deveneau tot mai înflorite, pe măsură ce trecea timpul. Rar purta mănuși când era de serviciu. Se știa că ajungea la locul faptei în timp ce‑și mânca prânzul. Mergea la vânătoare cu polițiștii, făcea grătare cu judecătorii, iar fostul comisar era extrem de servil pentru că era complet intimidat de Cagney.

Eu păleam în comparație cu el și știam că astfel de comparații se făceau tot timpul. Singurele partide de vânătoare și grătare la care eram invitată aveau loc în săli de judecată și la conferințe, unde țintele erau dese­nate pe mine și eram atacată constant. Dacă primul an al doctorului Alvin Amburgey în funcția de comisar era vreun indiciu, următorii trei promiteau să fie un coșmar.

Își făcuse un obicei din a‑mi invada teritoriul. Monitoriza ce făceam. Nu trecea o săptămână fără să primesc un e‑mail arogant în care îmi cerea statistici sau explicații despre creșterea continuă a numărului de omucideri, în timp ce alte infracțiuni scădeau ușor, ca și cum ar fi fost cumva vina mea că oamenii se ucideau între ei în Virginia.

Ce nu mai făcuse niciodată până atunci era să con­voace o ședință pe neașteptate.

În trecut, când avea ceva de discutat, dacă nu‑mi scria un e‑mail, îl trimitea pe unul dintre asistenții lui. Nu‑mi făceam nicio iluzie că mă chema să mă felicite și să‑mi spună cât de bine îmi făceam treaba.

Mă uitam absentă peste teancurile de dosare de pe biroul meu, încercând să găsesc ceva cu care să mă apăr — o mapă, o agendă, un clipboard. Habar n‑aveam de ce, gândul că voi intra acolo cu mâinile goale mă făcea să mă simt dezbrăcată. După ce mi‑am golit buzu­narele halatului de laborator de resturile diverse pe care aveam obiceiul să le adun în timpul zilei, m‑am mulțumit să‑mi bag în buzunar un pachet de țigări, sau „bețe cancerigene“, cum le numea Amburgey, apoi am ieșit în după‑amiaza târzie.

El domnea de cealaltă parte a străzii, la etajul 24 al clădirii Monroe. Nimeni nu se afla deasupra lui, cu excepția câte unui porumbel care se oprea ocazional pe acoperiș. Majoritatea subalternilor lui erau mai jos, etaj după etaj, în departamentele HHSD. Nu‑i văzusem nici­odată biroul. Nu fusesem niciodată invitată.

Ușa liftului s‑a deschis într‑un hol mare, unde secre­tara lui era așezată la un birou în formă de U, care se ridica dintr‑un covor imens de culoarea grâului. Era o roșcată cu sânii mari, abia ieșită din adolescență, iar când a ridicat privirea de la computer și m‑a întâmpinat cu un zâmbet exersat și vesel aproape că mă așteptam să mă întrebe dacă am rezervare și dacă am nevoie de un hamal să‑mi ducă bagajele.

I‑am spus cine eram, dar asta n‑a trezit nici cea mai mică scânteie de recunoaștere.

— Am o întâlnire la ora 16 cu comisarul, am adăugat.

A verificat agenda electronică și mi‑a spus cu zâm­betul pe buze:

— Vă rog să vă faceți cât mai comodă, doamnă Scarpetta. Doctor Amburgey vă va primi în scurt timp.

În timp ce mă așezam pe o canapea din piele bej, mi‑am trecut privirea peste mesele de cafea și măsuțele laterale din sticlă lucioasă, pe care erau reviste și aran­jamente din flori de mătase. Nu era nicio scrumieră, nici măcar una, iar în două locuri erau afișe cu „Vă mulțumim că nu fumați“.

Minutele treceau încet.

Secretara roșcată sorbea Perrier printr‑un pai și era concentrată la tastat. La un moment dat s‑a gândit să‑mi ofere ceva de băut. I‑am zâmbit un „nu, mulțumesc“, iar degetele ei au zburat din nou, tastele au țăcănit rapid, iar computerul a scos un bip puternic. A oftat de parcă tocmai primise vești grave de la contabilul ei.

Țigările mele erau o umflătură tare în buzunar și eram tentată să găsesc o toaletă pentru femei și să aprind una.

La 16:30, telefonul ei a vibrat. După ce a închis — din nou zâmbetul acela vesel și gol —, a anunțat:

— Puteți intra, doamnă Scarpetta.

Lăsată fără titulatură și vădit iritată, „doamna“ Scarpetta s‑a conformat.

Ușa comisarului s‑a deschis cu un clic ușor al mâne­rului rotativ din alamă și imediat s‑au ridicat în picioare trei bărbați — dintre care doar pe unul mă așteptam să‑l văd. Alături de Amburgey erau Norman Tanner și Bill Boltz, iar când a venit rândul acestuia să‑mi întindă mâna, l‑am fixat până și‑a ferit privirea stânjenit.

Mă simțeam jignită și un pic furioasă. De ce nu‑mi spusese că va fi aici? De ce nu mai dăduse niciun semn de când ne întâlniserăm scurt la Lori Petersen acasă?

Amburgey a dat din cap, gest care părea mai degrabă o respingere, și a adăugat cu entuziasmul unui judecător plictisit de la tribunalul rutier:

— Îți mulțumesc că ai venit.

Era un omuleț cu privirea șireată, al cărui ultim post fusese în Sacramento, unde învățase destule obiceiuri de pe Coasta de Vest pentru a‑și ascunde originile din Carolina de Nord; era fiul unui fermier și nu era mândru de acest lucru. Avea o predilecție pentru cravate bolo și agrafe de argint, pe care le purta aproape cu religiozitate la un costum cu dungi, iar pe inelarul drept avea un inel mare de argint cu turcoaz. Ochii lui erau de un gri tulbure ca gheața, iar oasele craniu­lui îi ieșeau în relief prin pielea subțire. Era aproape chel.

Un fotoliu înalt, de culoarea fildeșului, fusese tras de lângă perete și părea să fie acolo pentru mine. Pielea a scârțâit, iar Amburgey s‑a așezat la biroul său, despre care auzisem, dar pe care nu‑l văzusem niciodată. Era o piesă imensă, un adevărat obiect de artă din lemn de trandafir, cu ornamente sculptate, foarte vechi și foarte chinezesc.

În spate era o fereastră largă, care îi oferea o priveliște asupra orașului, cu râul James o panglică strălucitoare în depărtare, iar Southside un mozaic. Cu un pocnet puternic, a deschis o servietă neagră din piele de struț și a scos un notes galben, plin cu scrisul lui mărunt și încâlcit. Își schițase ce urma să spună. Nu făcea nicio­dată nimic fără fișele lui.

— Sunt sigur că ești conștientă de îngrijorarea publică provocată de aceste recente cazuri de strangulare, mi‑a zis.

— Sunt perfect conștientă.

— Eu, Bill și Norm am avut ieri după‑amiază o întâlnire de urgență, ca să zic așa. Am discutat mai multe aspecte, nu în ultimul rând ce a apărut în ziarele de sâmbătă seara și duminică dimineață, doamnă doctor Scarpetta. După cum probabil știi, din cauza acestei a patra morți tragice, uciderea tinerei chirurge, știrea s‑a răspândit pe toate canalele.

Nu știam. Dar nu eram surprinsă.

— Fără îndoială că ai primit întrebări, a continuat Amburgey cu indiferență. Trebuie să oprim asta din fașă, altfel vom avea de‑a face cu un haos total. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le‑am discutat noi trei.

— Dacă puteți opri crimele din fașă, meritați un pre­miu Nobel, am spus la fel de indiferentă.

— Desigur, asta e prioritatea noastră, a zis Boltz, care își descheiase sacoul negru și se lăsase pe spate în scaun. Polițiștii lucrează peste program la cazuri, Kay. Dar sun­tem cu toții de acord că există un lucru pe care trebuie să‑l controlăm acum — scurgerile de informații către presă. Știrile îi sperie de moarte pe oameni și permit ucigașului să afle tot ce facem.

— Sunt complet de acord.

Simțeam cum mi se ridică apărarea ca un pod mobil și am regretat pe loc ce am spus apoi:

— Poți fi sigur că nu am emis nicio declarație din par­tea biroului meu, în afară de informațiile obligatorii pri­vind cauza și circumstanțele.