Traducere din engleză de Domnica Macri
Tăcerea tobelor, finalist în 2023 la National Book Award și ales Best Book de NPR, Time, Christian Science Monitor, Vox și Kirkus Reviews, în curs de traducere în peste 20 de țări, este un roman amplu și profund despre dispariția unei lumi, rezistență, identitate, sacrificiu din iubire și legătura indestructibilă dintre oameni și pământul pe care îl numesc acasă.
În 1851, în nordul îndepărtat al Scandinaviei, comunitățile sámi de crescători de reni se găsesc la răscrucea dintre vechile lor tradiții și noile mișcări religioase care transformă regiunea. În centrul acestei lumi se află Ivvár, tânărul fiu al unui păstor respectat, rămas să poarte singur povara unei turme tot mai împuținate, după ce tatăl său își dedică viața credinței. Moștenitor al unei lumi în care omul și natura respiră la unison, el privește cu neîncredere schimbările care se apropie din sud, odată cu negustorii, coloniștii și predicatorii. Întâlnirea cu Willa, fiica pastorului Lars Levi Laestadius, zis Lasse Nebunu’, îl aduce în contact cu forțele spirituale și sociale care remodelează existența comunității sale. Amplă frescă istorică, meditație asupra credinței, apartenenței și pierderii, dar și o tulburătoare poveste de dragoste, Tăcerea tobelor reconstituie destinelor unor oameni care încearcă să-și găsească locul între datorie și chemările inimii.
„Tăcerea tobelor se înscrie în tradiția marilor romane ale lui Thomas Hardy. Hanna Pylväinen înțelege, precum marele romancier englez, cât de scump se plătesc schimbările istorice și personale și privește fiecare personaj cu o extraordinară generozitate.“
The Guardian
BIOGRAFIE
Hanna Pylväinen este o scriitoare americană de origine finlandeză, născută în 1986 în Statele Unite, într-o comunitate religioasă conservatoare de tradiție laestadiană. A studiat la Mount Holyoke College și a obținut un master în scriere creativă la University of Michigan. A beneficiat de rezidențe la MacDowell, Yaddo și Lásságámmi Foundation, precum și de burse oferite de Lower Manhattan Cultural Council, American-Scandinavian Foundation, Fine Arts Work Center din Provincetown, Princeton University și Dorothy and Lewis B. Cullman Center for Writers and Scholars of New York Public Library. A debutat în 2013 cu romanul We Sinners, distins cu Whiting Award și Balcones Fiction Prize și nominalizat la PEN/Hemingway Award pentru debut. În 2023 publică Tăcerea tobelor (The End of Drum-Time; Humanitas Fiction 2026), finalist la prestigiosul National Book Award și ales Best Book de NPR, Time, Christian Science Monitor, Vox și Kirkus Reviews. Romanul se traduce în peste 20 de țări. Pe lângă activitatea de romancieră, Hanna Pylväinen publică eseuri și articole în reviste literare importante: Harper’s, New York Times, New York Times Magazine, Chicago Tribune și Wall Street Journal. A predat la University of Michigan, Princeton University și Virginia Commonwealth University, iar în prezent predă în cadrul programului de masterat pentru scriitori de la Warren Wilson College. Este considerată una dintre cele mai originale voci ale literaturii americane contemporane, ale cărei romane transformă conflictele morale și spirituale în povești de o profundă forță emoțională.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
— Ce interesant, spuse ea, că și în Rai sunt reni. Ce crezi că ar fi sámi fără reni? îl întrebă.
— Pe vremuri, înainte să fie renii, spuse el, a fost un bărbat sámi care a plecat să colinde prin lume. Își ducea zilele prinzând ptarmigani. Ca tine, adăugă.
— Ha, ha, făcu ea.
— Dar într-o bună zi umblase de dimineață până seara după ptarmigani și capcanele lui erau tot goale…
— Ha, ha…
— Așa că s-a așezat în pădure să se odihnească. Și în pădure a apărut o fată frumoasă, zise el și nu se putu abține să nu se uite la Willa, ca să vadă dacă ea se uită le el, dar ea îi evita privirea dinadins, se gândi el. De fapt, zise, omul știa că e o făptură magică și că vine din adâncul pământului, dar era așa de frumoasă, c-a vrut s-o țină lângă el. Așa că a scos cuțitul și… Aici Ivvár se aplecă și o apucă de mâna înmănușată, dar spre deosebire de orice altă fată, ea nu și-o trase înapoi, așa că fu ușor să îi scoată mănușa, să-i ia mâna și să o ciupească de vârful degetului spunând: …Şi i-a crestat buricul degetului cu cuțitul. Și când a curs sânge, ea a spus, of, era inima mea! Făcu o pauză, să vadă dacă Willa spune ceva, dar se văzu obligat să continue: Însă tocmai atunci a apărut o babă, care i-a zis fetei: Acum, dacă ai sângerat, trebuie să rămâi pe pământ! Iar omul a luat cuțitul și a încercat s-arunce cu el în babă, dar ea a reușit să fugă.
Willa avea privirea atât de pironită drept înainte, încât Ivvár se întrebă dacă vede ceva anume prin ceață.
— Și? zise ea, întorcându-se spre el.
— A, făcu el, credeam că te-ai plictisit. Nu asta crezuse, de fapt, dar voia s-o audă spunând că o interesează.
Ea clătină din cap. Poate că se și îmbujoră.
— Ei bine, zise el, s-au stabilit într-o groapă în pământ, ca să nu fie nici pe pământ, nici în adâncul lui. Dar nu puteau sta acolo la nesfârșit. Atunci fata i-a spus omului: Așteaptă aici trei zile și, orice s-ar întâmpla, orice zgomote ciudate ai auzi, să nu ieși din groapă. Și s-a făcut nevăzută. Și el a așteptat trei zile și au fost zgomote cumplite, i se părea că aude lucruri îngrozitoare, strigăte de moarte, dar fata era așa de frumoasă, încât a hotărât să asculte de ea. Iar în a treia zi, ea l-a chemat sus pe pământ și acolo erau o turmă de reni și un lávvu. Așa au ajuns sámi să aibă grijă de reni. De fapt, adăugă el, mai e o parte, despre cum mulgeau renii și de ce acum păstorii nu glumesc și nu înjură în preajma renilor, dar nu aia e partea bună a poveștii.
— Dar care e partea bună?
— Partea cu fata frumoasă, spuse el, dar ea păru aproape insultată, supărată poate, și după ce mai schimbară câteva cuvinte fără importanță, ce mai face fratele, ce mai face tata și altele, el dispăru din nou, simțindu-se prost că se gudurase așa pe lângă ea și întrebându-se de ce.
Asta făcea din tine singurătatea. Când ești singur atâta timp, pe urmă nu mai știi ce vorbeşti. Nici măcar nu era o fată frumoasă, nu prin asta se deosebea, oricum. Dar se trezi că se întoarce și săptămâna următoare, uitându-se iar după ea, convins de data aceasta că e și ea cu ochii după el – și chiar era. Willa nici nu mai reușea, în momentul acela, să plece din târg fără să i se facă rău, ajunsese în așa hal, că acasă, înainte să pornească spre pădure, nu mai era în stare să mănânce nimic, atât era de emoționată doar la gândul că îl vede, iar când pleca spre pădure era gata amețită, o dureau ochii de atâta uitat în zare, sperând să-i vadă umbra întinzându-se spre ea pe zăpadă, sperând să-l vadă coborând panta leneș, dar în forță, dându-se mare pe schiuri. Nu fusese niciodată curtată astfel, i se întipărise în minte de nu mai putea dormi, păstra în gând fiecare glumiță, fiecare aluzie că e frumoasă, fiecare sclipire a ochilor lui, ca pe niște comori. Să fie privită în felul acela!
Odată, el îi spuse o altă poveste, în timp ce apunea soarele. Își dădeau amândoi seama că apusul e atât de copleșitor, de un roz bolnăvicios de dulce, încât vorbele mari se spun de la sine, tot ce spuneau devenea romanțios pentru că era rostit sub un asemenea cer. Într-o asemenea lumină îi spuse el o poveste precum cea de deunăzi, de data aceasta despre un bărbat sámi trimis să găsească o parte din turmă, care se rătăcise. O găsise ușor, lângă locul de unde tocmai se mutase siida lui, dar omul era obosit și se culcase în rákkas.
— Știi ce este un rákkas? o întrebă el. Este un fel de cort mic de pânză pe care îl întinzi în lávvu, spuse, îl atârni de stâlpi. Vara te ferește de țânțari, mai explică el, dar e plăcut să-l folosești oricum, ca să ai cămăruța ta, să poți să faci ce vrei acolo.
Ea încuviință din cap, fără să spună că știe sau nu, iar el continuă, cum acest sámi se tot trezea din somn, auzind un râcâit pe rákkas, și cum în cele din urmă a luat un ac de cusut piele din trusă și a împuns cu el prin rákkas. Și s-a auzit un țipăt de fată: Acum nu mă mai pot întoarce la neamul meu, pentru că mi-am văzut sângele!
Pe fundalul acestei povești, rozul cerului se făcu violet.
— Îmi amintește, zise Willa, de povestea cu omul care aruncă lasoul pe fata háldi ca s-o prindă, cu tot cu turma ei de reni.
— Mai e și aia, da, zise Ivvár, deși păru tulburat. Ea se întrebă, să se prefacă oare că nu le știe? Deci știi poveștile cu háldi, atunci? o întrebă el.
— Nu, nu prea, minți ea, doar câteva, pe care mi le-a zis Baba Sussu.
Nu voia să-i spună, am petrecut o groază de timp citindu-le, pentru că tata le-a scris pe toate și vrea să facă o carte mare cu ele, toate mitologiile lapone, pe care le citesc în timp ce ar trebui să îi copiez predicile. De ce nu voia să-i spună lucrul ăsta, nu știa și nici nu-și puse problema.
El păru surprins s-o audă pomenită pe Sussu.
— Și ce ți-a mai spus Baba Sussu? o întrebă.
— Mai mult zicale, răspunse Willa.
— Cum ar fi?
— Cum ar fi… zise Willa, gândindu-se, cum ar fi: Nimeni nu se naște cu toporul în mână.
— Nimeni nu-i atât de scund ca să n-aibă nevoie să se aplece, zise el. Pe moment Willei i se păru că sună ca o întrebare – oare o știe și ea? – sau poate o provocare, nu era sigură.
— Apa stătătoare nu e niciodată curată, zise Willa, după o pauză.
— De un’ să știe veneticul ce mănâncă veverița? zise el. Firește că îi veneau repede, mai repede decât ei, dar de fapt ea le deosebea mai greu pe cele suedeze de cele sámi.
— Am făcut supă cu fel de fel de zeamă, zise ea, în sfârșit. Până și mama ei folosea zicala asta.
— N-ai fost stâlp la mine în lávvu, zise el.
Willa se blocă, nu mai reuși să găsească nici una. Se încruntă. Sigur că mai sunt, mai sunt atâtea!
— Mai c-aș zice, reluă el, că preferata mea e: Un buștean nu poate arde de unul singur, și îi făcu cu ochiul, iar roșeața de pe chipul ei se înteți.
— Ei bine, zise ea, și apoi se sili s-o spună pe cea mai deocheată, își amintea exact când o auzise, se dusese la prăvălie și mai erau acolo și doi bărbați sámi. Unul îi spusese altuia, nu lingi până nu picură, și râseseră, bătrânul negustor râsese și el, iar ea fusese conștientă pentru prima dată de prezența ei ca femeie, de ce înseamnă corpul ei pentru ceilalți, își dăduse seama că prezența ei le întețise râsul, pentru că gluma devenise astfel mai batjocoritoare, dar când îi privise dezaprobator unul o liniștise, ei, nu-i nimic, nu-i snoallan, și avusese nevoie de toată energia să nu plece imediat, să stea acolo și să ceară ce venise să cumpere. Se uimi pe ea însăși acum, când i-o repetă lui: Nu lingi până nu picură.
Ivvár bătu din palme, râse și îi adresă un zâmbet larg, care îi iscă riduri adânci, izvorâte din ochi și curbându-se de-a lungul obrajilor.
— Nu mi-am închipuit să te aud spunând așa ceva, zise el. Trebui să se oprească și să se aplece, așa de tare râdea. Și eu care credeam că ești o báhpa nieida, o fată cuminte și evlavioasă, care se preface că nimeni nu face nimic până la nuntă și pe urmă se preface că-i place.
— Era o glumă, zise ea, dintr-odată defensivă și rușinată.
N-ar fi trebuit s-o zică. N-ar fi trebuit să zică ceva care să-l facă să spună una ca asta.
