
Autor: Jacqueline Harpman
Titlu: Eu, care nu am cunoscut niciodată un bărbat (2024)
Titlu original: Moi qui n’ai pas connu les hommes (1995)
Editură: Alice Books
Colecție: Classic Alice
Traducător: Diana Lupu
Redactor: Lucia Popovici
Nr. pagini: 240
Format: Trade paperback, 13×20
Preț: 49 lei
Nota Goodreads: 4,22 (138 190 note)
Descrierea editurii: „O poveste postapocaliptică sfâșietoare despre prietenia dintre femei și ce înseamnă să fii om. Patruzeci de femei sunt ținute de ani de zile într-o cușcă sub pământ și păzite de bărbați înarmați, care nu vorbesc niciodată. Femeile nu știu cum au ajuns acolo, au pierdut noțiunea timpului și își amintesc doar vag viaţa dinainte. Cea mai tânără dintre ele, o fată fără nume și fără trecut, stă retrasă într-un colț. Necunoscând decât această realitate de o monotonie necruțătoare, în care orice apropiere fizică este interzisă, nu știe nimic despre viața „normală”, iar curiozitatea ei le stingherește pe celelalte femei. Apoi se schimbă totul… și totodată nimic, iar tânăra care a trăit mereu în spatele gratiilor pornește să descopere lumea și pe sine.”
Micuța din povestea imaginată de scriitoarea belgiană Jacqueline Harpman nu știe ce caută într-o cușcă alături de alte 39 de femei, de ce nu pot să iasă din ea, de ce sunt păzite nonstop de bărbați înarmați, de ce femeile se tem de ei și, mai ales, de ce ele povestesc întruna despre vremurile când erau libere să umble pe unde pofteau, când aveau familii, lucrau liber și se bucurau de cel mai prețios dar de pe această lume: libertatea. Dar cea mai curioasă este Micuța în privința celuilalt sex, căci în lumea ei minusculă, înconjurată permanent de gratii, ea cunoaște un singur sex: pe al ei și pe al femeilor din jur. Așa că se întreabă, cum e și firesc, după ce ajunge la o anumită vârstă, cum or fi arătând cei care o păzesc? Și cum ar fi dacă ar putea să se plimbe seara, dacă i s-ar da drumul, firește, din cușcă, mână în mână cu tânărul paznic pe care ea, în nevinovăția și ingenuitatea sa, ea, care nu a cunoscut niciodată un bărbat, își închipuie că îl impresionează aruncându-i ocheade pe furiș?
Ce nu se întreabă Micuța, și nici noi, cititorii, nu primim vreodată un răspuns, este ce s-a întâmplat înainte. Cum au ajuns 40 de femei să fie închise în cușcă precum animalele și păzite 24 de ore din 24 de o haită de paznici nemiloși, înarmați, care nu le răspund niciodată la întrebări privind motivul pentru care lucrurile au ajuns atât de îngrozitoare pentru ele? Ce înseamnă acest lucru și cum le afectează pe ele? S-a întâmplat vreun cataclism? Au fost transportate într-o altă dimensiune sau pe altă planetă? Unde o societate bolnavă și perversă le ține pe femei în cușcă, fără să le ofere vreodată un răspuns privind motivul pentru care a făcut un asemenea lucru abominabil? Și care-i scopul, când nici măcar pentru reproducere ele nu sunt folosite, în ciuda faptului că sunt sănătoase fizic și hrănite relativ bine? Ce minte bolnavă ar putea născoci un asemenea plan malefic și cu ce scop?
Dar pe Micuță, care nu a cunoscut niciodată un bărbat și ale cărei prime și ultime cuvinte din această poveste sfâșietoare reprezintă o amară ironie ce pornește tocmai de la titlul cărții, nu o preocupă niciodată astfel de lucruri triviale, ea cunoaște doar această lume închistată, doar această stare de fapt, așa că nu își pune întrebări și nici măcar nu se revoltă. Pentru că e greu s-o faci când nu deții o noțiune clară despre ce e bine și ce-i rău, când nu știi ce înseamnă normalul și cum ar trebui să arate de fapt o societate alcătuită din indivizi întregi la cap. Cu toate acestea, când se întâmplă un soi de accident și întreaga lume a femeilor din buncăr se dă peste cap, iar paznicii dispar fără urmă, lăsându-le, accidental, ușa cuștii deschisă, Micuța, cea mai tânără dintre ele și cea mai zdravănă (fizic), pare să se adapteze cel mai bine la noile condiții. Și să le ajute și pe ele să meargă mai departe. Pentru că-n cazul ei, ce nu știu nu m-afectează funcționează ca un puternic imbold să o determine să meargă mai departe. Deoarece, nu-i așa, atunci când nu știi ce-ai pierdut ți-e imposibil să-i duci lipsa acelui lucru.
Ne plângem în 2025 că suntem în pericol să înscăunăm un individ periculos și cu aparente probleme psihice, în timp ce peste Ocean tocmai a fost instaurat în funcție, votat de o majoritate consistentă, un măscărici care nu și-a ascuns niciodată intențiile și care s-a înconjurat de oligarhi periculoși care tocmai și-au dat arama pe față (dacă mai era nevoie). Și zicem că ăsta e falimentul speciei umane, eșecul final. Cu treizeci de ani în urmă, și cu alți vreo șapte sau opt ani înaintea ei (Atwood), Jacqueline Harpman își imagina un viitor (sau prezent) distopic oribil și de neconceput, în care femeilor li se interzice cel mai elementar drept: acela la libertate. De ce, cine și cum sunt întrebări la care nu primim niciun răspuns de-a lungul poveștii.
Primim însă o lecție despre reziliență în fața unei puteri implacabile și de neînțeles, care a făcut ceva de neînțeles și care apoi a lăsat treaba neterminată. Primim o lecție despre cum ar arăta un posibil colaps al unei societăți care o ia razna și închide oameni în cuști subterane, unde îi hrănește și nu le oferă nicio explicație privitoare la motivul pentru care i-a închis acolo și ce planuri are cu ei. Primim o lecție despre ce înseamnă să fii totuși om și să rămâi în continuare om atunci când societatea așa-zis civilizată te-a abandonat și te-a lăsat să mori, dar tu ai supraviețuit printr-un fericit concurs de împrejurări, iar acum poți să o iei de la capăt. Povestea imaginată de scriitoarea belgiană nu-i ușor de înghițit și nici nu abundă în momente vesele. Speranța pare că s-a stins, dar implacabilul din viețile celor 40 de femei rămase poate fi totuși mișcat când voința lor o depășește pe cea a celor care au pus la cale un asemenea plan îngrozitor și de neînțeles.
„[…] Am simțit o tristețe profundă, mi-am zis că poate, pe vremea oamenilor, așa îți luai rămas-bun de la trupul unui iubit, străduindu-te să ți-l întipărești în memorie. Nu știam nimic despre el, dar nu știam nimic nici despre mine însămi, cu excepția faptului că, într-o bună zi, aveam să mor și eu și că, aidoma lui, aveam să-mi fac un suport care să mă țină dreaptă, uitându-mă înainte până în ultima clipă și rămânând un monument de trufie înălțat cu ură în fața tăcerii după ce moartea avea să-mi biruie privirea.”