Memoria
Al doilea volum al seriei Rekke & Vargas
David Lagercrantz
Titlu original: Memoria
Limba originală: suedeză
Traducere: Ioana Ghișa
ISBN: 978‑606‑40‑2206‑6
Format: 130x200mm, paperback cu clape
400 pagini
Colecția Fiction Connection. Crime
Claire Lidman e înmormântată de 14 ani, dar soțul ei, Samuel, vrea să demonstreze că ea trăiește. Hans Rekke și Micaela Vargas acceptă fără tragere de inimă cazul, mai mult ca să aibă ocazia de a lucra din nou împreună.
Însă lucrurile nu se întâmplă deloc așa cum își imaginau ei. Rekke se trezește cu dușmanul din copilărie pe urmele sale, iar lumea Micaelei se prăbușește când își dă seama cu cine s-a înhăitat fratele ei.
Profesorul Rekke se dovedește un Sherlock Holmes lipsit de aroganță, în timp ce polițista Micaela Vargas rămâne o luptătoare din Husby.
Lagercrantz este noul rege al genului polar suedez. Le Parisien
Cititorul nu va avea nicio problemă să se piardă în Memoria. David Lagercrantz atinge o notă unică în extinderea genului thriller. Netherlands Dagblad
Capitolele scurte, dialogurile incitante și scenele de acțiune pline de ritm fac din Memoria o lectură extrem de agreabilă. Les Echos
David Lagercrantz este un apreciat autor suedez și jurnalist de investigații. A debutat ca romancier cu Agonia lui Turing (2009, tradusă la Pandora M în 2016), povestea ficționalizată a matematicianului englez Alan Turing. În 2011, a publicat biografia celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, Eu sunt Zlatan, tradusă în peste 30 de limbi și vândută în milioane de exemplare. În 2013, Lagercrantz a semnat un contract cu editura Norstedts pentru a scrie încă trei volume în continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson. Prizonieră în pânza de păianjen a apărut simultan în 26 de țări, iar Dinte pentru dinte și Fata care trebuia să moară s-au bucurat de un enorm succes în întreaga lume. La Editura Trei a mai apărut și Obscuritas, primul volum al seriei Rekke & Vargas.
FRAGMENT
Cinci
Rekke își notase în minte tot ce observase la fiica lui: paloarea, ușoara pierdere în greutate, dar mai era ceva, ca un fel de bucurie sfidătoare în privire.
Căuta să descopere mai multe indicii, cuprins brusc de o stare febrilă, de parcă îngrijorarea pentru fiica sa l‑ar fi trezit din nou la viață, dar la început nu văzu nimic, în afară de semnele pierderii din greutate. Apoi observă o urmă roșie la încheietura mâinii drepte, ca o amprentă ce tindea să dispară după o apăsare violentă.
Să fi fost ceva la care consimțise: un joc, un gest din dragoste? Sau o atacase cineva? Nu, nu, se gândi el. Părea totuși să se simtă bine. Însă creierul lui continua să evoce scenarii oribile. Era semn al crizei prin care trecea, sigur nu exista niciun pericol. Trebuia doar să o facă să mănânce mai bine.
— Spune‑ți durerile, draga mea. Ce s‑a întâmplat?
— M‑am despărțit de Christian, răspunse ea și atunci el se gândi că într‑un fel sau altul este o veste bună.
Nu‑l putea suferi pe Christian. Era genul de băiat preocupat de sine, cu o părere prea bună despre el și— Of! Îmi pare rău să aud.
— Nu‑ți pare deloc rău. Nu ți‑a plăcut niciodată.
— Ei, era un puști OK, spuse el întrebându‑se dacă asta credea sau măcar trebuia să creadă.
Doar nu‑i ușor să fii tânăr. Le ia ceva timp băieților de genul ăsta să‑și dea seama că nu sunt mai grozavi decât ceilalți. Nescit occasum. Este de neînvins. Viața încă nu și‑a lăsat urmele. Pe de altă parte, nu despre asta era vorba. Acum îi era clar că‑i luase altcineva locul.
— Spui atâtea prostii, tată!
— Poate. Dar ai cunoscut cumva pe altcineva?
— De unde știi?
Văd urmele de pe încheietura ta, își spuse el. O mână nouă, mai puternică, care te prinde și efectul asupra ta e mai mare acum.
— Doar ghicesc, comoara mea. Cine e fericitul?
Se uită la el cu un ochi critic, dar și enervată. Voia să nu‑i pese de părerea tatălui ei, deși de fapt îi păsa, ceea ce lui îi dădea oarece speranțe. Încă era un copil, o fată care nu știa în ce măsură să se rupă de ai ei și să‑și câștige libertatea. Se aplecă să o îmbrățișeze, dar ea se retrase, iar mișcarea o făcu să pară și mai firavă.
— Nu‑l cunoști.
— Nu, desigur. Dar cum e? Ce îți place la el?
— N‑ai înțelege.
Se întrebă dacă Julia chiar credea că n‑ar înțelege.
Avea o mie de lipsuri și tocmai luase opiacee ca un junkie. Dar avea o enormă înțelegere a forțelor de atracție, a celor bune și a celor distructive deopotrivă, și acum, dacă așa stăteau lucrurile — și luând în considerare reacția ei, presupunea că așa e —, că întâlnise o persoană care nu corespundea așteptărilor familiei sau era la polul care debita o grămadă de prostii despre lucruri pe care nu le pricepea.
— Of! Îmi pare rău să aud.
— Nu‑ți pare deloc rău. Nu ți‑a plăcut niciodată.
— Ei, era un puști OK, spuse el întrebându‑se dacă asta credea sau măcar trebuia să creadă.
Doar nu‑i ușor să fii tânăr. Le ia ceva timp băieților de genul ăsta să‑și dea seama că nu sunt mai grozavi decât ceilalți. Nescit occasum. Este de neînvins. Viața încă nu și‑a lăsat urmele. Pe de altă parte, nu despre asta era vorba. Acum îi era clar că‑i luase altcineva locul.
— Spui atâtea prostii, tată!
— Poate. Dar ai cunoscut cumva pe altcineva?
— De unde știi?
Văd urmele de pe încheietura ta, își spuse el. O mână nouă, mai puternică, care te prinde și efectul asupra ta e mai mare acum.
— Doar ghicesc, comoara mea. Cine e fericitul?
Se uită la el cu un ochi critic, dar și enervată. Voia să nu‑i pese de părerea tatălui ei, deși de fapt îi păsa, ceea ce lui îi dădea oarece speranțe. Încă era un copil, o fată care nu știa în ce măsură să se rupă de ai ei și să‑și câștige libertatea. Se aplecă să o îmbrățișeze, dar ea se retrase, iar mișcarea o făcu să pară și mai firavă.
— Nu‑l cunoști.
— Nu, desigur. Dar cum e? Ce îți place la el?
— N‑ai înțelege.
Se întrebă dacă Julia chiar credea că n‑ar înțelege.
Avea o mie de lipsuri și tocmai luase opiacee ca un junkie. Dar avea o enormă înțelegere a forțelor de atracție, a celor bune și a celor distructive deopotrivă, și acum, dacă așa stăteau lucrurile — și luând în considerare reacția ei, presupunea că așa e —, că întâlnise o persoană care nu corespundea așteptărilor familiei sau era la polul opus, chiar nu îl șoca defel. Și el își dorise să evadeze și se lăsase purtat de tot felul de tonuri seducătoare și cântece de sirenă. Ar fi înțeles, și credea că e și ea conștientă.
— Bine, bine, bombăni. Dar poate poți să îmi spui ceva despre el. Cu ce se ocupă? Studiază?
— E așa de‑al naibii de important ce face?
— E destul de important. Dar cel mai mult mă interesează dacă e drăguț cu tine.
— Nu e drăguț la modul ăla enervant de plictisitor, de Djursholm.
— Aha, nu? făcu el, rănit de replică. Dar să ai grijă de tine. Să nu ți se întâmple ceva. Nu lăsa pe nimeni să te…
Aruncă o privire rapidă spre încheietura ei.
— Să te rănească, nici măcar un pic.
— De ce m‑ar răni cineva?
— Sigur că nu, de ce să te rănească?
În gând își spuse: Dar dacă îți face cineva rău, atunci intră pe mâna mea. Nici n‑ai idee, iubire, nici n‑ai idee.
Iar în acel moment își aminti din nou acea iarnă de la Viena, când zăpada cădea fără încetare.
Șase
Era o fotografie cu Piața San Marco din Veneția. Dar Bazilica San Marco era trunchiată de la mijloc și în prim‑plan nu era cineva anume, cu excepția unui grup de japonezi trecuți de vârsta mijlocie, care nu păreau să observe camera. Personajele principale erau mai degrabă porumbeii, omniprezenți, păsările fiind și motivul principal pentru care fusese făcută poza. Fotograful Erik Lundberg voia să arate că Veneția era înțesată de turiști și de porumbei și că „ar putea foarte bine să se prăbușească în mare“.
Dar fără să observe el, o femeie în pardesiu roșu intrase în colțul din dreapta al imaginii, contracarând intenția de a arăta ceva urât și distrus. Femeia părea să aibă vreo 40–45 de ani, era brunetă și radioasă, și nu numai datorită pardesiului roșu. Ceva în pașii și strălucirea ei atrăgea privirile și, chiar dacă tocmai întorcea capul ca să privească în spate, trăsăturile feței se distingeau destul de bine.
— Normal că Samuel și‑ar dori să fie Claire. Și eu aș vrea așa o nevastă, comentă Kaj Lindroos.
Micaela își coborî deranjată privirea spre mâini.
— Există asemănări semnificative, iar vârsta ar trebui să coincidă. Am niște poze mai vechi aici, poți să faci comparația.
Kaj Lindroos făcu un gest de refuz. Totuși, i se păru că e ceva destul de serios ca să scoată o pereche de ochelari din buzunarul interior — de ce nu și‑i pusese de la bun început?
— După felul în care își întoarce corpul și după cum își pune jos piciorul, putem bănui că această femeie are probleme cu meniscul, continuă Micaela.
Lindroos se uită la ea, nesigur dacă glumea sau vorbea serios.
— Poftim?
— Dacă te uiți aici…, începu ea aplecându‑se și arătând spre șoldul și piciorul stâng al femeii.
Își dădu însă seama imediat cât de puțin convinsă era și nu se mai sinchisi să termine propoziția, poate pentru că propria nesiguranță o făcuse să se gândească la fratele ei, Lucas.
Îi tot venea în minte Lucas de la o vreme și uneori, ca acum, i se făcea brusc teamă. Își amintea cum îl văzuse apăsând un pistol pe gâtul unui tânăr, în pădure, la Järvafältet. Rămăsese atât de șocată, că începuse să‑și vadă toată viața într‑o nouă perspectivă și de atunci își ajuta colegii din Divizia Narcotice cu informații despre el. Știa și că Lucas aflase. În aer plutea o senzație neplăcută. O uimea totuși intensitatea groazei.
Parcă ar fi fost transportată departe de încăperea în care se afla. De aceea nu observă cum Kaj Lindroos îngheață ca și cum ar fi văzut o stafie. Mai degrabă îl credea iritat că nu dăduse curs invitației la bere. Când își ridică privirea, îl văzu cum pune mâna pe telefon, încurcat.
— S‑a întâmplat ceva? întrebă ea.
— Ce… nu, nu, trebuie numai să mă ocup și de munca mea reală.
Începu să scrie ceva pe mobil, dându‑i de înțeles că vrea să tacă și să‑l lase să se concentreze.
— Dar cum am spus, Samuel se înșală, ca de obicei. Și pe deasupra…
— Da?
Duse fotografia mai aproape de ochi, iar pe buze îi apăru un zâmbet amar, deși cam fățarnic.
— Ce are femeia în mână?
— O carte, răspunse ea.
— Scrie ceva acolo, nu‑i așa?
— „Love“, credem noi. Pare să existe și un rând deasupra, dar e ascuns.
— Deci un fel de roman de dragoste?
— Posibil, judecând după culoare. Dar nu e o carte prea comună. Nu am reușit s‑o găsesc.
Kaj Lindroos zâmbi ușor, ca și cum descoperise ceva ce îl eliberase de o povară.
— Claire Lidman n‑ar fi citit niciodată un roman de dragoste.
— Nu?
— Nu, niciodată. Avea mereu o agendă la ea și nu s‑ar fi adâncit niciodată în ceva inventat sau sentimental.
— Nu e tocmai ce am auzit eu.
— Clar că nu, pufni el.
— De ce?
— Pentru că ne‑a luat mult timp să o înțelegem. Dar femeia asta nu‑și pierdea timpul cu romane și prostii. Era mereu cu doi pași înaintea celorlalți și de aceea putea face presiuni asupra unor oameni din finanțe ca Axel Larsson. Cocea tot timpul câte un plan.
— Poate că s‑a schimbat.
— Este moartă, spuse el privind din nou mobilul și părând să recitească atent ce tocmai scrisese.
— Cu toate astea, stai aici cu mine.
Se uită la ea cu un aer ofensat.
— Ei bine, ca orice idiot, sunt ambițios. Nu închid nicio ușă.
— Deși ai văzut cadavrul.
— Cadavrul era carbonizat, știi bine, iar eu nu sunt atât de prost să nu văd că există tot felul de ciudățenii. Dar asta nu înseamnă că‑s dispus să cred orice.
Micaela se întinse după fotografie, dar Lindroos o opri cu o mișcare ce o lăsă în expectativă.
— Am auzit că ai colaborat cu un profesor care a fost dat afară de la Stanford.
— Stanford ar fi preferat să rămână la ei.
— Atunci cine i‑a făcut vânt de acolo?
CIA, își zise ea.
— Este complicat. Dar are un simț fantastic al detaliului.
— Destul de bun, am auzit, recunoscu Lindroos, și vârî cât se poate de ostentativ fotografia în sertarul de sus al biroului.
— Aș vrea înapoi fotografia, mulțumesc.
— O păstrez eu.
— Nu se poate.
— Păstrăm toate prostiile pe care le tot aduce Samuel Lidman. Într‑o bună zi, o să‑l facem să înceteze. Le neliniștește pe rude și…
Nu apucă să‑și termine fraza. Se auzi o bătaie în ușă și intră un domn mai în vârstă, cu un început de chelie și pulover pe gât, cu ochi mici și critici. Părea stresat și necăjit și se scuză că din păcate trebuie să‑i întrerupă.
Micaela ar fi trebuit să insiste să‑și ia înapoi fotografia, dar obosise și, la drept vorbind, crezuse oare vreodată povestea asta? Nu cumva se implicase mai ales pentru că visase să lucreze din nou cu Rekke? Dar asta era în mai, când el încă avea acel simț năucitor al detaliului.
De la o vreme, nu mai vedea bine nici picioarele de la scaun sau pragurile care‑i stăteau în cale când se ridica și se târa, din când în când, până la baie. O epuiza și o trăgea și pe ea în depresia lui. Trebuie să iau distanță, își spuse Micaela, salutându‑i din cap pe Lindroos și pe bărbatul cu pulover pe gât. Ieși din încăpere hotărâtă să o uite pe Claire Lidman și să se ocupe în schimb de viața ei.
