Nota Goodreads: 4,17 (69 879 note)
Descrierea editurii: „Holly Gibney, unul dintre cele mai captivante personaje create de către Stephen King, se reîntoarce în acest thriller pentru a rezolva misterul înfiorător al mai multor dispariții dintr-un orășel american. Prezentată cititorilor în Mr. Mercedes, Holly Gibney, partenera lui Bill Hodges din Ce-am găsit al meu să fie, a cucerit inimile tuturor celor care i-au urmărit cariera, căci în Străinul devenise deja detectiv particular. În Holly, ea trebuie să se lupte singură cu unul dintre cei mai redutabili adversari pe care i-a întâlnit vreodată, unul dintre cei mai depravați și mai bine ascunși criminali. Când Penny Dahl o sună pentru a-i cere s-o ajute să-și găsească fiica dispărută, Holly nu se grăbește deloc să-i preia cazul. Partenerul ei, Pete, e bolnav de Covid, iar mama sa, cu care a avut o relație complicată, tocmai a murit. Iar Holly ar trebui să fie în concediu. Numai că disperarea pe care o deslușește în vocea lui Penny o convinge să accepte. Bonnie Dahl a dispărut la doar câteva cvartale distanță de locuința profesorilor universitari Rodney și Emily Harris, doi octogenari foarte respectabili. În curând, Holly va descoperi că eleganta locuință plină de cărți a bătrâneilor ascunde unul dintre cele mai îngrozitoare secrete imaginabile, unul care s-ar putea să aibă legătură cu dispariția fiicei lui Penny. Holly va fi silită să își folosească talentul formidabil pentru a le face față celor doi universitari malefici.”
Spre deosebire de cititorii americani, care au sărit mai întâi și mai întâi să-l judece pe Stephen King nu doar pentru vederile sale tranșante cu privire la Covid-19, pericolele mortale produse de acesta, încăpățânarea și lipsa de respect a unora pentru ceilalți și chiar implicațiile și repercusiunile ideilor tâmpite răspândite de o anumită parte a populației, ci și, mai ales, despre Donald Trump și răul imens pe care a putut să i-l facă națiunii americane (și pare că această națiune nu se învață, la fel ca noi, de pildă, nu trage nicio concluzie din primejdiile prin care a trecut și din greșelile pe care le-a făcut), ignorând subiectul cărții și meritele unui thriller altfel bunicel, noi, cititorii români, de exemplu, e posibil să fi putut trece ceva mai ușor peste toate aceste neajunsuri (și eu recunosc că menționarea lor la fiecare câteva pagini a devenit la un moment dat deranjantă) și să ne fi putut bucura de carte. Repet, e posibil, dar nu e imposibil nici ca mulți să fi fost sâcâiți de aceste aspecte.
Așadar, cum spune și rezumatul cărții, Holly, șefa agenției de detectivi particulari Ce-am găsit al meu să fie, este abordată de o femeie pe nume Penny Dahl, care îi amintește foarte mult de propria sa mamă, recent decedată din cauza Covidului (femeia nu se vaccinase și fusese, evident, o susținătoare înfocată a lui Trump) și la care voi reveni un pic mai târziu, ca să îi ceară să-i găsească fiica dispărută. Bonnie, o tânără energică și strălucitoare, cu care mama ei avea o relație cam cu scântei, dispăruse fără urmă din orășelul lor universitar, abandonându-și bicicleta aproape de gară și lăsând în urmă un bilet ce dădea de înțeles că se săturase. Coroborat și cu faptul că doar ce se certase iar cu mama sa, era destul de limpede că tânăra își zisese că ajunge și plecase în lumea largă. Sau nu. Căci cei care apucaseră să o cunoască afirmă toți că un asemenea lucru nu-i stătea în caracter.
Motiv de suspiciune pentru Holly Gibney care, împreună cu partenerii ei, cei care i-au stat alături în aventurile precedente (și personaje la fel de importante în Un strop de sânge, aventură la care King revine aproape obsedant când abordează firul narativ al Barbarei Robinson), încearcă să afle ce s-a întâmplat cu Bonnie. A dispărut în lume sau, mai degrabă, a fost răpită? Și încearcă metodic, ca niște adevărați vajnici detectivi ce sunt, de fapt mai mult Holly încearcă, în timp ce fumează țigară de la țigară, deși știe că e un obicei nociv și-și tot spune că gata, asta e ultima țigară, dar hai că mai merge una, că sunt stresată și trebuie să-mi țin nervii în frâu, în timp ce Pete, partenerul ei la agenție, e bolnav de Covid, dar cu simptome relativ ușoare, iar Jerome, fratele Barbarei, a primit șansa vieții și pleacă la New York pentru a pune la punct ultimele detalii înainte să-și publice cartea la care muncește de o grămadă de vreme.
Cum încearcă? Punând întrebări în stânga și-n dreapta, alergând de colo-colo, urmând fire ce par să n-aibă nicio legătură cu cazul ei, dar descoperind cazuri de dispariții de persoane la fel de suspecte, dacă nu și mai suspecte, ca în cazul lui Bonnie. Și se pare că are de-a face cu un răpitor în serie, iar disparițiile de persoane sunt de fapt răpiri urmate de crime. Și pe cine să bănuiască Holly într-un oraș universitar unde toată lumea pare normală, fără idei extreme și gânduri criminale, și unde nu te-ai aștepta, de exemplu, ca un cuplu de profesori pensionari octogenari să răpească oameni, să-i închidă în pivniță și să le consume cele mai suculente și mai hrănitoare părți. Nu, un asemenea lucru ar fi de neconceput, nu-i așa? Ba da, așa este.
Spre deosebire de alte cazuri în care a mai fost implicată Holly, când răul este de natură supranaturală, aici răul absolut pândește sub chipul unor persoane la care nu te-ai aștepta în veci. Pentru că, am început să aflăm cu toții, noi, cei care citim în mod regulat povești cu criminali în serie sau fapte abominabile comise de cine nu te aștepți, puterea răului constă tocmai în capacitatea sa de disimulare, de-a se ascunde, de-a păcăli oamenii, căci ce succes ar mai avea un răpitor dacă ar coborî dintr-o dubă neagră, cu geamurile vopsite, sau ar fi un grăsan, cu păr rărit și cu ochelari și un maiou mânjit de maioneză, care momește un grup de copii cu bomboane sau baloane colorate? Nu-i așa că ai sări imediat să ajuți un cuplu de bătrâni să-și urce pe rampa spre mașină căruciorul cu rotile rămas fără baterie? I-ai bănui pe ei de intenții necurate?
Din punct de vedere stilistic, romanul lui King este aproape desăvârșit, numai finalul mi s-a părut că scârțâie un pic, când se comit greșeli de începător. Lăsând deoparte vederile sale pe care ni le cam bagă pe gât cu forța și-n mod repetat, aproape obsedant, legendarul scriitor american rămâne cu siguranță unul dintre marii povestitori contemporani. Ar putea scrie despre orice, și nu ne-am plictisi. Ar putea scrie oricât, și tot și-ar captiva cititorul. Ar putea scrie și un thriller în care protagonista, copleșită și apăsată de o viață întreagă de dominare din partea unei mame excesiv de acaparatoare, care a mers până-n pânzele albe, păcălindu-și metodic fiica, umilind-o prin cuvinte iscusit alese, distrugându-i stima de sine și făcând-o incapabilă să creadă în propriile puteri (spre deosebire de familia Barbarei și a lui Jerome, ambii susținuți necondiționat și izbutind să-și atingă întregul potențial încă de la vârste foarte fragede), să înflorească abia după decesul inutil și prostesc al acestui personaj grotesc și să se transforme în personajul principal al unei serii de povești despre natura răului uman. Rău transmis nu doar prin fapte oribile, abjecte, ci și prin ideile nocive pe care le transmit aceste personaje ale căror cuvinte și idei pline de cruzime fac de rușine specia umană.
„- Majoritatea cazurilor sunt la fel de fragile ca ouăle crude. De ce? Pentru că majoritatea criminalilor sunt tâmpiți. Când vor să facă un rău, până și cei mai deștepți oameni se transformă în tâmpiți. Altminteri, n-ar face răul ăla. Deci trebuie să te poți cu fiecare așa cum te porți cu un ou crud. Îl spargi, îl bați, îl pui într-o tigaie cu niște unt. După care îți pregătești o omletă.”