Nota Goodreads: 3,85 (4 878 note)
Descrierea editurii: „Noroc chior este o poveste captivantă despre dilemele care ne apasă, care plasează în prim plan capacitatea umană de reinventare, precum și linia fină care desparte iubirea de ură. În urma unui impuls, un cunoscut arhitect din Madrid își abandonează viața confortabilă, pășind cu totul în necunoscut. Ce l-a transformat într-o ființă ermetică străpunsă de durerea pe care încearcă să o ascundă de ceilalți? În călătoria lui sumbră, o întâlnește pe Raluca, o femeie de un optimism ireductibil, incapabilă să închidă ochii la tot binele pe care i l-a adus fiecare problemă cu care s-a confruntat. Soarta a decis să unească două persoane total diferite care au avut menirea să se salveze reciproc. Pablo crede că de data aceasta își poate schimba destinul și începe de la zero o viață departe de tot ce-l frământă.”
„La pomul lăudat să nu te duci cu sacul” spune o vorbă populară ce se confirmă inclusiv în lumea literară. Dar cred că e valabilă și reciproca ce pornește de la „Nu judeca o carte după copertă!” Spun asta pentru că, având în vedere coperta, care este foarte frumoasă în felul ei, dar care nu prea are deloc legătură cu acțiunea cărții despre care vreau să vorbesc în continuare, probabil nu m-aș fi apucat niciodată de ea. Și ar fi fost pierderea mea.
Pentru că surprizele apar de unde nu te aștepți, de asta se și numesc surprize, și fără un imbold cu siguranță nu aș fi început să citesc Noroc chior. Nu este un roman deosebit de alert, însă este unul încărcat de durere. Pentru că, în pofida optimismului debordant al Ralucăi, „româncuța” cu o poveste de viață foarte tragică, dar care a învățat de-a lungul timpului că să-ți plângi de milă și să te lași doborât de orice impediment nu reprezintă o soluție, cartea este una în care durerea joacă un rol extrem de important.
Pablo Hernando, un arhitect celebru din Madrid, merge cu trenul printr-o regiune din Spania și, când ajunge într-un orășel șters și cu un nume anonim, Pozonegro, fost oraș minier, se hotărăște brusc să coboare acolo, atras ca un magnet de promisiunea unei anonimități pe care o caută cu tot dinadinsul („o așezare cu un trecut de minerit și un prezent de nimic, judecând după locul de o neînchipuită urâțenie. Case sărăcăcioase cu acoperișuri de azbociment, ceva mai răsărite decât niște cocioabe verticale, alternând cu așezări sordide proiectate în plin având franchist, cu obișnuitele blocuri de patru sau cinci etaje cu fațada coșcovită sau cărămizile pătate de silitră.”). Vezi bine, fuge de un trecut dureros și este măcinat de regrete, așa că un oraș complet lipsit de atracție reprezintă refugiul ideal. Prin urmare, dintr-un impuls, coboară, merge la gară și cumpără un apartament într-un bloc anonim, o mizerie ce nu-și merită deloc banii, însă vecinii de acolo îi vor transforma complet viața.
Raluca are aproape patruzeci de ani și a văzut multe la viața ei. A fost abandonată imediat după naștere pe o băncuță din parc, dar a ajuns să se convingă în sinea ei că este fiica unei balerine celebre ce și-a pus mai presus cariera decât propriul copil. Viața i-a dat lovitură după lovitură, scoțându-i în cale numai depravați și lepre care nu și-au dat seama peste ce comoară dăduseră, totul culminând cu un accident de mașină provocat de ultimul iubit pe care l-a mai acceptat vreodată în viața ei și în care Raluca și-a pierdut un ochi. Unul dintre superbii ei ochi verzi împodobiți cu splendide puncte de aur. Dar ea nu și-a pierdut niciodată optimismul, așa că, văzând tristețea și apatia proaspătului ei vecin, Pablo, se hotărăște să-l schimbe. Chiar și cu forța, dacă e necesar. Îl ajută să se angajeze la supermarketul Goliat la care lucrează și ea, deși bărbatul nu duce lipsă de bani, îl pune să-și facă curat în casă și i-l prezintă și pe Felipe, un bătrân miner cu sănătatea distrusă de munca grea în mină și care se târăște de colo până colo legat permanent de tubul de oxigen. Și, împreună, hotărăsc să-l aducă pe calea cea bună pe Pablo.
Care fuge de ceva. De durere, de suferință, de un secret care l-a făcut să-și abandoneze asociații de la firma de arhitectură celebră în toată lumea și pe care el însuși a fondat-o, și a se retrage la dracu’ în praznic pentru a lâncezi până va uita cu totul. De sine și de durere. Dar norocul (sau ghinionul, cum îl numește el inițial) îi surâde lui Pablo, deși nici aici viața nu va fi ușoară pentru el.
Noroc chior nu este un roman vesel și poveștile pe care le rememorează Pablo sunt unele menite să-ți ridice părul pe tine. Cazuri de abuzuri asupra copiilor celebre în toată lumea sunt rememorate de Pablo, care încearcă să găsească o explicație pentru prezența răului în lume, rău ce se naște sau apare pe parcurs, psihologii încă se mai străduiesc să găsească un răspuns, sau însăși dedicația de la începutul cărții fiind una care are darul să te pună în temă despre ce e vorba pe parcurs („Pentru micuța Sara vie în amintire, care s-a apărat cum a putut. Să le apărăm noi pe toate acele „Sara””), toate acestea sunt echilibrate de dârzenia și optimismul debordant, ce frizează chiar absurdul, cu care Raluca, „româncuța dilie” ce încearcă să-l salveze pe Pablo, mai reușește să aducă o rază de lumină într-o poveste de o întunecime copleșitoare. Citiți cartea și vă veți lămuri! Nu vreau să dau spoilere, de aceea nu mai insist asupra intrigii și, mai ales, asupra finalului.
„Morții nu pleacă niciodată cu mâna goală: iau o bucată de univers.” (p. 279)
„Răul se află mereu în jur. La fel și durerea.” (p. 354)
„Ceea ce noi numim nebunie nu este altceva decât o încercare disperată de a simți mai puțină durere.” (p. 356)
