Însoțită de băiatul android Ezekiel, Eve traversează deșerturi de sticlă radioactivă, se luptă cu asasini cyborgi și cutreieră megalopolisuri abandonate pentru a-i salva pe cei pe care îi iubește și pentru a afla secretele întunecate ale trecutului ei.
Acest titlu a apărut în colecția Paladin Young Books la Editura Paladin
- Traducere din limba engleză de Silviu Genescu.
- Vârsta recomandată: +12 .
- Lectură recomandată pentru clasa: + VII.
- hardcover, 416 p
- Înalţime: 22 cm, lăţime: 15 cm
- ISBN 9786069000779
- Cuvinte cheie: Distopie
- Clasificare generala: Noutăți
- Science-fiction Paladin;
PRIMA CARTE DIN SERIA LIFEL1K3
Cicatricele voastre arată cine sunteți. Pielea voastră-i pagina, urmele lăsat de răni sunt cerneala care deapănă povestea vieții noastre.
Înainte de Revoltă, au fost ei, realistikii. Aproape umani, aproape perfecți. Creația unui savant cu aspirații demiurgice. După aceea a mai rămas doar ea – o adolescentă prinsă într-o viață care nu-i aparține, cu amintiri pe care nu le-a trăit. Pentru Evie, traiul în Resturi – un loc decăzut într-o lume post-apocaliptică – se schimbă brusc când îl întâlnește pe Ezekiel, un realistik a cărui existență se împletește cu a ei.
Dar pentru a afla adevărul, fata trebuie să se întoarcă acolo unde a început totul.
Este ușor să iubești pe cineva când viața este ușoară. Dar afli din ce-i făcută dragostea ta în momentele grele.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
1.2
DEMOCRAȚIE
Blondul se ridică mult deasupra mea. E înalt până la cer. De două ori pe-atât de frumos. Pășește mai aproape și mă întreb de ce bocancii lui chițăie ca șoarecii înspăimântați. Atunci privesc în jos și văd că podeaua-i roșie. Și-mi aduc aminte.
Fața mea. Mâinile mele. Nimic nu-i al meu. Niciun pic.
Tata.
Mama.
Eu…
Fratele meu, Alex, are doar zece ani. Creează lucruri la fel ca tatăl nostru. Insuflă viață acolo unde nu există. Pentru cea de-a cincisprezecea aniversare a mea, mi-a făcut fluturi. Nu mai există ceva precum fluturii și, cu toate astea, i-a făcut.
Întotdeauna reușea să mă facă să zâmbesc.
Bărbatul frumos ridică pistolul și Alex privește în gaura țevii înspre veșnicie.
— De ce faci asta? întreabă.
Bărbatul frumos nu răspunde.
Iar eu nu mai zâmbesc.
Urlu.
*
Acestui ținut obișnuiau să-i spună Kalifornya, însă acum îi zic Resturi.
Bunicul îi povestise Evei că locul ăsta nu fusese nici măcar o insulă înainte de Cutremur. Că puteai să mergi cu machina dinspre Resturi spre Zonă fără să atingi niciodată apa. Cu mult în urmă, regiunea asta era doar o parte din Măreața și Vechea Yousay. Înainte ca țara să fi fost bombardată, să fi devenit un pustiu din sticlă neagră, iar San Andreas să-și deschidă falia și să invite oceanul la o degustare. Înainte de încleștarea corporațiilor în Războiul 4.0 pentru ce mai rămăsese din țară, în urma căruia și-au ridicat orașele-stat sub cerul ca scrumul de țigară.
Eve verifică dacă era vreun pericol și ieși din măruntaiele WarDomului, având-o pe Lemon la remorcă. O bubuitură reverberă în arenă, acompaniată de un vuiet cutremurător. Începuse altă luptă și Eve îi auzea pe uriașii de fier ciocnindu-se în ropotul aplauzelor. Simțea în gură gust de cupru, iar pântecul i se părea plin cu gheață. Amintirea brațului ei întins și a Goliatului prăbușit era încă vie.
„Ca și cum n-ar fi fost deja destul…“
Medicul pentru oameni al Domului îi dăduse un pumn de calmante și-i făcuse o bioscanare, însă ea nu voia decât să plece de-acolo. Îi văzuse pe băieții din Frăție și, după cum luptase, în mod sigur le scăpărau călcâiele după ea. Trebuia să plece acasă cât mai putea.
Un panou publicitar decolorat de trecerea timpului se înălța în apropierea ieșirii din spate a Domului. Kaiser stătea lângă el în întuneric, cu ochii arzându-i ușor și coada începu să i se zbată când o zări.
— Ce face băiatul meu frumos? zâmbi Eve. Ce face cățelușul meu bun?
Kaiser hămăi vesel și se rostogoli pe spate, pentru ca Eve să-l scarpine pe burtă. Lemon îngenunche lângă prietena ei, mângâind coșul pieptului blitzhundului. Labele din spate ale lui Kaiser începură să zvâcnească atunci când îi găsiră punctul sensibil, pistoanele îi șuierară și disipatorul termic care-i servea drept limbă îi atârnă din gură. După câteva minute de hârjoană, fetele îl lăsară în pace și blitzhundul se scutură tot așa cum ar fi făcut și un dulău adevărat, descotorosindu-se de praful adunat pe carcasă.
Kaiser nu era o logika, precum Cricket. Teoretic vorbind, era un cyborg având ca părți organice o bucată de creier de la un Rottweiler clonat și cincisprezece centimetri din șira spinării înfipți într-o carcasă blindată de luptă. Ar fi arătat aproape ca unul adevărat, însă blana începuse să se deterioreze cu un an în urmă, așa că Eve îl lăsase acoperit doar cu metal și-l vopsise cu pulverizatorul într-un model de camuflaj urban. Acum arăta scheletic, tot numai plăci de plastoțel și hidraulică. Fetei îi plăcea mai mult așa. Părea ceva mai onest decât să dea impresia că ar fi un câine adevărat. Bunicul spunea că era mai bine să se tragă asupra ta pentru ce ești decât să fii îmbrățișat pentru ceea ce nu ești. În Resturi, de cele mai multe ori, cineva era pregătit să tragă oricum asupra ta.
Eve auzi zgomot de sticlă spartă, strigătul unui bețivan în noapte. Cele două fete se ghemuiră în umbra Domului, așteptând să vadă dacă membrii Frăției ori altcineva le luase urma. Minutele treceau, iar ele stăteau ghemuite în întuneric.
Lemon își dădu într-o parte șuvițele roșu aprins ce-i acopereau pleoapele. Fata răsuci între degete amuleta chokerului, un trifoi mic din argint, cu cinci foi, și șopti:
— Mai bine ne-am căra de-aici, rebelo.
— Ne-am pierdut tot bănetul cu pariul ăla, răspunse Eve. Nu mai avem bani de drum.
— Ar trebui să-l trimitem pe Kaiser după agentul de pariuri. Zact.
— Tehnic vorbind, Domnișoara Cârpeală a căzut prima. Și-n afar’ de asta, chiar ai chef să stai aici și să te cerți pentru credite cu Frăția așezată la pândă?
Lemon își mușcă buza și oftă.
— Frumoasă noapte pentru o plimbare, nu?
Porniră pe drumul de întoarcere spre Valea Anvelopelor. Kaiser mergea înainte, cu ochii aprinși ca niște faruri. Cricket se afla în rucsacul Evei, capul supradimensionat al roboțelului săltându-i deasupra umerilor. Ieșiră de pe drum într-o pădure de turbine eoliene înalte, macarale ruginite și carcase metalice. Privirea lui Lemon cerceta umbrele din jurul lor, cu bastonul de baseball electric pe umăr. În mod clar știa că nu era vreme de chestionare rapide, însă întrebările-i stăteau pe limbă.
— Așa, zise ea în cele din urmă, împiedicându-se printre gunoaie.
— Așa, răspunse Eve.
— Vrei să vorbim despre ce s-a-ntâmplat acolo?
— Te referi la partea în care controlul meu de mediu a frițat sau la cea în care am prăjit toate circuitele din interiorul Goliatului doar țipând la el?
— N-am auzit nimic din cauza mulțimii. Dar trebuie să fi fost un cuvânt foarte deocheat.
Eve își setă optica pentru luminozitate scăzută și vederea i se modifică în tonuri de negru și de verde. Vedea conturul mormanelor de resturi din jurul lor, căldura îndepărtată a soarelui aflat dincolo de orizont. În mintea ei, Goliatul acela continua să se prăbușească la podea.
— Bunicul o să mă fantomeze, mai mult ca sigur, oftă ea.
— Cum o să afle? pufni Lemon.
— Luptele din Dom se transmit peste tot în Resturi. Uneori, chiar și în Megopolis.
— Domnul C nu se uită niciodată la streaming. Calmează-te, rebelo!
— Nu crezi că cineva o să aibă grijă să-i spună că nepoata lui e abnormă? Glasul Evei creștea odată cu nervii. „Hei, Silas, am văzut-o pe Evie pe streaming azi-noapte prăjindu-l pe unul de optzeci de tone cu o zvâcnitură din mână. Cum e să ai în familie o deviată?“
Lemon se încruntă.
— Nu vorbi așa.
— Cum, pe bune? scuipă Eve. Cum va fi când îți va bate Frăția la ușă? Psihopații ăia te termină și pentru c-ai un deget în plus, Lem. Ce crezi că-i vor face cuiva care poate prăji componente electronice printr-un simplu pocnet din degete?
Lemon oftă.
— Zi-i să se calmeze, Crick.
Logika din rucsacul Evei ridică pur și simplu din umeri.
— Nu poate vorbi. I-am cerut să tacă cinci minute.
— De ce?
Eve își frecă tâmplele.
— M-ai văzut caftită de un robot nasol, clasa de asediu, de optzeci de tone, da? Am o migrenă, Lem.
Lemon privi spre roboțel.
— Crick, știu că trebuie să urmezi orice ordin primit de la oameni, cu condiția să nu încalce cele Trei Legi ale Roboticii. Dar dacă ți s-a cerut să taci, asta nu-i practic nicio comandă. Probabil poți vorbi fără să-ți arzi siguranțele.
— Nu-l încuraja, mormăi Eve.
— Comunicăm prin limbajul semnelor? Atunci fugul ăsta mic n-ar fi nevoit să vorbească.
Lemon rânji când Cricket își activă arzătorul din vârful degetului mijlociu și-l îndreptă încet în direcția ei.
— Vezi, așa te vreau!
Eve încercă să zâmbească, însă nu prea izbuti. De obicei, Lem o înveselea, scoțând-o din apele în care i se înecaseră corăbiile, cu condiția să aibă timp pentru asta și nu fără efort, iar cu bunăvoința ei le-ar fi avut din belșug. Însă, privind de jur împrejur, la munții de gunoaie și de rugină înălțându-se spre cerul lipsit de stele, Eve nu scăpa de amintirea urletului care creștea în ea. Goliatul se prăbușise ca și cum i-ar fi prăjit toate circuitele din interior doar dorindu-și asta.
Nu avea habar cum procedase. Nu avusese puterea să declanșeze așa ceva înainte. Însă acum se bucura de atenția Frăției, probabil și a altor lucruri mai rele. Mașinăria ei era SDF; câteva luni, scotocise prin groapa de gunoi cunoscută drept Cimitirul pentru a găsi piesele necesare ca s-o construiască pe Domnișoara Cârpeală. Va avea nevoie de tot atât timp să construiască alta, perioadă în care nu va lupta în Dom, ceea ce însemna că nu mai putea obține credite pentru medicamentele bunicului.
După cum părea, necazurile ei se ridicau până la cer. Ar fi fost nevoie de mult mai mult decât duetul de scheciuri interpretate de domnișoara Lemon Fresh și de Incredibilul Cricket pentru a-i alunga tristețea.
— Haide, oftă Eve. N-o să fim nici mai tinere, nici mai arătoase.
— Vorbește pentru tine, gâfâi Lemon.
Cu mâinile în buzunare, cu echipajul la remorcă, Eve înaintă cu pași grei prin gunoaie.
*
Patru ore mai târziu, erau aproape ajunși acasă. Zorii loviseră ca o cărămidă și cei patru se opriră să-și tragă răsuflarea în umbra muntelui de caroserii de tancuri antigravitaționale și de containere ruginite. Soarele era aproape de linia orizontului, însă Eve simțea deja căldura arzând la marginea lumii.
Los Diablos și WarDom erau acum departe în urma lor. Activând teleobiectivul din implantul optic, Eve scană Cimitirul – o pustietate ale cărei hotare nu puteau fi cuprinse cu privirea, pe care fuseseră abandonate milioane de piese de mașinării, caroserii ruginite și, din loc în loc, câte o clădire arsă.
Întreaga insulă Resturi era acoperită cu epave și rămășițe ale unei epoci prospere. O epocă dispensabilă. Bunicul îi spusese că, în urmă cu multă vreme, oamenii obișnuiau să vină în vest în căutarea aurului. Își rupeau spatele pentru el. Își ucideau semenii pentru aur. I se părea iritant cum trecuseră veacurile și omenirea nu înaintase nici măcar cu o palmă.
Trăia aici de doi ani. Doi ani de când ea și bunicul fugiseră de atacul paramilitarilor care-i distrusese casa, îi ucisese restul familiei și pe ea o lăsase cu un glonț în cap care ar fi putut s-o fantomeze. Abia își amintea de goana lor prin deșert, de dispensarul mizer de pe coastă, unde bătrânul instalase elementele cibernetice ce-i salvaseră viața. De acolo, își negociaseră trecerea prin Rămășițe făcând barter, traversând cu feribotul apele întunecate spre o insulă plină de gunoaie, pe care nicio corporație nu se complicase s-o revendice. Nu era chiar un cămin. Dar ceva pe-aproape.
Ceva care să umple golul ce fusese, cândva, casa.
Eve atinse memcircuitul implantat într-o parte a capului, cipurile din siliciu înghesuite în spatele urechii ei drepte. Vârfurile degetelor atinseră cel de-al treilea cip – mica țandără roșu-rubiniu ce conținea fragmente din copilărie. Se gândi la cel care i le implantase. Ultima informație despre familie pe care o lăsase pe mormanul ăsta de fier vechi, cu bucăți din el corodându-se treptat, la fel ca peisajul din jurul ei. Zi după zi după zi.
Lemon se trântise pe un rezervor ruginit, stând turcește, cu ochelari de sudură pe ochi, și mânca dintr-o cutie de Neo-Meat™ pescuită din rucsacul ei. Kaiser se uita, dând din coadă. Chiar dacă era cyborg, cățelușul din el se simțea dator să cerșească de mâncare de la toată lumea.
— Vrei și tu? mormăi Lemon spre Eve, cu gura plină.
— Ce aromă?
— Cred că-i de maț-gros sărat, dar… Lemon se încruntă spre etichetă. Ca să vezi… Bacon.
Eve prinse cutia de conserve pe care i-o aruncă Lemon. Scoase cu degetele ultimele urme de terci rozaliu și-l îndesă în gură. Era căldicel și avea gust de sodiu și de carton. De pe etichetă, un automat umanoid zâmbitor o asigura în privința conținutului: NECONTAMINAT DE MÂINI OMENEȘTI! 100% REAL MEAT™!
— Întrebarea este ce fel de carne, șopti Cricket.
— Carnea de om cică are gustul celei de pui, zise Lemon.
— Să revenim la ordinea de zi! ciripi Cricket. Mă gândeam că vei mai abandona glumele, domnișoară Fresh. Toate problemele pe care le ai…
— Uitaserăm de ele pentru moment, oftă Lemon. Îți mulțumesc, domnule Cricket.
— Trăiesc pentru a dărui.
— Crick are dreptate. Eve se ridică oftând și dădu un șut în cutia de Neo-Meat™, azvârlind-o în mizeria din jur. Frăția va porni pe urmele mele, iar Domnișoara Cârpeală tocmai a fost transformată într-un prespapier foarte elegant. Tre’ să fac rost de medicamentele bunicului. Apoi tre’ să descopăr cum să-i spun că nepoata lui e o deviată.
— Nu spune asta, mârâi Lemon.
— Preferi „abnormă“?
— Aș prefera să nu mai verși în jurul meu rahatul Frăției. Lemon încrucișă brațele. Nu ești abnormă, rebelo.
— Să fii tot așa de sigură de asta când mă vor bate în cuie.
— Dacă cineva ridică ciocanul spre tine, o să vadă cât de bine lovesc cu picioarele…