Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Exerciţii de linişte de Cezar Amariei, publicat de curînd în colecţia Ego. Proză.
„L-am cunoscut întîmplător (o întîmplare fericită) pe Cezar Amariei. Habar n-aveam că am în față un scriitor matur, cu o experiență solidă de scris – publicase deja un roman, dar, așa cum se întîmplă, din păcate, cu scriitorii din provincie, debutul lui a trecut aproape neobservat. Cezar venise să învețe ceva nou despre «scris». În scurt timp mi-am dat seama că nu prea am ce să îl învăț. Poate lucruri simple și observații minore. Avea o precizie în compoziție, idei interesante, spirit de observație ascuțit, puncte de vedere originale – toate astea sînt însă doar premisele – și avea, esențial, un stil al lui, o frază bine articulată. Acolo am devenit atent. Pentru Cezar, a spune o poveste e o încîntare, o provocare și o aventură a gîndirii. Iar această încîntare se transmite rapid și temeinic cititorului.
Cum face asta? Simplu, aș fi tentat să spun, dacă nu aș ști cît efort implică simplitatea. Cezar Amariei își construiește orice poveste privind-o din toate părțile, cunoscîndu-i toate cotloanele, cîntărește pînă și laptele supt de la mamă de fiecare personaj, fotografiază cu precizie fiecare colț de stradă, asamblează din piese de lego decorul acțiunii. Știe perfect ce urmează să spună. De aceea, ca un profesionist, apasă pe cuvintele care sună adecvat, firesc, natural – dar care au o forță miraculoasă de impact. Fiecare povestire din volum are un punct din care încetează să fie o simplă relatare. În capul cititorului se face lumină brusc cînd înțelegerea și sensul evenimentelor se coagulează la un colț de frază. Brusc, textul devine și al cititorului, personajele i se așază în brațe, iar autorul, ascuns între rînduri, își freacă mîinile, mulțumit.” (Florin Iaru)
Cezar Amariei (n. 1973, Ștefănești, Botoșani) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați și este jurnalist. A publicat în Adevărul, Gîndul, Puterea, a colaborat cu agenția de presă Mediafax și PRO TV. A debutat la 16 ani cu două schițe satirice în Moftul gălățean și cu o povestire umoristică în revista Papagalul.
A revenit la ficțiune abia în 2018, an cînd a început să urmeze cursuri de scriere creativă cu Marin Mălaicu-Hondrari (organizate de Revista de Povestiri), apoi cu Florin Iaru. A debutat în 2018 cu romanul Zilele noastre mărunte (Polirom), finalist la Festival du premier roman de Chambéry. Este membru al cenaclului gălățean „Noduri și semne”.
FRAGMENT
Amorţeşte repede pe o parte, se-ntoarce, amorţeşte şi pe partea cealaltă, nu e bine, poate puţin aer proaspăt…
Deschide larg fereastra, zgomotul jaluzelelor metalice o trezeşte pe Lolita, se întinde şi vine pe pervaz, miroase cu atenţie calmul nopţii, e leneşă, pe jumătate adormită, nu înţelege ce se întâmplă, stă puţin la mângâiat apoi se întoarce să reia în vis vânătoarea dopului de şampanie, a bilei din câlţi sau a pliculeţului cu carne de pui, fiecare de pe unde le lăsase.
Închide fereastra, se întoarce în pat, stinge lumina, cinci minute pe stânga, cinci minute pe dreapta, se foieşte în aşternuturi, încearcă în zadar să-şi golească gândurile, să-şi regleze respiraţia, să treacă odată şi de noaptea asta.
Cedează în cele din urmă, deşi îşi repetă că e inutil, se duce pe hol, se încalţă, agaţă în treacăt o haină din cuier, coboară scările, Doamne, câtă linişte e!, se aude doar zgomotul interfonului, când deschide uşa de la intrarea în bloc, apoi, scurt, alarma de la maşină.
Porneşte motorul şi conduce încet, ca printr-o ceaţă densă, până la farmacia non-stop din centrul oraşului. Bate în geam.
— Îmi pare rău, dar fără reţetă nu se poate.
— Vă rog, mi-e rău de somn…
— Vă cred, dar nu se poate!
— O pastilă, măcar una… Mai sunt patru ore până la şase, când mă trezesc să plec la muncă. Să dorm măcar astea patru ore…
— Îmi pare rău.
— Orice, Bromazepam, Stilnox, Imovane.
— Nu am cum, e acelaşi lucru.
— Vă rog, tremur, nu mă simt bine, nu am mai dormit de…
— Vă pot prescrie doar suplimente naturale: Nervocalmin, Bien Dormir, Persedon Noapte, tinctură de valeriană…
— Am un sertar plin cu ele acasă, nu ajută. Vă dau 50 de lei pe un Bromazepan.
— Nici cu cinci sute!
— O sută?!
— Vă rog, suplimente naturale sau aduceţi reţeta, altfel chem poliţia.
Împuţita dracului!
Îşi târăşte picioarele înapoi la maşină, urcă, aşteaptă câteva clipe, simte cum se scurge în scaun, cum nu mai are vlagă să pornească, apasă butonul de start, motorul începe să toarcă.
Înapoi.
Acasă.
Dacă ar fi fost în timpul zilei, poate mai încerca un telefon pe la prieteni după o pastilă, deşi nu ştia pe cine să mai întrebe, plus că de la o vreme i se părea că toţi evită subiectul, motivând scurt că nu au, de ce nu-şi ia de la farmacie?
Încercase să cumpere de pe internet, şi aici se găseau greu, că, imediat ce le punea unul, intervenea poliţia, dăduse peste o pagină obscură a unui aşa-zis doctor Berry Spary, care vindea Nembutal. Habar nu avea ce-i asta, a aflat de pe net că-i ceva care era folosit la jumătatea secolului trecut ca somnifer şi medicament antianxietate. E interzis consumului uman, în funcţie de dozaj, blochează respiraţia, mori sufocat, cică aşa păţise Marilyn Monroe. Acum se mai foloseşte doar la eutanasierea animalelor.
La dracu’, vrea să doarmă, nu să se sinucidă!
Conduce înapoi spre casă printr-o lumină tulbure, parchează maşina, iese greu din ea, fără vlagă, îşi târâie picioarele pe treptele de la intrare, apoi pe cele spre etajul al treilea, unde locuieşte, nu se aude mai nimic, doar zgomotul paşilor, al respiraţiei sacadate, al balustradei de care se ţine din când în când.