Fragment în avanpremieră
„Sumi se opri în fața unei uși albe simple, marcată doar cu un abțibild mic, aproape politicos, pe care stătea scris accesul interzis. Rânji și remarcă:
— N‑ar fi pus semnul ăsta dacă ar fi vorbit serios. Știe prea bine că cei care au petrecut un timp în Absurditate îl vor interpreta drept o invitație.
— De ce insistă oamenii de‑aici să vorbească despre Absurditate de parc‑ar fi un loc? întrebă Nancy.
Avea impresia că pierduse o prezentare introductivă esențială la școală, care ar fi răspuns tuturor întrebărilor ei și ar fi ajutat‑o să se simtă mai puțin pierdută.
— Fiindcă așa e, și totodată nu e, și oricum nu contează, spuse Sumi, după care ciocăni la ușă, răcni „Păzea că intrăm!” și trânti ușa de perete, dând la iveală o încăpere care arăta ca o încrucișare de anticariat cu croitorie.
Vrafuri de cărți ocupau fiecare suprafață. Mobilierul, atât cât era – un pat, un birou, o masă –, părea să fi fost confecționat din vrafurile de cărți, cu excepția rafturilor aliniate de‑a lungul pereților. Acelea cel puțin erau făcute din lemn, probabil de dragul stabilității. Suluri de țesături erau așezate morman peste vrafurile de cărți. Diversitatea lor era mare, de la bumbac și muselină la catifea și mătăsuri fine și strălucitoare. În centrul încăperii, cu picioarele încrucișate peste un piedestal din volume cartonate, ședea cel mai frumos băiat pe care Nancy îl văzuse vreodată.
Avea tenul de un bronz auriu, părul negru, iar când își ridică privirea – vizibil iritat – din cartea pe care o ținea în mână, Nancy văzu că avea ochii căprui și trăsături perfecte.
Băiatul degaja un aer de atemporalitate, ca și cum ar fi descins dintr‑un tablou direct în lumea materială. Și pe urmă îl auzi vorbind.
— Ce mama dracului cauț’ iarăși în camera mea, Sumi? se rățoi el cu un accent de Oklahoma la fel de gros precum un strat de unt de arahide întins pe o felie de pâine prăjită. Ți‑am spus data trecută că nu ești bine‑venită aici.
— Te‑ai supărat fiindcă am născocit un sistem de organizare a cărților tale mai bun decât ai fost tu în stare, replică Sumi netulburată. Oricum, știu că n‑ai vorbit serios. Sunt raza ta de soare, iar dacă nu așapărea, mi‑ai duce dorul.
— Le‑ai aranjat pe culori și mi‑a luat câteva săptămâni bune ca să‑mi dau seama unde le‑ai pus pe fiecare. Aici eu fac muncă serioasă de cercetare.
Kade își descrucișă picioarele și se lăsă să alunece în jos de pe mormanul de cărți. Dărâmă un volum cartonat, pe care îl prinse însă cu dexteritate înainte de a cădea pe podea, după care se întoarse și o privi pe Nancy.
— Ești nou‑venită. Sper că Sumi nu te‑a făcut deja să o iei pe un drum greșit.
— Deocamdată m‑a condus până la mansardă, răspunse Nancy prostește. Se înroși, apoi se grăbi să adauge: Vreau să zic că nu. De obicei nu mă las abătută din drumul meu.
— Nancy e genul de fată care stă‑nemișcată‑și‑speră ‑ca‑totul‑să‑fie‑bine, explică Sumi, împingând valiza în direcția lui Kade. Uite ce haine i‑au împachetat părinții.
Kade studie rozul țipător al valizei de plastic și ridică din sprâncene.
— Cam colorată, comentă el după o clipă. Dar se poate repara cu vopsea.
— Poate pe dinafară. Dar chiloții nu poți să‑i vopsești. Mă rog, poți s‑o faci, dar riști să devină scorțoși, iar atunci nimeni n‑o să te creadă că nu te‑ai scăpat pe tine.
Fața lui Sumi căpătă pentru o clipă o expresie sobră. Iar când deschise gura, vorbi cu o claritate aproape deconcertantă:
— Părinții i‑au scos lucrurile din valiză și le‑au înlocuit cu astea înainte de‑a o trimite aici. Știau că lui Nancy nu o să‑i placă noile haine, dar tot au vrut să i le bage pe gât. Și au strecurat un bilețel în valiză.
— Oh! exclamă Kade înțelegător. Sunt dintr‑ăia. Bine. Atunci o să facem imediat schimbul.
— Îmi pare rău, dar nu înțeleg, spuse Nancy. Sumi mi‑a luat valiza și a fugit cu ea. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar…
— Nu m‑am supărat, zise Kade. Luă valiza și se întoarse cu fața spre Nancy. Uneori, părinților nu le convine să admită că lucrurile se pot schimba. Vor ca lumea să fie exact la fel cum fusese înainte ca fiicele și fiii lor să se fi îmbarcat în aventuri care le‑au schimbat viața, iar atunci când lumea nu se conformează dorințelor lor, încearcă să ne vâre cu forța în cutiuțele pe care le‑au construit pentru noi. Apropo, eu sunt Kade. Ținutul Basmelor.
— Eu sunt Nancy. Îmi pare rău, iarăși nu înțeleg.
— Am fost într‑un Ținut al Basmelor. Am stat acolo trei ani, am vânat curcubeie și am crescut centimetru cu centimetru. Am omorât un Rege al Spiridușilor cu propria lui sabie, iar pe patul de moarte el m‑a numit succesor, făcându‑mă Prințul Moștenitor al Spiridușilor.
Kade dispăru în labirintul de cărți, cu valiza lui Nancy în mână. Vocea i se auzea tot mai îndepărtată, trădându‑i poziția.
— Regele era dușmanul meu, dar a fost primul adult care a văzut prin mine. Curtenii Prințesei Curcubeielor au
fost șocați și m‑au azvârlit în prima fântână a dorințelor ce ne‑a ieșit în cale. M‑am trezit pe un câmp din Nebraska având tot zece ani și purtând aceeași rochie ca atunci când căzusem în Prismă.
Felul în care rostise cuvântul „Prismă” nu lăsa loc de interpretări: era un nume propriu, numele unui soi de pasaj secret, iar vocea îi sunase îndurerată în clipa când articulase cele două silabe, la fel cum carnea doare atunci când înfigi un pumnal în ea.
— Tot nu pricep, zise Nancy.
Sumi oftă teatral.
— Spune că a căzut într‑un Ținut al Basmelor, adică un fel de trecere printr‑o Oglindă, atâta doar că e în fapt Logică înaltă cu pretenții de Absurditate înaltă, ceea ce e destul de incorect, fiindcă presupune să faci reguli despre reguli despre reguli, și dacă încalci vreuna, păzea – aici Sumi făcu un gest de tăiere a gâtului –, că te aruncă afară ca pe un gunoi. Ele au crezut că răpiseră o fetiță – zânelor le place la nebunie să răpească fetițe, e un fel de obsesie de‑a lor –, și când au descoperit că de fapt era un băiețel care semăna cu o fetiță, îți închipui ce‑a ieșit. L‑au aruncat imediat înapoi.
— O! făcu Nancy.
— Mda, confirmă Kade, făcându‑și apariția din labirintul de cărți. Nu mai avea în mână valiza lui Nancy, ci un coșde rafie plin cu țesături în nuanțe liniștitoare de negru, alb și gri. În urmă cu câțiva ani am avut aici o fată care petrecuse un deceniu într‑un film Hammer1
1 Hammer Film Productions, companie britanică înființată în 1934, specializată în producția de filme gotice („Hammer Horror”), SF, thrillere etc.. Totul în alb și negru, vaporos, dantelat, super‑victorian. Pare stilul tău. Cred că
ți‑am ghicit mărimea, dar, dacă nu, te rog dă‑mi de știre și le înlocuiesc cu haine mai mari sau mai mici. Bănuiesc că nu ești genul care poartă corset. Greșesc cumva?
— Ce? Hmmm… Nancy își smulse privirea de pe coș. Nu. Nu tocmai. După o zi sau două de purtat, oasele de balenă devin incomode. Acolo unde am fost eu așzice că se purta mai degrabă stilul grecesc. Sau poate prerafaelit.1
Nancy mințea, desigur: știa cu exactitate ce stiluri se purtau în Lumea ei de Dincolo, în acele galerii suave și tăcute. Atunci când încercase să afle dacă cineva știa cum să găsească o poartă spre alte lumi, apelase la Google și deschisese linkuri de pe Wikipedia și dăduse peste lucrările unui pictor pe nume Waterhouse.2 Și plânsese de ușurare când descoperise în tablourile sale oameni purtând haine care nu o oripilau.
Kade o aprobă din cap.
— Mă ocup cu schimburile de haine și inventarul șifonierelor, dar uneori confecționez și haine la comandă, spuse el. Pentru așa ceva va trebui însă să mă plătești, fiindcă implică mult mai multă muncă. Accept plata în informații sau bani. Ai putea să‑mi povestești despre poarta ta și locul unde ai fost, iar eu îți pot confecționa câteva lucruri care să ți se potrivească mai bine.
Nancy se îmbujoră la față.
— E o idee bună, zise ea.
— Super! Acum ieșiți amândouă afară de‑aici! Cina e peste puțin timp și până atunci vreau să termin de citit cartea. Zâmbetul se șterse de pe fața lui Kade. Nu mi‑a plăcut niciodată să las o poveste neterminată, adăugă el.
1 Mișcare artistică și literară a Confreriei Prerafaelite, grupare fondată în 1848 de John Everett Millais, Dante Gabriel Rossetti și William Holman Hunt cu intenția de a reforma arta, refuzând ceea ce ei numeau reproducerea mecanică a operelor artiștilor manieriști care i‑au succedat lui Rafael și Michelangelo.
2 John William Waterhouse (1849‑1917), pictor englez. Inițial adept al stilului academic, a abordat ulterior tematica și stilul prerafaelite. A rămas cunoscut în special pentru ilustrarea unor personaje feminine din mitologia greacă și legendele arthuriene
ORICE INIMĂ E O POARTĂ de Seanan McGuire, primul volum al seriei „Copii în derivă”, traducere de Carmen Ion.
CĂMINUL PENTRU COPII ÎN DERIVĂ AL LUI ELEANOR WEST
NU SE ACCEPTĂ CERERI ȘI VIZITATORI
NU SE OFERĂ INFORMAȚII
Alunecând prin umbrele de sub pat, pășind printr-un șifonier sau rostogolindu-se printr-o vizuină de iepure, copiii au știut dintotdeauna să călătorească în lumi magice.
Dar ce se întâmplă când aceștia se întorc și nu se mai pot adapta la lumea reală, iar familiile nu-i mai acceptă?
Nancy a nimerit odată într-un tărâm magic, dar acum s-a întors. Iar lucrurile pe care le-a trăit pot transforma radical o persoană. Copiii din grija domnișoarei West înțeleg mult prea bine acest lucru. Și cu toții încearcă să găsească o modalitate de a se întoarce în propriile lumi fantastice.
Însă sosirea lui Nancy la cămin marchează o schimbare. Întunericul pândește la fiecare pas, iar când tragedia lovește din plin, depinde de Nancy și de noii ei colegi să rezolve misterul. Cu orice preț.
„Seanan McGuire dă dovadă încă o dată de o cunoaștere profundă a inimii umane într-o parabolă impresionantă despre pierdere, dor și copii sensibili.” – PAUL CORNELL
Posted by Liviu