Ce satisfacție deosebită simți atunci când un autor reușește să păstreze ștacheta sus și la al doilea volum al unei serii. De prima dată când am auzit că Daniel Timariu a scos un volum urban fantasy, mi-am zis că trebuie neapărat să citesc acel volum. Cred că l-am cumpărat la Gaudeamus, în 2016, dacă nu mă înșel, apoi am luat autograf pe el la Final Frontier, în 2017. Dar nu mai știu cu exactitate. În fine, cert este că am apucat să citesc cartea abia în „vacanța” din Anglia, pe timpul verii, însă oboseala de acolo și lipsa de timp m-au împiedicat să mă bucur de ea așa cum trebuie și să scriu despre ea (aceeași soartă tristă a avut un alt volum care-mi trezise curiozitatea, „Cine doarme și visează”, de Cezarina Anghilac, zisă și Nicolae, în viața reală), apoi a trecut vremea și nu m-am mai putut mobiliza să scriu un articol.
Însă apariția celui de-al doilea volum al seriei urban-fantasy cu specific românesc „Tenebre” nu avea cum să treacă neobservată. Bine, mi-aș fi putut îndrepta atenția și mai devreme spre ea, dar… Dar bine că i-a venit și ei rândul până la urmă, nu? Cine a mai intrat pe blogul acesta probabil cunoaște faptul că am o oarecare slăbiciune pentru romanele urban fantasy (bine scrise) de genul „Dosarele Dresden” sau „Sandman Slim” (care, victorie, va fi ecranizată – sper să nu fie aceeași bătaie de joc cum a fost cazul cu seria lui Jim Butcher), așa că nu e de mirare că m-am îndrăgostit, practic, de seria lui Daniel Timariu. Iar acest lucru explică, probabil, motivul pentru care am inclus, primul volum al seriei, „Tenebre. Cazul Laura” în articolul „Bilanțuri, socoteli, lecturi” de la începutul acestui an, la categoria surprize plăcute.
Așadar, să trecem la treabă: dacă în primul caz al detectivului Alex Anghel am făcut cunoștință cu întreaga arcană de ființe supranaturale care populează malurile Begăi și cu un caz misterios de dispariție (bine, sunt de fapt mai multe cazuri, ce se întrepătrund și se înlănțuie, de ajunsesem la un moment să le pierd șirul – de ajutor n-a fost nici faptul că citeam maxim zece pagini pe zi), în al doilea volum avem de-a face cu povestea demoniței Mazikeen și-a demonilor ei frați, creați de nimeni altul decât Regele Solomon pentru a-i păzi faimosul templu. Numai că vremea a trecut și peste rolul inițial (un fel de păzitori ai unor porți interdimensionale, din ce-am înțeles eu) al demonilor s-a așternut uitarea. Dar asta nu înseamnă că au băgat capul la cutie și au așteptat cuminți vremuri mai bune. Nicidecum, au trecut prin istorie ca vijeliile cele mai năprasnice și numai supereroi de talia lui Pavel Chinezu, care acum îndoaie șine de tren în Timișoara, le-au putut face față.
Așa că demonița Mazikeen, zisă și Maze, că tot se numește volumul doi „Labirintul”, pierde vremea și se plictisește de moarte în mansarda primăriei din Timișoara. Și ce meschinării, plângeri stupide și caractere mărunte o fi văzut de-a lungul anilor în acea cușcă în care până și demonii înnebunesc de frustrare. Dar asta e doar o trimitere la ridicolul situațiilor dintr-o instituție de stat românească și, generalizând, că doar așa e peste tot (aduceți-vă doar aminte de „Procesul” lui Kafka), doar un pretext pentru a justifica dorința lui Maze de-a scăpa naibii odată de-acolo, din primărie.
Numai că pe urmele lui Alex umblă doi demoni cărora, aflăm noi, doar supereroii și strigoii cu nume de căpetenii dacice li se pot opune. Țelul acestor doi demoni îl veți descoperi citind cartea, care are de toate, personaje, povești și profunzime, plus niște flashbackuri cu ajutorul cărora reușim să mai ridicăm nițel din vălul gros ce s-a așternut peste povestea Laurei, tragicul personaj al primului volum. Și grozăviile sunt multe, căci ne aducem aminte și de mișeliile fraților Amanda și Liviu Weissmuller (trimitere la Tarzan, desigur, mă și mir că n-a apărut și el în poveste, deși nu e timpul trecut), cărora, până la urmă, nici n-avea cum altfel, le-a căzut victimă și Alexandru Teodor Anghel. Dar acesta e un fir secundar insuficient dezvoltat, lucru care se cere, zic eu, corectat într-un volum viitor sau măcar într-o nuvelă ajutătoare.
Însă în ajutorul lui Alex Anghel, care este un băiat de treabă, în felul său trăsnit, sar toate semințiile care s-au aciuat în lumea tenebrelor din Timișoara: satirul Otis, goblina Penbels Fastfuel, care-și trimite logodnicul, pe Wiink, în ajutorul lui Alex, vârcolacii conduși de Farkaș, strigoii conduși de tarabostele Zurazis, știmele apelor (sunt vreo două, parcă), o parte din demonii lui Solomon (numele meu e Legiune, anyone?) și, bineînțeles, credincioasa creatură Qiqirn, căci nu-i pot spune câine, deși are înfățișare de câine, de cele mai multe ori, pentru a nu îngrozi trecătorii obișnuiți, niște demonițe, zâne și vrăjitoare (genial numele Crystal Dezordine), plus alte încă vreo câteva, trebuie doar să-mi aduc aminte de ele. Oricum, sunt o mulțime, și fiecare are rolul său bine trasat. Trebuie să ai însă răbdare și să îți iei, dacă se poate, și niște notițe.
Puncte tari: sincer, eu am crezut că va fi un fel de pastișă după poveștile mult mai de succes ale lui Jim Butcher, Richard Kadrey sau Charlaine Harris. Ba chiar mă întrebam dacă vor răsări și creaturi neaoșe, pentru un plus de originalitate. Însă seria lui Daniel Timariu a întrecut orice așteptări, combinând cu succes stilul finisat și ridicat la rang de cult de către scriitorii mai sus-pomeniți, dar mulat pe un înveliș autohton excelent. Are Daniel Timariu un stil tragi-comic (ce se aseamănă întrucâtva cu cel al lui Ciprian Mitoceanu, mai ales când vine vorba de autoironie) atât de fin și de în ton cu vremurile triste pe care le trăim de ceva vreme încoace, încât ajungi să nu te mai miri dacă pe drum ai da de un vârcolac, un vampir sau un câine cu patruzeci și două de dimensiuni. O panoplie de creaturi ce trăiesc bine mersi împreună și care-și joacă rolul atât de bine, încât nici măcar nu simți coardele maestrului păpușar ce alege tot timpul să rămână în umbră. Încă un mare avantaj: bogăția lexicală este fenomenală, un plus mare și gras pentru lectură, un deliciu pentru cititorul și traducătorul din mine.
Puncte slabe: multitudinea de creaturi, care ajung să zăpăcească cititorul, așadar, ar fi nevoie de o sistematizare ceva mai strictă și de direcție ceva mai clară; acțiunea este cam prea întortocheată pentru o poveste polițistă, cu atât de multe întorsături de situație, alianțe și desfaceri de alianțe, trădări ș schimbări de opinie, încât, uneori, ajungi să te întrebi, nedumerit: dar eu ce am citit până acum? Dar are grijă Daniel să te îndrepte pe făgașul corect și să te determine, la sfârșit, să-ți spui, în sinea ta: da, normal, păi nici nu se putea altfel.
Concluzii: o serie de urmărit; o serie cu mult potențial, cu multe piste, cu multe direcții în care s-ar putea ramifica; din ea s-ar putea desprinde prequeluri, sequeluri și fire narative adiacente, de am avea citi câțiva ani buni de-acum încolo. Bonus: două chestii foarte mișto, una legată de neamul strigoilor, care sunt aproape atotputernici, deoarece se trag dintr-un străvechi neam de zei cu puteri colosale (o trimitere, poate, la mitologia Cthulhu a lui Lovecraft – aș citi cu mare plăcere un astfel de soi de poveste), și supereroul Pavel Chinezu, în opinia mea, adevărata vedetă a acestui volum, în ciuda spațiului restrâns care i-a fost acordat. Altă idee interesantă: biblioteca scrisă pe cărămizile din subteran, păzită de Știma Subteranelor. Recomandată!
Posted by Liviu
