Ce citește Liviu 15

Narcisa Stoica – Taxidermie (2012) 480p., TPB, Millennium Books, Satu-Mare, Colecția Ficțiuni, Red. Ștefan Ghidoveanu

Am cunoscut-o pe Narcisa Stoica în primăvara acestui an la Final Frontier, târgul tematic de carte și jocuri SF ce a ajuns anul acesta la cea de-a doua ediție. O persoană caldă și foarte amabilă, prietenoasă, cu care am rămas în bune relații. Tot atunci i-am citit și prima povestire, apărută în Revista Galileo Nr. 4 și intitulată ‚Apocalipsă la super-ofertă’, o povestire ce contura o scriitoare cu potențial, plină de idei și care anunța încă de pe atunci că are pregătit un roman fantasy. Iat-o așadar debutând și în roman, cu un volum de dimensiuni considerabile, un cărțoi de aproape 500 de pagini, un roman fantasy bine închegat, cu numeroase personaje foarte bine conturate, cu o lume foarte interesantă și cu potențial de dezvoltare considerabil, cu mai multe fire narative care, în final, se întrepătrund pentru a alcătui un întreg unitar și bine pus la punct.

Mizurro este fiica cea mică a Împăratului Raghmen I, cel care domnește cu o mână de fier peste Imperiul celor 52 de Satrapii, un fel de Imperiul celor 52 de Provincii. Ea mai are încă doi frați mai mari și, atunci când împăratul anunță un concurs ce are ca miză chiar tronul imperiului, toți trei decid că pot conduce cu succes acest imperiu. Jaer Verron este un tânăr artist-taxidermist care nu doar împăiază animale, ci care le împăiază atât de bine încât acestea par aproape reale; el este un petrecăreț neîntrecut, mare iubitor al băuturilor de orice fel, mereu în căutare de noi aventuri; are însă un mare defect: este cam slobod la gură, lucru care i-a adus de multe ori mari probleme. Așa se întâmplă și acum, când câștigă Marele Concurs de Taxidermie organizat la palat, dar, neputându-se abține, se laudă că a împăiat un porci marinii, un animal care nu există; este aruncat în temniță și ciomăgit zdravăn, dar este ajutat să evadeze de către Cuna Ragarzi, camerista personală a prințesei Mizurro. Scopul regizării acestei evadări nu este unul tocmai nobil: concursul organizat de împărat consta în găsirea lui Vasari, conducătorul unei grupări de rebeli denumite PonCim, cei care, în trecut, îi fuseseră alături lui Raghmen atunci când acesta preluase conducerea Imperiului celor 52 de Satrapii. Drept răsplată, după ce acaparase puterea, Raghmen îi prigonise pe aceștia până îi exterminase până la ultimul; așadar, toți cei trei copii ai împăratului trebuie să își aleagă un reprezentant pentru a i-l aduce lui Raghmen pe Vasari-cel care va câștiga va putea conduce Imperiul în locul lui Raghmen; în continuare, în schimbul evadării, Verron trebuie să devină reprezentantul prințesei Mizurro și să i-l aducă acesteia pe Vasari.

Jaer Verron este ghidat în căutările sale de către Tristan Proteic, un tânăr serv(itor) de la palatul imperial, cu foarte multe relații și care, se pare, știe totul despre fiecare satrapie care alcătuiește vastul Imperiu al celor 52 de Satrapii. Aceste satrapii, fiecare cu regulile și cu specializările lor precise, sunt oarecum indepedente să se autoguverneze, să se conducă după propriile reguli și au un rolul lor precis în funcționarea Imperiului: fiecare satrapie are o specializare (cum am întâlnit, de exemplu, în trilogia ’Jocurile Foamei’ a lui Suzanne Collins, unde fiecare district avea specializarea sa precisă), de exemplu, Satrapia Daisei, denumită și Satrapia Universității, se ocupă de elaborarea manuscriselor din tot imperiul, manuscrise care îi sunt atât de dragi prințesei Mizurro, încât stă toată ziua cu nasul în ele și le studiază; Satrapia Yassou este singurul loc unde se cultivă algele dulci, din care se face cel mai bun vin din tot imperiul și locul unde sunt elaborate cele mai delicioase preparate culinare; Satrapia A’hon este locul de unde vin soldații; Satrapia Steyi este, practic, mina de piatră a imperiului și locul unde Jaer va găsi cele mai multe indicii despre Vasari; trebuie adăugat că membrii grupării PonCim fuseseră un fel de Supermen cu toții iar aceștia își trăgeau, cu toții, puterile din conducătorul/conducătoarea lor, însă acum nu se mai știe absolut nimic despre ei.

Pentru Jaer urmează popasul în Satrapia Catedralei, unde trebuie să studieze cu mare atenție manuscrisele din cea mai mare bibliotecă din imperiu, pentru a găsi indicii despre Vasari. Aici erau foarte mulți călugări, care, bineînțeles, duceau o viață aproape ascetică, astfel încât Jaer este supus unui supliciu groaznic-nu are voie absolut deloc să consume băuturi alcoolice. Tot aici el o cunoaște și pe cea care îi va deveni însoțitoare de-a lungul căutării și călătoriilor sale, Moiyra Sufy, pădurarul-șef al acestei satrapii, o tânără de o frumusețe răpitoare, cu un corp extrem de atrăgător și cu o minte pe măsură, care îi va deveni un ajutor de nădejde în căutările sale. Bineînțeles că Jaer nu se poate abține nici aici de la a intra în tot soiul de belele, lucru care îi va aduce numai neplăceri dar și o mulțime de…satisfacții.

Pentru cei doi vor urma aventuri peste aventuri, vor călători din satrapie în satrapie, pentru a ajunge din ce în ce mai aproape de găsirea faimosului Vasari. Intrigi de palat, intrigi de consiliu de satrapie, reguli absurde de conduită (cum sunt cele din Satrapia Algelor Dulci sau din Satrapia Steyi), vor ajunge în temniță de mai multe ori, vor călători la o bătrână care fusese ultima ce mai văzuse un membru PonCim în viață, vor fi drogați, amenințați, răpiți, șantajați, vor participa la o lovitură de palat, vor lua cunoștință de ceea ce face imperiul să funcționeze și ce-l face să se clatine din toate încheieturile, vor cunoaște tot felul de personaje interesante, sinistre, comice sau tragice, totul culminând cu…stați să vină Gaudeamus.

Este o carte foarte plăcută, cu un ritm de desfășurare a acțiunii alert, cu personaje vii și bine conturate, care te fac să te îndrăgostești de ele imediat sau să le urăști cu patimă (cum e hangița din Satrapia Steyi), cu situații hilare sau pline de tensiune, cu animale și plante ciudate. Totul este dozat cu foarte mare atenție, totul merge din aproape în aproape, misterul este dezvăluit cu zgârcenie, astfel încât am stat pe jar până la finalul acestei cărți fascinante. Sfârșitul este halucinant, tot ce credeam până atunci se dovedește aproape în totalitate fals și, mai ales, este lăsat loc și pentru o urmare/mai multe urmări, pe care eu unul le aștept cu mare nerăbdare, dacă vor veni.

N-am mai citit un roman de o asemenea factură de la capodopera ‚Imperiul Marelui Graal’ (în opinia mea, cea mai bună carte SF românească pe care am citit-o până acum) a lui Sebastian A. Corn-chiar, domnule Corn, ne mai livrați și nouă mult-așteptata continuare la Graal? Personaje fermecătoare, un subiect extrem de interesant, o idee și mai și, o tratare pe măsură (mă așteptam deja să citesc o continuare la ‚Rețetarium-ul’ lui Costi Gurgu) așa încât, cel puțin pentru mine, romanul Narcisei Stoica este o oază de prospețime în literatura SFFH românească, sufocată aproape de subiecte perimate, terne, prețioase și prețios tratate. Mult spor la scris în continuare!

Posted by Liviu