Autor: Ryū Murakami

Titlu: Melancolia (2026)

Titlu original: メランコリア/Merankoria (1996)

Editură: Polirom

Colecție: Biblioteca Polirom

Traducător: Irina Holca

Redactor: Carina Chereji

Nr. pagini: 256

Format: Trade Paperback, 13×20

Nota Goodreads: 3,44 (213 note)

Ce vine după șoc și exces.

Descrierea editurii: „Yazaki i se confesează lui Michiko, o jurnalistă japoneză stabilită la New York. De ce a ajuns un vagabond? Care este natura pasiunii devoratoare și pline de gelozie pe care a nutrit-o față de Reiko? Ce rol a jucat întâlnirea cu Georgeson, un alt homeless, care, bolnav de SIDA în fază terminală, s-a sinucis? O reflecție asupra metaforei dorinței, bucuriei și suferinței, Melancolia descrie procesul lent al fascinației pe care o exercită relatarea lui Yazaki asupra lui Michiko. Dar sub aparența sincerității vorbelor lui Yazaki se ascunde posibilitatea unei noi curse, ocazia unui alt joc pervers, după cum se va dovedi în lovitura de teatru din ultimele pagini, care îl aruncă pe cititor în inima ororii.”

Deși împarte același nume de familie cu mult mai celebrul său conațional Haruki, Ryū Murakami și-a construit de-a lungul deceniilor un teritoriu literar complet diferit, mult mai crud, mai incomod și mai puțin dispus să îndulcească colțurile întunecate ale naturii umane. Apărut cu puțin timp în urmă în colecția Biblioteca Polirom a Editurii Polirom, în traducerea Irinei Holca, romanul Melancolia (Merankoria / メランコリア) le propune cititorilor români o întâlnire cu o latură ceva mai reținută, dar la fel de lucidă a scriitorului japonez. Departe de-a fi o lectură comodă sau spectaculoasă în sensul convențional al cuvântului, cartea funcționează ca o radiografie lentă a oboselii emoționale și a singurătății urbane, confirmând maturitatea unui autor care știe să schimbe registrul fără să-și piardă autenticitatea.

De altfel, prezența lui Ryū Murakami în catalogul Editurii Polirom e una dintre cele mai constante și mai coerente din spațiul editorial autohton, oferindu-le cititorilor șansa de a-i urmări evoluția din unghiuri foarte diverse. În colecția Biblioteca Polirom au văzut lumina tiparului atât explozivul său roman de debut, Albastru nemărginit, aproape transparent, și tulburătoarea alegorie socială Copii de aruncat, cât și titlurile care i-au consolidat reputația de maestru al suspansului psihologic și al explorărilor urbane extreme, precum În supa miso, Audiția, Piercing, Ecstasy sau Tokyo Decadence, cărora li se adaugă energia nostalgic-rebelă din 69 și satira acidă din Hituri celebre din epoca Showa. În acest context editorial deja bogat, Melancolia vine să completeze o verigă esențială, așezând între cărțile sale cu subiecte șocante și cele de observație socială un text profund introspectiv, care explică multe dintre obsesiile recurente ale autorului.

Subiectul romanului este construit în jurul unui amplu monolog confesiv, rostit la persoana întâi de un narator japonez stabilit la New York în pragul noului mileniu. Fără a miza pe o intrigă clasică, bogată în răsturnări de situație, cartea urmărește traiectoria interioară a acestui bărbat prins într-o perioadă de acalmie stranie, după ani marcați de excese senzoriale, relații pasagere și o detașare aproape clinică față de propriile emoții. Prin intermediul unor episoade fragmentate, cum sunt serile petrecute în baruri obscure, discuțiile purtate la ore târzii ori întâlnirile cu femei și cunoscuți la fel de dezrădăcinați, protagonistul își trece în revistă trecutul recent și prezentul suspendat, încercând să înțeleagă cum s-a instalat golul afectiv în viața lui și dacă mai există vreo cale autentică de a ieși din această amorțeală.

Temele principale ale cărții gravitează în jurul înstrăinării moderne, al epuizării care urmează inevitabil hedonismului compulsiv și al dificultății de-a construi o intimitate reală într-o lume sufocată de stimuli din cei mai diverși. Ryū Murakami privește cu atenție acea zonă gri în care apropierea fizică nu mai reușește să compenseze distanța sufletească, iar libertatea absolută ajunge să semene izbitor cu o formă subtilă de izolare. La acestea se adaugă tema dezrădăcinării culturale: statutul de străin trăind între două lumi, desprins de rigorile și convențiile societății japoneze, dar niciodată pe deplin integrat în peisajul american, amplifică sentimentul că viața se desfășoară pe un fundal provizoriu, în care oamenii trec unii pe lângă alții fără să lase urme durabile.

Sursele de inspirație ale romanului sunt strâns legate atât de biografia autorului, cât și de climatul cultural al sfârșitului de secol XX. Experiențele directe ale lui Murakami la New York, în anii ’80 și ’90, unde a frecventat mediile artistice, muzicale și cluburile underground, au alimentat din plin atmosfera nocturnă și detaliile de decor ale cărții. Totodată, în subtext se simte oboseala spirituală a Japoniei din așa-numitul „deceniu pierdut”, de după prăbușirea bulei economice, o perioadă în care vechile repere sociale păreau epuizate, iar căutarea unui sens personal devenise o problemă acută. Nu în ultimul rând, formația sa de baterist rock și de cineast se reflectă în ritmul interior al frazei, construită asemenea unei piese de cameră sau a unui film independent în care tăcerile cântăresc la fel de mult ca replicile.

Simbolistica poveștii și a titlului joacă un rol central în arhitectura acestui volum. Termenul „Melancolia” face o trimitere dincolo de accepțiunea romantică a unei simple tristeți trecătoare, recuperând ceva din sensul său clasic, aproape fiziologic, acea greutate surdă, lucidă și persistentă care pune stăpânire pe spirit atunci când febra și iluziile s-au stins. În această poveste a homelessului Yazaki, orașul nocturn, camerele de hotel sau apartamentele impersonal mobilate, muzica auzită în surdină și oboseala trupului devin oglinzi ale unui peisaj lăuntric aflat într-un repaus forțat. Astfel, melancolia nu e prezentată ca o capitulare definitivă, ci ca o cameră de decompresie necesară: un spațiu intermediar în care zgomotul exterior încetează, iar individul e obligat să rămână singur cu propria conștiință.

Pentru a înțelege pe deplin miza cărții, este esențială raportarea ei la tripticul din care face parte alături de Ecstasy (apărut în 1993, publicat de Editura Polirom în 2007, traducere de Mihaela Butnariu) și Thanatos (publicat în 2005, încă neapărut la noi), o trilogie adesea asociată cu formula monologului confesiv. Dacă Ecstasy explora căutarea frenetică a limitelor prin erotism extrem, transgresiune și suprasolicitare senzorială, iar Thanatos împinge reflecția spre zona declinului, a degradării și a confruntării directe cu moartea, Melancolia ocupă poziția mediană și echilibrează întregul ansamblu. Ea surprinde exact momentul de după furtună, mahmureala lucidă a sufletului care a epuizat resursele plăcerii. Asemănările cu celelalte opere ale lui Murakami se regăsesc în vocea narativă lipsită de fard, în refuzul de a judeca moral personajele și în interesul constant pentru fragilitatea ascunsă sub masca nonconformismului.

Pe de altă parte, deosebirile față de romanele care i-au adus autorului faima internațională în zona thrillerului psihologic sau a literaturii transgresive sunt cât se poate de evidente. Cititorii care îl asociază pe Ryū Murakami în primul rând cu tensiunea tăioasă din Audiția, cu violența latentă din În supa miso și Piercing sau cu intensitatea halucinantă din Albastru nemărginit, aproape transparent vor descoperi aici un registru surprinzător de temperat. În Melancolia nu există șocuri vizuale, cruzime fizică sau suspans construit pe amenințarea iminentă. Conflictul e mutat integral în plan interior, ritmul este deliberat lent, iar miza nu mai e provocarea cititorului prin situații-limită, ci surprinderea unor nuanțe psihologice fine.

Privită cu detașare, Melancolia e o carte care-și asumă riscul de-a nu fi pe placul tuturor tocmai pentru că refuză artificiile narative ușor de consumat. Pentru cititorii care caută acțiune alertă, intrigi polițiste sau provocările frontale din alte titluri ale autorului japonez, această incursiune lentă în stările unui narator apatic poate părea pe alocuri statică ori prea puțin spectaculoasă (lucru susținut mai ales de monologurile interminabile, ce se întind uneori pe pagini întregi). În schimb, pentru cei interesați de literatura de atmosferă, de psihologia înstrăinării și de modul în care un scriitor cunoscut pentru excesele sale reușește să scrie cu finețe despre liniștea de după furtună, romanul reprezintă o lectură solidă și memorabilă, susținută impecabil de traducerea foarte bună a Irinei Holca.

„Deci ați devenit homeless din motive personale, am întrebat eu, iar Yazaki s-a uitat fix în ochii mei și-a răspuns:

— Când cineva face ceva, ce altfel de motive mai pot exista decât cele personale?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *