
Autor: Andrzej Sapkowski
Titlu: Sabia destinului (2019)
Titlu original: Wiedzmin: Miecz Przeznaczenia (1993)
Serie: The Witcher 0,7
Editură: Nemira
Imprint: Armada
Traducător: Mihaela Fiscutean
Redactor: Mihaela Stan
Copertă: Adnan Vasile
Nr. pagini: 352
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 4,27 (237 119 note)
Premii: Premio Ignotus for Mejor Antología 2004, Tähtifantasia Award 2012
Dincolo de profeții: despre umanitate, basme spulberate și prețul alegerilor.
Descrierea editurii: „Geralt este un vânător. Un om ale cărui puteri magice, obținute prin antrenamente îndelungate și cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial și într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaș ca oricare altul: țintele lui sunt monștrii care bântuie pământurile și îi atacă pe inocenți. Așa că el cutreieră ținutul în căutarea lor, până când își dă seama că nu toți monștrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, dar alții sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivității.”
Puține universuri fantasy contemporane au avut un punct de pornire atât de modest și, în același timp, atât de organic precum lumea lui Geralt de Rivia. La jumătatea anilor ’80, Andrzej Sapkowski – pe atunci economist și reprezentant comercial în Polonia, dar și un cititor devorator de literatură speculativă și mitologie – a decis să participe la un concurs literar organizat de revista Fantastyka. Nuvela trimisă atunci, Wiedźmin (Vrăjitorul – despre a cărui etimologie vom discuta într-un episod viitor), propunea o răsturnare subtilă a clișeelor genului: în locul unui cavaler luminos care salvează o prințesă de un blestem, cititorii făceau cunoștință cu un profesionist cinic, cu părul alb și cicatrice, plătit să dezlege o vrajă sângeroasă. Succesul a fost imediat, iar ceea ce fusese gândită inițial ca o povestire de sine stătătoare a început să ceară un spațiu tot mai amplu, transformându-se treptat-treptat într-un continent viu, fracturat de războaie, intrigi politice, rasism și compromisuri morale.
Această lume nu s-a născut din nimic, ci dintr-o sinteză inteligentă de surse culturale pe care Sapkowski le mânuiește cu o dezinvoltură remarcabilă. Pe de o parte, autorul polonez sapă adânc în folclorul slav și în demonologia central-europeană, aducând la lumină creaturi precum strigoii, rusaliile, kikimorele sau creaturile care-și schimbă forma, pe care le tratează aproape cu rigoarea unui naturalist. Pe de altă parte, el preia basmele clasice europene și legendele arthuriene nu pentru a le omagia plin de respect, ci pentru a le deconstrui cu o ironie lucidă. În paginile acestui volum se întrevăd clar ecouri din Crăiasa Zăpezii sau Mica sirenă, însă filtrele prin care trec aceste povești sunt cele ale realismului psihologic: magia nu vindecă automat rănile sufletești, iar iubirea nu învinge întotdeauna obstacolele dacă niciunul dintre îndrăgostiți nu este dispus să renunțe la propria natură.
Publicat inițial în Polonia la începutul anilor ’90 sub titlul Miecz Przeznaczenia și apărut la noi în imprintul Armada al editurii Nemira, în traducerea Mihaelei Fiscutean, Sabia destinului este al doilea volum de povestiri din seria The Witcher și, fără îndoială, piatra de temelie emoțională a întregului ciclu. Dacă primul volum, Ultima dorință, funcționa mai ales ca o introducere episodică în meseria de vânător de monștri, această a doua carte face trecerea decisivă către arhitectura amplă a romanelor ce încep cu Sângele elfilor. Cele șase povestiri incluse aici leagă destinele personajelor principale și mută treptat accentul de la contractele punctuale la dilemele intime și la umbrele tot mai amenințătoare ale unui conflict continental.
Firul narativ se deschide cu Limitele posibilului (după părerea mea, lungită inutil de mult), unde Geralt este atras într-o vânătoare de dragoni alături de enigmaticul cavaler Borch, numit și Trei Găi, de trubadurul Jaskier (cunoscut din edițiile anglofone drept Dandelion) și de o galerie pestriță de mercenari, pitici și vrăjitori, printre care se numără și vrăjitoarea Yennefer. Ceea ce la început pare o aventură clasică în căutarea unei comori devine rapid o reflecție tăioasă despre lăcomie și despre granița subțire dintre om și fiară. Tonul se schimbă radical în Sloiuri de gheață, o povestire de o intensitate psihologică deosebită, plasată în orașul Aedd Gynvael, unde Geralt, Yennefer și vrăjitorul Istredd se confruntă cu propriile neputințe afective, într-un triunghi amoros în care orgoliul și teama de vulnerabilitate cântăresc mai greu decât orice vrajă.
Urmează Focul cel veșnic, o incursiune plină de umor și foarte alertă pe străzile aglomerate ale metropolei Novigrad, unde Geralt și Jaskier încearcă să-l ajute pe negustorul Dainty Biberveldt să iasă dintr-o încurcătură financiară provocată de un mim (doppler) poreclit Dudu. Dincolo de comicul de situație savuros, povestirea ascunde o observație amară despre intoleranță, supraviețuire și prețul asimilării într-o societate dominată de fanatism religios. În Un mic sacrificiu, acțiunea se mută pe coasta din Bremervoord: Geralt ajunge să medieze povestea de dragoste imposibilă dintre ducele Agloval și sirena Sh’eenaz, în timp ce investighează dispariția sângeroasă a unor culegători de perle și încearcă să gestioneze afecțiunea sinceră a tinerei menestrele Essi Daven. Ultimele două piese ale volumului, Sabia destinului – plasată în pădurea străveche Brokilon – și Ceva mai mult, închid cercul prin introducerea și consolidarea relației dintre Geralt și tânăra Ciri, pregătind terenul pentru saga propriu-zisă.
Prin această structură, Sapkowski explorează câteva teme care dau greutate întregii serii. Cea mai evidentă este tensiunea dintre destin și liber-arbitru: ideea recurentă că o profeție sau o lege nescrisă a sorții nu este suficientă pentru a lega doi oameni, ci e nevoie întotdeauna de „ceva mai mult” – de asumare, afecțiune și alegere conștientă. O altă temă majoră este alteritatea și xenofobia. Fie că vorbim despre elfii și driadele împinși spre rezervații, despre mimii vânați până aproape de extincție sau despre Geralt însuși – un mutant condiționat să-și reprime emoțiile, dar măcinat constant de scrupule –, cartea arată că adevărata monstruozitate poartă cel mai adesea chip uman. Nu în ultimul rând, volumul oferă o radiografie matură, fără idealizări, a iubirii, văzută nu ca un refugiu salvator, ci ca un spațiu al fricțiunilor și al imperfecțiunii.
Tocmai această luciditate diferențiază categoric Sabia destinului de tradiția fantasy de inspirație tolkieniană care dominase piața până la finalul anilor ’80. La Sapkowski nu există o luptă între Binele absolut și Răul absolut, nici eroi predestinați care-și revendică tronuri strălucitoare. Geralt este un adevărat artist al sabiei care se tocmește pentru câțiva bănuți cu primari corupți după ce iese din mlaștini fetide și gropi de gunoi, într-o lume a noroaielor, pragmatică, în care politica se face prin șantaj, iar poporul de rând privește cu aceeași suspiciune atât monștrii, cât și pe cei care-i ucid. Din punct de vedere literar, protagonistul are afinități evidente cu Elric din Melniboné al lui Michael Moorcock – un alt antierou cu piele palidă, bântuit de propriul statut și de alegeri tragice – și păstrează spiritul aventuros, ironic și camaraderesc al cuplului Fafhrd și Gray Mouser creat de Fritz Leiber, anticipând totodată cenușiul moral din Compania Neagră a lui Glen Cook.
Despre impactul pe care Sapkowski l-a avut asupra genului fantasy european și mondial nu se poate spune că ar fi supraestimat, întrucât el a demonstrat că literatura fantastică scrisă în afara spațiului anglofon nu trebuie să imite decorurile și sensibilitatea occidentală pentru a cuceri cititorii din întreaga lume, ci își poate extrage forța tocmai din umorul sec, melancolia și scepticismul istoric ale Europei Centrale și de Est. Succesul ulterior al jocurilor video și al adaptării făcute de Netflix (cel puțin primele sezoane, poate chiar două) nu a făcut decât să amplifice un fenomen literar deja solid, deschizând ușa pentru traducerea a zeci de autori polonezi și est-europeni pe piețele internaționale.
Pentru cei care apreciază acest amestec de cinism, dialoguri scânteietoare și demontare a miturilor eroice, există câteva repere literare care merg pe o direcție înrudită. Trilogia Prima lege a lui Joe Abercrombie împărtășește aceeași privire lipsită de iluzii asupra eroismului și a naturii umane, ducând ironia la extrem. În spațiul polonez contemporan, Povestiri din ținuturile Meekhanului de Robert M. Wegner preia ștafeta construcției de lumi prin nuvele interconectate, cu o atenție remarcabilă pentru detaliul militar și mitologic, în timp ce Aleasa Dragonului sau Argintul preschimbat de Naomi Novik pun în valoare aceleași rădăcini sălbatice ale folclorului slav, într-o cheie diferită, dar la fel de plină de atmosferă.
Recitită sau descoperită astăzi, Sabia destinului rămâne poate cea mai echilibrată și mai emoționantă carte din universul The Witcher. Are ritmul alert și concentrarea dramatică a prozei scurte, dar și profunzimea psihologică a unui roman matur, reușind să transforme poveștile despre monștri și vrăjitori într-o oglindă incomodă, dar fascinantă, a propriei noastre umanități.
„— Să aibă, a spus serios negustorul. Lasă-l să aibă. Pentru că taman ăsta e un lucru uman și bun.
— Care?
— Îndoielile. Numai răul, Geralt, nu le are niciodată. Iar de destinul său nu scapă nimeni.”

