Autor: Raul Neghină
Titlu: Robinson Crusoe, ultima ispită (2025)
Editură: Creator
Redactor: Georgiana Chiratcu
Nr. pagini: 392
Format: Trade Paperback, 21×14,5
Nota Goodreads: 4,67 (10 note)
Descrierea editurii: „Romania comunistă, sfârșitul anilor ’80. Robert, un tânăr medic cu metode de investigație neconvenționale, ajunge într-un mare oraș, unde viața i se schimbă radical odată cu întâlnirea, aparent întâmplătoare, cu Omer Savinescu – un personaj șarmant, cu origini neclare – care îl ademenește într-o locuință somptuoasă și tăcută, decorată asemenea unui muzeu. Un volum vechi din Robinson Crusoe, regăsit, reaprinde amintiri uitate și deschide o poartă spre o poveste pierdută din copilărie. De aici, totul se transformă într-un joc periculos: o investigație a propriului trecut, o adevărată cursă contra cronometru, în interiorul unei pânze de păianjen întinse între anticari, cronici de familie bine îngropate și umbrele Securității. O călătorie labirintică, unde granițele realului devin tot mai fragile. Trei povești de iubire, trăite în etape diferite ale vieții, se desfășoară într-un decor narativ tensionat, unde thrillerul psihologic se amestecă cu nuanțe de fantastic, mister, spionaj și horror.”
Finalul anului trecut ne-a adus un debut în proză surprinzător de solid din partea unui autor român stabilit în Germania (medic de meserie), care a publicat două romane într-un interval extrem de scurt și de facturi complet diferite. Dacă romanul apărut la Editura Tritonic, viKtor, sub soarele Braziliei (despre care voi scrie în curând) este un thriller doldora de aventuri ce-ți taie respirația, romanul de față, apărut la Editura Creator, înaintea celui de la Tritonic, se citește tot ca un thriller, dar de o altă natură, așa cum îi spune și descrierea: „thrillerul psihologic se amestecă cu nuanțe de fantastic, mister, spionaj și horror” – și cu aventurile unui medic, un soi de alter ego al autorului (bașca, și poet pe deasupra, exact cum a debutat și Raul Neghină în scris), în anii premergători revoluției din 1989, mai precis cu un an înainte.
Spre deosebire de celelalte două romane care îmi vin acum în minte și a căror acțiune se petrece în România anilor lui Ceaușescu (ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega și Viața mea în 1984 de Gelu Diaconu, romane întrucâtva mai violente și mult mai sumbre prin realismul lor extrem de crud, deloc voalat sau cosmetizat), lumea zugrăvită de Raul Neghină în Robinson Crusoe, ultima ispită pare întrucâtva mai ferită de rău, ceva mai puțin cumplită, răul nu vine neapărat din partea autorităților opresive, deși este și el în mare măsură prezent, și lipsurile îndurate de populație nu sunt prezentate pe larg (protagoniștii găsesc cam orice le poftesc inimile doritoare de bunătăți, trebuie doar să „cunoască pe cineva” sau „să știe unde să meargă” – unul dintre lucrurile pe care i le-aș reproșa autorului, căci, din auzite, eu având abia șase ani la Revoluție, se pare că în ultimii ani nu se mai găsea de niciunele, dar poate că așa se petreceau lucrurile, cum le descrie autorul, în zona respectivă, Timișoara, cred, deși toate locurile prin care se perindă personajul principal sunt denumite doar cu o inițială), ci și, insidios, apoi de-a dreptul pe față, băieții care-ți sugerează că, dacă ei au fost atenți cu tine, respectiv te-au instalat pe tine, un anonim, un nimeni, într-un post călduț în ditamai orașul, atunci și tu trebuie să fii la rândul tău atent cu ei și să te prezinți când și când pe strada cutare, la numărul cutare și la ora cutare, ca să dai cu subsemnatul și să-i informezi și pe ei cine-a mai trecut pe la cabinet pe la tine și cine și ce a zis acolo.
Pe scurt, povestea prezintă aventurile lui Robert Madringa, poet, dar mai ales doctor, din frageda pruncie, prin flashbackuri consistente, și până la maturitate, când, medic în orașul T., tratează pacienți de diverse afecțiuni, intrând inclusiv în sfera psihologiei. După ce pleacă dintr-un sătuc unde-și făcuse un soi de rezidențiat de început, ajunge în orașul T. și, printre nenumărații pacienți care-i trec pragul cabinetului, face cunoștință cu misteriosul Omer Săvinescu, un pacient al cărui ten ceva mai închis la culoare sugerează origini străine, undeva prin Orientul Mijlociu. Acesta se plânge de niște coșmaruri cumplite, rodul, probabil, unei copilării oribile și pline de lipsuri, dar și al unei tinereți zbuciumate, în care aproape sigur răul a fost nelipsit, iar Robert trebuie să facă tot ce-i în stă în puteri ca să-i amelioreze starea – să-i prescrie medicamente, să-l asculte, dar totodată să nu pună întrebări prea insistente, căci cine știe ce demoni ar putea ieși la iveală.
În același timp, aflând de la Robert că acesta locuia la un prieten a cărui soție strâmba întruna din nas că musafirul lor le stă în cale și că ar trebui să plece cât mai curând, Omer îi face acestuia o ofertă de nerefuzat: dat fiind că el tocmai și-a cumpărat un viloi în care va ajunge să locuiască abia peste mai multe luni, Robert poate folosi o parte a casei pentru a locui acolo. Numai că, după ce Robert face cunoștință cu la fel de enigmatica soție a lui Omer, Carla, și cu fiicele acesteia (da, ale „acesteia”, întrucât sunt doar ale ei, nu și ale lui Omer, făcute cu un individ de joasă speță de care Carla s-a îndrăgostit în tinerețe, apoi și-a luat tălpășița și a fugit din țară, motiv pentru care ea a fost, evident, cum se purta pe-atunci, persecutată de autorități și a ajuns până la urmă să se arunce în brațele primului tip mai acătării, capabil să o întrețină atât pe ea, cât și pe cele două frumuseți de fete, în speță Omer), iar apoi se instalează în vila lui Omer, la ceas de noapte încep să se audă zgomote suspecte: scârțâit de podele, bătăi în uși și uși deschise pe nepusă masă, țârâit de telefoane în miez de noapte, totul culminând cu apariția… Carlei.
Care-i zice unui Robert uluit de prezența ei acolo că, la îndemnul lui Omer însuși, a venit să doarmă câteva nopți aici pentru a se odihni, deoarece coșmarurile oribile ale soțului ei o împiedicau să doarmă. Și știți și voi ce se poate întâmpla când te trezești în toiul nopții, ca bărbat tânăr și în putere, iar în baie se aude apa curgând în cadă și știi că ești singur cu o femeie în casă, fie ea și soția unui așa-zis prieten, care ți-a întins o mână de ajutor.
Pentru Robert, călătoria de maturizare, dar și de rezolvare a mai multor enigme care i-au întunecat viața de-a lungul timpului începe cu adevărat de-abia după ce o cunoaște pe Carla, care îi aduce aminte, după îndelungate tergiversări, de o misterioasă fată cu care el se juca pe când era copil, fiica unei mătuși/vecine care a dispărut și ea, la rândul ei, de parcă o înghițise pământul. Pasiunea și durerea se împletesc și se amestecă, iar iubirea adolescentină a lui Robert cu o tânără pe care o cunoscuse înainte să plece în armată (și căreia i se acordă cam mult spațiu în economia poveștii de ansamblu, în opinia mea ajungând să pună în umbră uneori povestea principală, cea a descoperirilor lui Robert) ajunge să pălească în fața unei iubiri mult mai arzătoare, mai pasionante și mai antrenante. Dar și interzise.
De fapt, Robert rămâne până la final un visător, un naiv care noaptea visează ce va face a doua zi, neluând în seamă nici avertismentele, indiciile, nici pericolele care-l pasc într-o lume a lipsurilor și a frământărilor sociale sugerate doar voalat de autor, dar mereu prezente, pândind la colțuri, mereu pe urmele lui, supraveghetori, spioni, babe fără dinți și în baston, cu ochi pline de ură, călugări cu flăcări în priviri, muncitori ponosiți sau drumeți și călători aparent binevoitori ce-au transformat trasul de limbă într-un adevărat meșteșug bine uns, care pune totul în mișcare. Așadar, credeți că iubirea va prevala și că Robert, Robinsonul plecat să rezolve enigmele care i-au guvernat viața, pasional și gata să-și asume riscuri ca un visător ce e, va ajunge să-și descopere marea iubire și, mai ales, un sens al vieții?
„Cât de mult ar fi dorit Robert să o atingă, să o ia în brațe… Dar, în cele din urmă, nu avu curajul să sară peste propria-i umbră. Ca într-un miraj, o văzu pe bătrână îndepărtându-se, având însă impresia că aceasta ar avea ochi și la spate, ochi spurcați cu care i-ar putea vedea ce fac și judeca. Sau chiar distruge, dacă i-ar sta în puteri.” […]
