Autor: Yara Nakahanda Monteiro
Titlu: Tipa asta e dusă! (2025)
Titlu original: Essa dama bate bué! (2023)
Editură: Alice Books
Colecție: Modern Alice
Traducător: Iolanda Frandeș-Vasile
Redactor: Bogdan Coșa
Coperta: Ana Bellido
Nr. pagini: 220
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 48 lei
Nota Goodreads: 3,61 (199 note)
Descrierea editurii: „Vitória a fost crescută în Portugalia de bunicii ei și este marcată de o traumă peste care nu poate trece: nu și-a cunoscut niciodată mama, luptătoare angoleză pentru libertate. Cu câteva luni înainte să se mărite, Vitória fuge în Angola în căutarea mamei și a identității ei – personală, rasială, culturală și chiar sexuală. Ajunge în Luanda începutului de secol XXI – un loc haotic, al contrastelor sociale flagrante, unde granițele tragediei și comediei par încețoșate. Tipa asta e dusă! este deopotrivă o poveste de dragoste și război, o poveste contemporană care privește în trecut, dar mai ales un apel la independența femeilor ca ființe politice. Între satiră și tragedie, Tipa asta e dusă! este o poveste electrizantă și colorată, contemporană și urbană.”
O vorbă înțeleaptă spune că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Cred că expresia asta se potrivește perfect pentru esența acestei povești. Căci una este să-ți închipui cum arată o țară pe care o cunoști doar din poveștile bunicilor, care au trăit acum câteva decenii acolo, și cu totul altfel se prezintă realitatea când mergi să vezi cu ochii tăi. Mai ales într-o țară din Africa. Iar tu nu te duci în vacanță să vezi crocodilii sau piramidele ori să te bucuri de splendorile mărilor limpezi și să beneficiezi de facilitățile all-inclusive oferite cu generozitate de hotelurile dornice să atragă cât mai mulți clienți. Nu, tu de duci într-o Angola măcinată de conflicte interne și care încă nu și-a revenit de pe urma războaielor civile. Și cu ce scop mergi acolo? Ca să-ți cauți mama pe care nu ai cunoscut-o niciodată.
Mama care doar te-a născut și care de atunci nu mai știe nimic de tine. Pentru că nu vrea? Pentru că nu poate? Pentru că așa au fost condițiile și contextul istoric? Vitória este o tânără visătoare, crescută în Portugalia de bunici după ce aceștia au fugit din Angola pentru a nu cădea victime inerentului război care avea să distrugă țara. Trauma ei, peste care n-a reușit să treacă în pofida faptului că n-a dus lipsă de nimic în patria adoptivă, este aceea că ea nu a apucat să-și cunoască mama, o rebelă care, alungată de acasă după ce s-a răzvrătit împotriva propriei familii, îi dă naștere unui copil pe care nu mai apucă să îl crească, refuzând cu încăpățânare să dezvăluie identitatea tatălui. Identitate pe care nu o bănuim decât aproape la final, când ajungem să cunoaștem și povestea mamei.
Așa că, deși urmează să se mărite și să se așeze la casa ei, Vitória alege să fugă chiar înainte de nuntă – iar aici avem o întorsătură de situație care chiar aduce a întorsătură de situație, una care pune în altă lumină această fugă a Vitóriei, care inițial părea de o nesăbuință și de-un egoism strigătoare la cer – tocmai în Angola natală pentru a-și căuta mama. Pentru tânăra Vitória nu este doar o căutare a singurului părinte despre care a auzit lucruri concrete, ci și o căutare a propriei identități. De naturi diferite și această identitate. Pentru că tânăra simte că nu-i aparține pe deplin niciuneia dintre cele două țări în care a trăit: ea este portugheză prin educație și prin țara care a adoptat-o, însă în sufletul ei, prin sânge și prin moștenirea genetică, dar și prin poveștile bunicilor, ea a rămas tot angoleză.
Așa că pleacă în Luanda, capitala Angolei, începutului de secol XXI, care, din descrierea autoarei făcută locurilor, situației și oamenilor de acolo, nu aduce nici pe departe cu Luanda pe care o vedem acum în poze, cu zgârie-nori și plină de lumină, pentru a-și căuta mama. Despre care nu știe decât cum se numește și că a dispărut acum mulți ani. Ajunge în casa unei rude, își cunoaște verișoarele de-aceeași vârstă, merge la o discotecă seara și se pierde în tumultul unui oraș care a rămas la marginea Evului Mediu, unde urmele colonialismului sunt în continuare cât se poate de vizibile, iar apoi își începe căutările. Care, într-o țară în care pilele și relațiile țin loc de orice, sunt mult îngreunate nu numai de puținele cunoștințe pe care Vitória le are despre mama sa, ci și de niște autorități inerte și care par să nu aibă niciun interes să îi găsească mama de mult dispărută.
Dar ajungem noi și acolo… Într-un final, se pune întrebarea: oare în unele situații chiar vrem să aflăm ceea ce vrem să aflăm? Dar și întrebarea: oare trauma nu cumva ascunde întâmplări de care propria minte ne-a ferit ca să ne protejeze? Nu spun că e cazul aici, deși poate, într-o oarecare măsură, chiar este. De multe ori adevărul este atât de dureros de suportat, încât mai bine nu l-am căuta. Dar poate că-i mai bine să îl știm și să ne eliberăm conștiința, decât să trăim cu povara necunoașterii lui, cu permanenta îndoială că poate ar fi fost mai bine dacă am fi știut de la început, întrucât astfel ne-ar fi fost mai ușor să îl acceptăm, chiar dacă la început ne-ar fi durut îngrozitor, decât să nu-l știm deloc și să înaintăm amorțiți prin viață și chinuiți de îndoieli și remușcări.
Povestea nu e chiar atât de veselă pe cât o arată personajul zugrăvit pe copertă, care, bănuiesc, o reprezintă pe Vitória, însă are totuși un farmec aparte, un parfum străin, complet diferit, și readuce la suprafață o seamă de probleme cu care poate că unii dintre noi ne-am confruntat la rândul nostru, mai ales aceia dintre noi care s-au stabilit pe meleaguri străine: te adaptezi oare vreodată perfect la noile condiții? Țara de adopție, chiar dacă te primește cu brațele deschise, oare va reuși vreodată să te facă să simți că locul tău e-acolo și numai acolo? Ne retezăm vreodată complet rădăcinile? Și suntem oare întregi dacă nu ne cunoaștem cu adevărat originile? Fie ele și atât de dureroase cum sunt cele ale Vitóriei? Dar să nu uit încă un aspect pe care-l scoate la lumină povestea mamei Vitóriei: ororile războiului și traumele îngrozitoare pe care le lasă în urmă.
„Având impresia că se pregătesc mai multe întrebări, le-o iau înainte. Certificatul descriptiv integral al nașterii mele povestește că în ziua de cincisprezece aprilie o mie nouă sute șaptezeci si opt, la ora opt dimineața, în parohia Fátima, provincia Huambo, s-a născut o persoană de sex feminin, căreia i-au dat numele Vitória Queiroz da Fonseca, fiica unui tată necunoscut si a Rosei Chitula Pacheco Queiroz da Fonseca, necăsătorită, de profesie militar, de baștină din parohia Andulo, provincia Bié. Nepoata paternă a unui necunoscut și nepoata maternă a lui António Queiroz da Fonseca si a Elisei Valente Pacheco Queiroz da Fonseca. Am crescut în Malveira, Portugalia. Eram logodită și urma să mă căsătoresc. Am renunțat la căsătorie pentru a-mi căuta mama. Mereu am vrut să cred că e moartă. Era mai ușor. Nu știu dacă e vie sau moartă. Nu știu dacă mai contează. Am venit s-o caut.”
