Semnal editorial 747 + Fragment în avanpremieră: Sash Bischoff – Dulce Furie

Dulce furie

Sash Bischoff

Titlu original: Sweet fury

Limba originală: engleză

Traducere: Andreea Florescu

ISBN: 978-606-40-2590-6

Format: 130x200mm, paperback cu clape

368 pagini

Colecția Fiction Connection Thriller

Editura Trei

Fanii thrillerelor lui Alex Michaelides vor fi cuceriți de acest roman tulburător. – BOOKLIST

Lila Crayne este răsfățata Americii: e bună și generoasă, frumoasă și seducătoare. Ea și logodnicul său, vizionarul regizor Kurt Royall, au o viață idilică și pregătesc ecranizarea romanului Blândețea nopții. Pentru a intra în pielea protagonistei, Lila începe să-și exerseze șarmul și să-și exploreze traumele din copilărie cu seducătorul psihoterapeut Jonah Gabriel. Curând frumoasa ei viață se sparge în bucăți, pe măsură ce își descoperă suferințe înăbușite din trecut — iar Jonah îi este alături, ajutând-o să se recompună. Dar fiecare are un secret și nimeni nu este cine pare a fi. Un roman surprinzător despre construcția și reconstrucția sinelui, având în fundal operele lui F. Scott Fitzgerald și relatat prin lentila industriei de film, Dulce furie este o critică incisivă și îndrăzneață a misoginismului secular american. Sash Bischoff examinează poveștile pe care ni le spunem și ce se întâmplă când îi implicăm pe alții în aceste povești, evidențiind granițele superficiale dintre victimă și agresor și sensul real al dreptății.

O poveste de dragoste foarte întunecată, care l-ar fi șocat chiar și pe F. Scott Fitzgerald. Plin de surprize, imprevizibil la final, acest debut îndrăzneț este o explorare subversivă a temei „romantismului” în sine. – JOYCE CAROLOATES, scriitoare

O poveste nespus de antrenantă, întunecată și întortocheată despre răzbunare feministă. – LISA GENOVA, scriitoare

Arogant de ambițios, acaparator și inteligent, te seduce într-atât încât nu ești deloc pregătit pentru deznodământ. Un debut senzațional! – REBECCA MAKKAI, scriitoare

O poveste atrăgătoare despre abuz și ambiție… Bischoff dezvăluie un secret surprinzător după altul, până la explozia de la final. – PUBLISHERS WEEKLY

SASH BISCHOFF este scriitoare și regizoare de teatru. A scris piese care au fost dramatizate în teatrele din Statele Unite. Ca regizoare a lucrat pe Broadway și în afara lui. Din palmaresul său de pe Broadway și cel național fac parte spectacolele Dear Evan Hansen, The Visit, On the Town, How to Succeed in Business Without Really Trying și Shrek. La începutul carierei sale, Sash a fost actriță și a câștigat Premiul Național pentru Arte (NFAA). În prezent, locuiește în New York cu soțul ei și numeroasele lor animale de companie. Dulce furie este primul ei roman.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Actul al doilea          

O dorință a inimii

I

Dacă Jonah Gabriel învățase ceva de la F. Scott Fitzgerald, atunci era asta: fiecare erou trebuie să aibă o eroină. La fel ca majoritatea, lui Jonah îi plăcea să‑și ima­gineze că este eroul propriei povești — prin urmare, tre­buie ținut cont de această informație.

Cu 13 ani în urmă, o găsise. Din clipa în care o zărise, știuse: pentru Jonah, Lila Crayne era începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor.

În dimineața asta, s‑a trezit cu un zâmbet, arzând de nerăbdare pe interior. A deschis ochii și a auzit foșnetul blând al ulmului siberian din fața ferestrei lor, scrâșnetul ușor al frunzelor pe sticla ondulată. Lângă el: Maggie, în poziția ei bine cunoscută, fractali de lumină fremătându‑i pe piele. O mână prinsă în încâlceala părului ei, cealaltă adăpostită între piept și bărbie. Cu fața ștearsă de lacri­mile de noaptea trecută.

A selectat‑o pe prima din multele bluze infuzate cu minerale, puse una peste alta asemenea unor cărămizi, în teancuri de câte 12 — apoi o pereche de pantaloni scurți ușori, din material absorbant (făcuți pe comandă la Londra). A scos o pereche de șosete, aranjându‑le la loc pe cele rămase într‑un șir perfect, plăcut privirii. A sărutat‑o pe Mags pe creștet — ea s‑a mișcat, dar nu s‑a trezit —, după care a trecut repede în baie ca să se spele, înainte să‑și încalțe pantofii de alergat și să iasă din casa lor de cărămidă roșie înspre Horatio, ușa închizându‑se în urma lui cu un zgomot mut.

Soarele doar ce începuse să se înalțe la orizont, cu toate că abia era trecut de 6, aerul lipsit de orice adiere a vântului devenind deja greu din pricina umidității. A în­ceput să‑și facă mișcările de încălzire, trecând de la una la alta într‑un dans exersat. Ura căldura aprigă a verii, fiind îngrozit de senzația inevitabilă a hainelor lipindu‑se de piele, de broboanele de sudoare ce apăreau cu insistență la tâmple, deasupra sprâncenelor, a buzei de sus. Când aerul condiționat din biroul lui se stricase în urmă cu câ­teva săptămâni, aproape că‑și pierduse mințile. Noroc cu noua unitate industrială, concepută să te înghețe până în măduvă.

Și‑a deschis aplicația de alergat, și‑a dat drumul la playlist și a pornit să‑și facă alergarea de dimineață. Mai întâi spre vest până la Whitney, apoi iute la stânga în­spre Greenwich, cu promenadele lui tihnite, cu paloa­rea roșiatică a cărămizilor, cu ferestrele ca niște lacuri care‑i întorceau reflexia lui Jonah, cu trotuarele străjuite de copaci împrejmuiți și de mașini adormite, toate cu­fundate în tăcere, cu excepția câte unui șofer ocazional. Pe măsură ce‑și croia drum către sud, mușchii lui înce­peau să se dezmorțească, relaxându‑se și încălzindu‑se în maniera aceea dorită de el, astfel că Jonah își domolea respirația, întețea pasul. Aceasta era meditația lui mati­nală, liniștitoare în constanța ei, în previzibilitatea uni­formă. Își menținea trează memoria aproape perfectă, bifând o listă mintală ce cuprindea o serie de puncte de interes, fiecare înfloritură arhitecturală, o piatră de ho­tar, fiecare clădire, un chip familiar, anticipând fiecare reper pe lângă care trecea. Iar pe măsură ce‑și vedea în continuare de traseul lui matinal, o singură propoziție începea să‑i răsune în urechi cu un soi de entuziasm îm­bătător, în ritm cu iuțeala bine cunoscută a pasului său: Nu există decât urmăriți, urmăritori, ființe prea ocupate și ființe prea obosite.[1]

Dacă l‑ai fi considerat pe Fitzgerald drept principalul model în cultivarea personalității lui Jonah, n‑ai fi greșit. Fiecare lecție importantă pe care o învățase Jonah vreo­dată era inspirată de cuvintele lui Fitzgerald.

Îl descoperise prima oară pe Fitzgerald în adolescență, când, la fel ca restul americanilor, avusese Marele Gatsby în programa clasei a zecea. Pe atunci, Jonah o abordase așa cum făcea cu orice carte care îi fusese impusă: ca pe o temă care trebuia ingerată, procesată, regurgitată, uitată.

Dar, cu Gatsby, lumea lui Jonah se deschisese larg. Se simțise ca și cum dormise în toți acei ani ai tinereții lui și abia acum — brusc — se trezise, iar viața începuse să dea năvală, copleșindu‑i simțurile, fiecare moment în­cărcat de potențial romantic. Pentru prima oară în viața lui, a înțeles ce înseamnă să fii mistuit, să simți răsufla­rea caldă a cuvintelor unei povești în fiecare pagină vie. A simțit anume că în personajele lui Fitzgerald se regă­sea pe sine. El era Nick — avea și el capacitatea lui Nick de a‑i vedea pe oameni așa cum sunt —, iar lumea, la rândul ei, îl recunoștea drept omul căruia îi puteau fi încredințate acele întrezăriri privilegiate în inima seme­nilor săi. Și totuși, mai mult decât Nick, era însuși Gatsby, cu sensibilitatea lui crescută față de promisiunile vieții, cu disponibilitatea lui romantică, cu excelentul său dar al speranței. Nu era unul dintre ei, ci amândoi; sau, mai degrabă, Jonah spera ca natura să‑l fi înzestrat cu suma generoasă a celor mai bune trăsături de personalitate ale ambelor personaje, scutindu‑l totodată de defectele lor fatale. Cine era scriitorul care‑l surprinsese atât de bine pe bărbatul care spera el să devină?

Și‑a început educația privată cu Dincoace de paradis, autobiografia ficționalizată a lui Fitzgerald și primul lui roman publicat. Iar pe măsură ce a devorat‑o, Jonah a în­ceput să conștientizeze sacralitatea afinității. Înainte de această descoperire, rătăcise, pierdut și orb, fără nimic alt­ceva decât o intuiție pentru gloria lui viitoare și mult vi­sată. Însă dând peste scriptura parcursului lui Fitzgerald, Jonah își descoperise ca prin minune propria cale.

În primii și mai vulnerabilii ani de viață ai lui Jonah, mama sa, Birdie, fusese forța dominantă a copilăriei lui. Jonah o iubise cu disperare pe Birdie, în mintea lui o ri­dicase pe un piedestal, cu un soi de admirație îngrozită. Tatăl lui nu fusese nicicând în peisaj; plecase înainte ca Jonah să se nască. Singura amintire palpabilă a lui Jonah, singura dovadă că tatăl lui existase măcar, era bricea­gul pe care‑l lăsase în urmă. Când mama lui descoperise cuțitul, voise numaidecât să scape de el, iar Jonah fusese nevoit să depună multă muncă de convingere ca s‑o facă să se răzgândească. Din ziua aceea, l‑a purtat cu el zi după zi, simțindu‑se doar puțin mai în siguranță datorită lui — ca și cum, cu cuțitul ăsta, tatăl său îi păzea încă spatele, astfel protejându‑l.

Pentru mama lui, Jonah fusese mai mult decât un fiu, fusese companionul ei; și încă din momentul în care a învățat să vorbească, i‑a cerut să‑i spună numai pe nu­mele ei mic. Lui, Birdie îi încredințase toate speranțele și fricile sale secrete, așa că încă dinainte să ajungă la puber­tate, Jonah devenise un soi de soț în miniatură. Ea era ar­tistă, o pictoriță care crea opere rebele, pasionale, la fel de turbulente și de volatile precum creatoarea lor. Căderile nervoase erau frecvente și obișnuite, iar când aveau loc, era treaba lui Jonah s‑o liniștească.

Cele mai multe dintre nopți erau bune. În majorita­tea nopților, mama lui era acea Birdie pe care o adora, o femeie colorată, cu păr mare și râset exuberant, femeia care se strecura pe scaunul pianului în timpul serilor de cocktail și le umplea căminul cu vocea ei amplă de so­prană, permițându‑i lui Jonah să soarbă din băutura ei și bucurându‑se când acesta dădea semne de amețeală. Apoi, îl lua în brațe și dansau împreună prin living până când el adormea buștean. Dar chiar și în acele momente extrem de fericite exista un substrat tăcut de frică: căci Jonah nu era niciodată sigur când avea să plece mama lui — iar în locul ei să apară cealaltă femeie.

Una dintre primele lui amintiri: în toiul valsului lor nocturn și romantic dintre mamă și fiu, posibil ca bă­utura lui Birdie să fi fost mai tare sau posibil ca Jonah să fi băut pur și simplu câteva guri în plus; dar într‑una dintre glorioasele și năvalnicele lor răsuciri, trupul i s‑a îngreunat și i‑a dărâmat paharul cu martini de pe pian, care s‑a făcut cioburi pe podea. A sărit numaidecât jos să strângă cioburile, lumea din jur încă învârtejindu‑i‑se di­naintea ochilor, iar o bucată ascuțită i‑a intrat adânc în deget. A ridicat privirea la mama lui, cu ochii în lacrimi, pe măsură ce sângele picura pe covorul ei prețios, chipul rotund ca o lună plină al lui Birdie ocupând din ce în ce mai mult spațiu, apropiindu‑se de o eclipsă totală. Iar înainte să‑și dea seama ce se întâmpla, ea s‑a întins după el și l‑a plesnit, amuțindu‑l, Jonah ținându‑se de obra­zul ce‑i ardea. Apoi i‑a luat mâna sângerândă într‑a ei, apăsându‑și cu putere gura de rană. Și i‑a spus că pe lu­mea asta nu se aveau decât unul pe altul. Ea avea să aibă grijă de el, dar, la schimb, Jonah trebuia să promită că va avea mereu grijă de ea.

Privind acum în urmă, își dădea seama că acela fu­sese un moment definitoriu, rana inițială care‑l condu­sese înspre viitoarea lui chemare. De‑a lungul anilor, amintirea devenise inextricabil legată de unul dintre pa­sajele lui preferate scrise de Fitzgerald, pasaj care îi inspi­rase însuși scopul existenței lui, așa încât nu se mai putea gândi acum la unul fără celălalt:

Nu ne este dat să cunoaștem acele clipe rar întâlnite, în care oamenii sunt atât de vulnerabili, încât cea mai mică atingere poate fie să ofilească, fie să vindece. O clipă prea târziu, și nu vom mai putea nicicând să ajungem la ei în această lume. Nu se vor lăsa vindecați nici de cele mai efi­ciente leacuri ale noastre, nici răpuși de săbiile noastre cele mai ascuțite.[2]

Avea să‑și dedice întreaga viață acestei afirmații, pen­tru a demonstra că oricine poate, în realitate, să fie vin­decat. Ca terapeut, Jonah era sigur că nu e niciodată prea târziu să te vindeci; iar cu fiecare caz acceptat, jura să‑și ajute pacientul să‑și redescopere cea dintâi rană; după care, în ciuda obstacolelor, găsea o cale de a‑l salva de el însuși.

[1] Fitzgerald, Marele Gatsby, traducere de Mircea Ivănescu, Humanitas, București, 2013, p. 103 (N.t.).

[2] Referire la F. Scott Fitzgerald, Babylon Revisited and Other Stories. În româ­nă: Întoarcerea la Babilon, traducere de Justina Bandol, Litera, 2016 (N.r.).