A venit rândul unui nou interviu din seria Interviurile FILIT Iași 2024. De data aceasta am stat de vorbă cu o doamnă foarte șic, foarte impunătoare și plină, dar plină de viață și clocotind de energie, o prezență aparte printre invitații FILIT Iași din acest an. Defne Suman se plimba printre noi, stătea la masă singură, intra în vorbă cu lumea, te intersectai cu ea pe holul hotelului unde eram cazați cu toții, dădeai peste ea prin corturile FILIT sau în lift, oricând și oriunde afișa un zâmbet strălucitor și fermecător și transmitea o atmosferă atât de prietenoasă și de bunăvoitoare, încât mă felicit că am ales să-i citesc cartea, pe atunci proaspăt apărută la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei (trad. Irina Bojin). Să mai adaug că la final, după pozele făcute în interiorul muzeului, unde a avut loc interviul, m-a rugat să-i fac poză cu mașina expusă afară, ba chiar s-a și urcat în ea, la volan, unde i-am făcut poze, apoi că discuția noastră s-a prelungit până la hotel, unde i-am mai făcut o rundă de poze în fața mașinii expuse și acolo?
Așadar, prima mea întrebare e cine este Defne Suman și cum a devenit ea scriitoare.
Eu. Cine este Defne Suman încă mai trebuie să descopăr, dar lucrez la asta. Nu-mi plac identitățile. Nu-mi place să mă identific cu un grup anume, o categorie sau orice altceva, așa cum procedează tinerii din ziua de azi. Cred în fluiditatea ființei. Dar cum anume am devenit scriitoare: am scris dintotdeauna. Încă dinainte să mă apuc de scris, cream povești cu jucăriile, cu păpușile mele, și mereu inventam povești. Și, de fapt, la fel ca toți copiii, nu era nimic deosebit.
Iar apoi, după ce am învățat să citesc și să scriu, am început să copiez cărțile, pentru că eram o cititoare bună. Așadar, voiam să copiez cărțile pe care le citeam. În plus, am scris toată viața, însă n-am avut curajul, sau poate nu m-am gândit niciodată, să le public. În anii 2000, când au început să devină populare blogurile, mi-am deschis un blog în timp ce călătoream prin toată lumea. Prin urmare, am început să scriu despre propriile călătorii. Despre ideile mele, înțelegi, bucăți și bucățele din mine. Iar apoi, blogurile au devenit extrem de populare. Iar acest lucru se întâmpla și-n Turcia, unde pe atunci nu aveam prea multe bloguri. Apoi am fost abordată de un editor care mi-a spus că vrea să-mi transforme articolele de pe blog într-o carte.
Și astfel am devenit scriitoare publicată, să zicem, spre deosebire de cineva care scrie doar pentru sine însuși sau pe internet. Iar apoi, după aceea, am încercat să scriu. Un roman. Și mi-a plăcut, foarte mult chiar, acea experiență. Iar de atunci scriu romane și povestiri.
Scrii ficțiune istorică sau ficțiune inspirată de evenimente istorice?
Mi-a plăcut mereu istoria. Ea a fost unul dintre subiectele mele preferate din școală, pentru că îți oferă o perspectivă a unde suntem. Însă îmi place și istoria familiilor. Așadar, dacă te întâlnesc într-o cafenea, încep să te întreb: cine e mama ta? Cum l-a cunoscut pe tatăl tău? Sau, înțelegi, cine sunt bunicii tăi? De unde au venit ei? Și prin ce-au trecut? Întrucât eu cred că, pentru a înțelege cine ești, trebuie să cunosc cel puțin, să zicem, șase-șapte persoane dintre strămoșii tăi. Pentru că din asta suntem făcuți și noi, din strămoșii noștri. Și, îți dai seama, din călătorii. Pentru că ei au trecut prin multe.
Mai departe, atunci când am un personaj, mă gândesc mereu la cum or fi fost bunicii lui? Iar istoria începe să ți se dezvăluie atunci când te gândești la oameni. Îți imaginezi, de pildă, că propriii tăi bunici au fugit de războaiele din Balcani, da? Iar atunci îți zici, bun, carta mea trebuie să conțină ceva despre războaiele din Balcani. Deci e ceva de genul ăsta. Întotdeauna pornește cu începutul. De la o familie, o persoană, iar apoi mergi tot mai mult înapoi pe firul timpului, după care te trezești în fața istoriei și trebuie să adaugi istorie. Așadar, eu nu pornesc niciodată cu ideea, uite, vom scrie o ficțiune istorică. Însă, atunci când pornești de la o persoană, mă poartă spre istorie. Pur și simplu nu pot să mă abțin.
Și-ntr-adevăr îmi place să folosesc evenimente reale. Dar îmi place și să adaug unele imaginare. Și, firește, personaje imaginare. Intriga este imaginară. Fundalul reproduce de obicei evenimente istorice reale. Cu o chestie sau două în plus, aș putea acum să adaug.
Cum este să locuiești pe o insulă mică aflată atât de aproape de un oraș uriaș ca Istanbulul?
Ah, e extraordinar! Magic! Singurul lucru pe care pot să-l spun despre Büyükada în turcă și Prinkipo în greacă: e magică. Pentru că e cu adevărat magică.
Când eram mică, mai ales, și chiar și-n ziua de azi, pe această insulă nu există mașini. Și până-n urmă cu doi ani nu aveam decât căruțe. Dar, îți dai seama, caii au îmbătrânit și-au obosit, așa că s-au oprit, iar acum avem pe insulă mașinile astea electrice oribile. Dar, când eram mică, nu aveam decât căruțe trase de cai și biciclete. Iar la doi pași de mine se afla Istanbulul, un oraș uriaș, plin de agitație și de oameni. Deci chiar era magic. Să știi că acolo ne petrecem verile, și abia aștept să mă întorc acolo. Și chiar și azi, când mă întorc la Istanbul prefer să merg pe insulă decât să stau în centru în oraș. Pentru că mă inspiră foarte mult. Pentru mine, natura e mereu o sursă de inspirație, pentru noi, toți, cred, să fim în mijlocul naturii, înconjurați de copaci, animale, păsări, mare, elementele naturii, vânt.
Deci aș spune magic, și, la fel ca orice altceva care e magic, are darul să te inspire.
Deci preferi insula în detrimentul Istanbulului.
Categoric, categoric! La urma urmei, se află la doar o jumătate de oră de Istanbul, deci practic nu ești chiar departe de Istanbul. Dar, pe de altă parte, ești și foarte, foarte departe de Istanbul. Pentru că, atunci când te uiți în jur, nu vezi clădiri mari. Vezi cerul. Vezi că tot ce te înconjoară n-are decât un nivel sau două, nu există apartamente și nici grădini. Aș spune că sunt lucruri foarte rare în ziua de azi. Adică rare pentru orice alt loc, mai ales în Turcia, unde nu ai asemenea noroc.
Nu e ca și cum îți lipsește agitația unui oraș mare.
Nu, nu duc deloc lipsa agitației.
Doar locuiești într-un oraș mare.
Da, așa este. Dar, totodată, stau pe insulă, să spunem, și iau barca pentru a mă ocupa de ceva în oraș. E o experiență foarte plăcută să iei barca pentru a face naveta în loc să fii într-o mașină, blocată două ore în traficul din Istanbul. Bun, poate petreci două ore în barcă, dar oricum e mult mai plăcut. Înconjurată de mare, de pescăruși, de zgomote, peste tot în jur vezi doar albastru. Vezi Istanbulul din afară. Deci sunt mereu surprinsă de ce lumea nu trăiește pe o insulă în loc să stea în centrul Istanbulului.
Este periculos să scrii despre subiecte sensibile? Mă refer, de exemplu, la genocidul armean sau la marele incendiu din Smirna din 1922.
Da, este periculos. Mai ales în Turcia de astăzi, e cu adevărat periculos. Și suntem toți cu spatele la zid, pentru că ne întrebăm ce se va întâmpla mai departe cu noi. Dar ce poți să faci? Alegi să scrii despre acele lucruri pentru că, mă gândesc, vin ele la tine. Nu te forțezi s-o faci pentru că e la modă sau ceva de genul, ci pentru că simți că tu ești povestitorul acelor subiecte, tu le scrii. Dacă eviți s-o faci, e mai bine așa. Mai bine să te oprești cu totul, să nu mai scrii deloc. Este periculos pentru că sunt oameni în închisoare pentru…
Cum e cazul lui Ahmet Altan.
Da. Ahmet Altan se află la închisoare. Am o prietenă, producătoare de film. Și ea e la închisoare. Și scenaristul ei. Deci, da, normal că-mi este frică. Nu vreau să ajung la închisoare. Pentru că, de exemplu, Erdoğan consideră că anumiți oameni trebuie să fie închiși. Pentru a băga frica în alții, anumiți oameni trebuie să fie băgați după gratii. E ca o luare de ostatici. Dar, totodată, vreau să și continui să scriu.
E un regim de teroare.
Da, o dictatură autoritară. Dar cazul Turciei nu este unic. La fel ca-n multe alte locuri din lumea asta; dacă aș fi fost acum în Rusia, m-aș fi confruntat cu același lucru. Și-n India e la fel. Ba chiar și în Ungaria. Tot mai multe astfel de regimuri autoritare fasciste pun stăpânire pe lume. Anul trecut, în America au interzis sute de cărți. Deci încotro ne îndreptăm? Adică nu mai avem libertate de expresie. Nu mai există libera exprimare a lucrurilor care nu le plac guvernului? Cred că toată lumea s-a transformat într-un loc de-a dreptul înfricoșător. Iar Turcia e un exponent de frunte.
Ai fi în pericol dacă ai locui în Istanbul?
În Istanbul, nu. Locuiesc în Istanbul. Viața acolo e ca aici. E un oraș modern, cu cafenele, toată lumea e îmbrăcată frumos, oamenii arată bine. Dar eu tot vin și plec din Turcia. Deci aș fi în același pericol dacă… Dacă cineva hotărăște, într-o bună zi, că, uite, ea jignește onoarea țării sau indiferent ce hotărăsc ei, atunci aș fi în pericol indiferent dacă aș locui în Turcia sau doar vizitez țara. De exemplu, ai putea fi luat și interogat de poliție la aeroport. Și multă lume a trecut prin asta. Călătoresc prin Europa, apoi se întorc. Iar când li se controlează pașapoartele li se spune: pe aici!
Chiar așa… Uite, acum câteva luni am citit despre Maria Ressa, nu știu dacă ai auzit de ea. E din Filipine. Iar acum câțiva ani ea a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2019, cred, împreună cu un jurnalist din Belarus, parcă. Iar acolo îl au pe Duterte, tot un dictator și el. Iar ea e jurnalistă. Și tot timpul se afla în pericol pentru că scria împotriva regimului. Adevărul, dar împotriva regimului. Iar la un moment dat, chiar atunci când a primit Premiul Nobel, i-au confiscat pașaportul. Nici măcar nu au lăsat-o să meargă la ceremonie. Imaginează-ți așa ceva!
Da. Asta-i lumea în care trăim. Foarte înfricoșătoare. Dar și ea face parte din noi. Și așa capeți curaj. Înțelegi, spun toate astea, sunt speriată, dar tot o fac. Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Să-ți fie frică exact asta înseamnă. Dar curajul înseamnă că îți este frică, dar tot faci niște lucruri.
Înainte de-a scrie o cronică pentru Ca o rană de sabie de Ahmet Altan, am citit câteva articole despre el, care se află la închisoare, în care spunea că ar vorbi oricând despre genocidul armean. Și că poți fi arestat pentru asta.
Desigur! Pentru că vei fi privit ca un trădător, și nu doar de către regim, ci și de oamenii obișnuiți. Oamenii obișnuiți sunt la fel de periculoși ca și regimul, pentru că aceștia – de pildă, ce li s-a întâmplat lui Elif Șafak, lui Orhan Pamuk, lui Ahmet Altan – pot să decidă că o carte le jignește turcismul. Au dreptul să dea în judecată scriitorul și cartea pe care a scris-o. Bine, îți dai seama, nu e ca și cum din acest motiv vei merge la închisoare, dar tot e o mare bătaie de cap. Pentru că trebuie să dovedești în fața judecătorului că ce ai scris tu nu insultă turcismul nimănui.
Deci e limpede că Charlie Hebdo nu ar putea sta în Istanbul.
Nu, nu cred. În mod sigur. Insulți islamul, insulți tot, ne insulți credința. Deci da, e greu. Când ești în Turcia, e la fel ca în această carte, ești permanent înconjurat de o mare primejdie, o simți, dar, în micuța ta viață plină de fericire, de fapt n-o accepți. Deci toată lumea din Turcia e, din păcate, înconjurată de asta. De acest sistem întunecat. Dar, totodată, în viața de zi cu zi, tu-ți vezi de viața ta. Mergi mai departe, faci copii, muncești, mergi la o cafenea, te întâlnești cu prietenii, bei ceva, te întorci acasă, te uiți la un film, te bagi în pat și nici măcar nu-ți dai seama cum sistemul te înconjoară, insidios. Zi de zi, tot mai mult. Zi de zi îți rămâne tot mai puțin spațiu să răsufli. Dacă ești… orice, dacă ești femeie, dacă ești copil, dacă ești homosexual, animal, tot ce nu este bărbat musulman a devenit o minoritate.
Cât este ficțiune și cât este realitate în ceea ce-o privește pe Șeherezada, de pildă?
Cred că parțial am răspuns deja la asta. Toate sunt fictive, niciunul dintre personaje nu a existat cu adevărat, cu excepția lui Stergiadis, de exemplu, care a fost guvernator în Smirna, el e un personaj real, dar pe el practic nici nu-l vedem, doar auzim de el. Și despre Zellos sau Mustafa Keman doar se vorbește, dar nu-i vedem niciodată ca personaje.
De pildă, Ahmet Altan spune că mulți membri ai familiei sale, ai strămoșilor săi sunt surse de inspirație pentru personajele sale.
Da, același lucru l-aș putea spune și eu. De exemplu Subul, personajul Subul, turcoaica, soția lui Hilmi Rami, străbunica mea a fost sursă de inspirație pentru ea, care se numea tot Subul, iar povestea cu ei fiind alungați din Bulgaria și nevoiți să fugă din satul lor, din fața bandelor de atacatori bulgari și să ajungă în Turcia este o poveste în întregime adevărată și prin care străbunica mea a trecut în copilărie, când au început revoltele, prin 1905 sau ceva de genul. Sau poate chiar mai devreme, când au început primele mișcări naționaliste ale bulgarilor și i-au alungat pe mulți locuitori turci din propriile case.
Când e vorba de naționalism, nu te mai înțelegi cu nimeni. Uite, avem ce s-a întâmplat în Iugoslavia nu mai departe de acum treizeci de ani, unde au avut loc o grămadă de atrocități, ocazie cu care a intrat în dicționar și curățarea etnică.
Crezi că marea catastrofă din Smirna ar fi putut să fie împiedicată dacă n-ar fi intervenit armata greacă?
Bineînțeles! Orice poveste are două puncte de vedere. Partea turcă poartă și ea o mare parte din vină, da, este responsabilă de multe lucruri, deși o neagă, dar când vorbim de fapte, de dovezi, de fapte dovedite, atunci sunt responsabili, chiar dacă se neagă. Însă și guvernul grec a fost păcălit, sau sedus ori ademenit, nu știu cum să mă exprim, de către britanici să vină și să cucerească Smirna, poate și cu promisiuni asupra, habar n-am, asupra Istanbulului, poate și Ankara, nu știu. A fost o greșeală uriașă, iar Grecia acceptă astăzi că a fost o mare greșeală și că poate aceasta a dus la o mare catastrofă. Dacă Zellos n-ar fi fost atât de dornic să pună mâna pe Asia Mică, să o ia înapoi, dar primind și promisiuni din partea britanicilor…
Dar, încă o dată, Marile Puteri și-au făcut jocurile… Britanicii, francezii, germanii, italienii și tot restul, știi și tu cum e treaba cu geopolitica. Cei mari se joacă, iar noi, cei mici, avem de suferit. Vreau să spun, cum se face că cei implicați direct nu sunt responsabili, însă cei mici înfruntă consecințele?
Generalii mutau pionii pe tablă, pe hartă, și doar soldații se înfruntau, însă acum civilii…
Da, da, acum nici nu mai există bătălii directe, este doar o întrecere între cine omoară mai mulți civili, iar ei nici nu mai contează. Ei nu sunt importanți decât pentru capitalismul corporațiilor, decât dacă sunt consumatori cu adevărat importanți, cum sunt cei din Vest, iar ceilalți, cei care nu consumă, care nu contribuie în cadrul sistemului, de ei e foarte ușor să scapi.
De aceea este important că literatura are ocazia de-a se ridica împotriva discursurilor oficiale și e important pentru noi. Asta spunea și Salman Rushdie în deschiderea unei întâlniri, înainte de invazia Ucrainei de către Rusia, că toate marile națiuni vin cu un discurs pregătit dinainte care să te facă să crezi în cauza lor. Și toate aceste astfel de discursuri de obicei sunt false, pentru că sunt pur și simplu fanteziste. Așadar, Putin spunea că va eradica neonaziștii și homosexualii și sataniștii. Zellos spunea că vom primi înapoi Asia Mică, Istanbulul, Smirna, tot ce era deja pământ grecesc, făcându-le astfel parte din țara noastră, pentru că ne aparțineau nouă.
Toate astea au dus la o catastrofă, ca să revenim la întrebarea ta: ce-ar fi dacă în loc de toate aceste discursuri politice poți să scoți în față literatura și să spui poveștile oamenilor în loc să repeți întruna discursurile dominante? Există astfel o șansă să salvăm omenirea?
Da, dar dacă ei consideră că nu sunt importanți…
Da, dacă tu crezi că totuși ce cred ei nu e important… Dar, încă o dată, dacă tu începi să răspândești aceste povești în loc de-a repeta discursurile fanteziste pregătite dinainte, atunci ce se întâmplă? Asta încercăm și noi să facem, aș zice, noi toți cei care lucrăm în domeniul literaturii, care scriem poveștile unor oameni adevărați, povestea Șeherezadei, a Panagiotei, a lui Edi, a lui Sumbul, despre pierderile lor, pentru că au pierdut enorm, iar asta chiar înseamnă o pierdere. Iar dacă te uiți în cărțile de istorie turcești, ai să vezi că a fost o victorie și că toată lumea a fost bucuroasă cu această victorie.
Da, la fel cum și genocidul armean a fost o victorie.
Normal. Încă o victorie. Și câți au omorât! Adică vreau să spun că e imposibil de aflat pentru că de fapt unii au murit direct pe străzi, alții au fost uciși probabil de foame sau de boli mai vechi, dar unii chiar au fost asasinați, în timp ce alții s-au ascuns și și-au schimbat numele și religia, iar astăzi nepoții lor nici măcar nu știu că sunt armeni. Și ăsta e un mod de a ucide oameni, forțându-i să-și schimbe identitatea ca să poată supraviețui.
Da. Ieri, un scriitor spunea că o persoană nu moare cu adevărat decât atunci când nu-și mai amintește nimeni de ea. Că abia atunci dispare cu adevărat.
Exact! Foarte ciudat că spui asta, pentru că exact acesta e subiectul următoarei mele cărți, cea la care lucrez acum, unde totul se bazează exact pe această idee. Foarte bizar că ai spus asta! Este povestită de o fantomă, o tânără moartă și care exact asta încearcă să facă, să-i convingă pe oameni să îi spună povestea, pentru ca ea să mai poată trăi un pic. Fantastic că ai pomenit de ea!
Șeherezada ta este Șeherezada pe care o știm cu toții?
Da, și nu, ea este povestitoarea din 1001 de nopți, povestitoarea supremă, figura orientală ce reprezintă tradiția orală a artei poveștilor. În zilele noastre nu mai este un nume des întâlnit, dar cu trei sau patru generații în urmă erau o grămadă de Șeherezade în jurul nostru. Deci ea e o povestitoare, însă este mută, nu vorbește, doar își scrie poveștile, deci într-un fel, da, știm că se opune, că rezistă, de asta și în mai multe țări, inclusiv în România, cartea se numește Tăcerea Șeherezadei, pentru că ea e mută, și ce se întâmplă când Șeherezada nu mai vorbește? Știm cu toții, că personajul original va fi ucis dacă va tăcea, pentru că singurul motiv pentru care rămâne în viață, pentru care este binecuvântată, este că mai are povești de spus în seara următoare. Iar în acest caz, Șeherezada noastră alege să nu mai vorbească, așa că moare, dar de fapt nu moare, și asta diferă de povestea originală, ea însăși alege să moară devenind mută, dar totuși nu o face, pentru că alege să-și spună povestea.
E și acesta un mod de a ucide pe cineva, nu-i așa?
Da, firește, de asta am spus că voi scrie despre acele subiecte, nu pentru că-i la modă sau pentru că astfel li se va găsi o soluție, ci pentru că vreau să scot această poveste la lumină, iar dacă întreg sistemul nu îți va îngădui să vorbești, atunci acea parte a ta va muri.
Pot să includ în interviu cu următorul tău proiect? Pentru că de multe ori scriitorii spun că nu pot să dezvăluie despre ce scriu acum pentru că nu îi lasă editura.
Sigur că da, nicio problemă. În primul rând nici nu știu dacă voi termina acel proiect, dacă voi publica vreodată această carte. Toate cărțile încep așa, dar nu sunt sigură că apucă să vadă toate lumina zilei. Eu îmi doresc să apară, dar nu se știe niciodată.
Am mai citit ceva asemănător în Mă numesc Roșu a lui Orhan Pamuk, cu acel cadavru din fântână care își spune povestea, iar autorul schimbă mereu perspectiva, spunând povestea inclusiv din perspectiva culorii, roșul, care simbolizează sângele, sângele vărsat atunci când personajul a fost omorât.
Da, știu, știu, îmi place foarte mult cartea lui Pamuk și este o temă des întâlnită în literatură. Mai ales că acum scriu și eu o carte de genul ăsta, așa că acord mare atenție tuturor naratorilor morți din literatură. Acum doi ani, premiul Booker i-a fost acordat unui autor srilankez pe nume Shehan Karunatilaka pentru cartea sa, Cele șapte luni ale lui Maali Almeida. Este o carte foarte bună, iar acolo avem un alt narator care este o persoană moartă, și de fapt aceea m-a inspirat să scriu asta, să creez acest personaj care vorbește de pe tărâmul morților.
Ce te-a determinat să creezi aceste personaje și cât de mult din ele sunt inspirate de oameni care au existat în realitate și au legătură cu tine?
Toate au legătură cu mine. Pentru a le putea oferi versiuni tridimensionale, să nu le fac doar niște personaje bidimensionale, de carton, a trebuit să sap în interiorul propriei mele persoane și să descopăr situații similare și să-mi dau seama cum m-aș fi simțit eu în situații asemănătoare. Normal că eu n-am trăit niciodată într-un asemenea oraș și nu mi-am pierdut niciodată casa așa cum și-o pierde Panagiota, însă mi-am pierdut, să spunem, tatăl, așa că știu destule despre cum este să pierzi pe cineva și cât de rău îți pare în acele momente, așa că m-am folosit de asta, dar și de alte momente, mai plăcute, mai fericite. Revin la situații poate nu similare, dar la senzații asemănătoare, deci fiecare personaj are propria sa paletă emoțională, să zicem, propriul său repertoriu de emoții, toate își au originea în faptul că eu m-am gândit foarte mult la cum ar fi dacă aș avea o situație asemănătoare, dacă am trecut și eu la rândul meu printr-una, ca să pot să descopăr cum este și cum te simți când ai senzația că locul tău e undeva anume.
Călătorești mult. Dar ai un loc pe care să-l numești casă?
Cred că memoria este un loc. Dacă mi-aș pierde memoria, cred că aș fi cu adevărat pierdută. Așadar, îmi scotocesc mereu memoria, cum ziceam, ca să creez personaje, situații similare, cum m-am simțit atunci, deci ăsta e căminul meu, tot ce-am trăit până-n acest punct, nu doar ca evenimentele dintr-un film, ci senzațiile lor, culorile, simțurile, imaginile, zgomotele și toate laolaltă, asta înseamnă locul meu personal și casa mea, asta e casa mea, pentru că această casă de pe insulă rămâne în continuare casa bunicului meu, cea în care am crescut și care se află încă acolo, însă din ce în ce mai mult mă simt tot mai puțin legată chiar și de acea casă, pentru că lucrurile se schimbă și se învechesc, îmbătrânesc, există o grămadă de mobilă de la generațiile trecute, sertare pline cu amintiri, și încep să capăt senzația că de fapt locul meu nu mai e acolo, pentru că acum duc o viață mult mai minimalistă, iar într-o casă în care fiecare colțișor e plin cu fundele altora, plin de elastice și alte mici obiecte rămase de la bunica, de la bunicul, mă simt tot mai puțin atașată de ele.
În turcă, titlul romanului tău s-ar putea traduce prin Moștenirea timpului.
De fapt este Timp de împrumut, nu Moștenirea timpului. Aș spune așa pentru că primul nume, primul titlu mi-a venit în minte în engleză, timp luat cu împrumut, acesta e de fapt numele unui capitol, nu știu cum s-a tradus în română, este numele părții a treia.
Timp pe datorie.
Da, acesta e titlul cărții în turcă, și asta am folosit și în interiorul cărții, pentru că asta se spune atunci când vii la o petrecere de Revelion. A existat un general britanic, întâmplare adevărată, să știi, care s-a uitat în jurul său și toată lumea se distra cât putea de Revelion în timp ce nu departe, poate la vreo sută de kilometri este de Smirna, era în desfășurare ditamai războiul, iar generalul, știind acest lucru, pentru că era britanic, a spus că voi toți trăiți un timp pe datorie și nici măcar nu știți asta, că sfârșitul e extrem de aproape, și mi-a plăcut foarte mult chestia asta și mi-am dorit să numesc toată cartea așa.
Dar în engleză titlul cărții este Tăcerea Șeherezadei.
Da, în Europa. În Grecia nu l-au vrut, dar alte țări, cred că în Croația poate în încă o țară balcanică, au folosit Timp pe datorie. Se poate schimba, mă gândesc.
Pentru că acesta e mai puțin comercial, deși mai poetic.
Da, mai poetic, mai ales din partea unei autoare din Turcia, să o aibă pe Șeherezada, este exotic, te duce un pic cu gândul la Orient, dar copertele și titlurile traducerilor le las în seama editurilor, pentru că ele știu mai bine. Acesta a fost totuși un titlu pe care mi l-am dorit pentru o altă carte apărută în Turcia, însă titlul în turcă e foarte lung și m-am gândit că n-ar da bine pe copertă, așa că am ales Timp pe datorie.
Dar în alte țări a rămas așa, pentru că ne gândim la povești și așa mai departe.
Prima dată, în Grecia m-au întrebat dacă pot să găsesc și un alt titlu, care să însemne altceva, să aibă alt sens. Am zis bine, am acest titlu diferit, Tăcerea Șeherezadei, iar ei au zis bun, perfect! Și l-au acceptat, pentru că uneori ei vin cu un lucru complet diferit, unele care chiar mă șochează, dar întotdeauna mă întreabă și pe mine. Motivul principal este vandabilitatea, dar publicul nu înțelege întotdeauna asta. Există aceste două titluri, Tăcerea Șeherezadei și Timp pe datorie, în timp ce în Germania au ales titlul Fiica orașului fulgerelor.
Locuitorii din Izmir își cunosc trecutul? Care este diferența dintre Izmirul de astăzi și Smirna din trecut?
Nu, nu-și cunosc trecutul, însă, pe de altă parte, locuitorii din Izmir au sosit în oraș în urmă poate cu vreo 100 de ani, deci nu cu mult timp în urmă, pentru că populația de-acolo era, la fel cum citești și în carte, alcătuită din greci, armeni, levantini, evrei, turci, dar nu turci, ci musulmani, adică albanezi, bosniaci, turci, era un amestec, câțiva bulgari, un cartier întreg pe care putem să-l numim cartierul musulman, și când a avut loc catastrofa, iar creștinii au fugit sau au fost uciși ori izgoniți din Izmir, a rămas un spațiu gol enorm, așa că a avut loc un acord de schimb de locuitori între Grecia și Turcia, și toți musulmanii din Grecia au fost siliți să plece în Turcia, iar toți creștinii din Turcia au fost siliți să plece în Grecia, deci indiferent cine venea din Grecia, mai ales din Creta, din insule, unii din Tesalonic, alții din Kavala, toți au fost trimiși în Izmir, astfel încât, dacă astăzi oprești pe cineva din Izmir și-l întrebi de unde e bunicul său, îți va spune că de undeva din Grecia, nu de aici. Sau din Creta ori Tesalonic, deci de asta practic ei nu se aflau acolo când avea loc povestea din Izmir, nici măcar strămoșii lor, pentru că aceștia au venit de altundeva, așa că nu sunt preocupați de propria istorie, pentru că asta a fost una dintre politicile statului încă de la întemeierea Republicii Turce, nu e ceva nou, ci datează tocmai din 1923, când s-a fondat statul modern, au vrut să reteze orice legătură cu trecutul, să o ia de la zero, ca întreaga națiune să sufere un soi de amnezie și să uite.
Pentru că, dacă nu ai avea acea amnezie, atunci nu ai avea cum să întemeiezi o nouă națiune, iar în carte, către final, există un general, ba nu, nu general, ci ceva mai mic în grad, care luptă în armata turcă, și acesta își dă seama, și atunci începe să plângă, că țara lui se va întemeia pe o minciună, pe un secret.
Mai am o ultimă întrebare, ceva mai lungă. Am mai vorbit despre acest lucru la început, când te-am întrebat dacă tu crezi că povestea ta se poate compara cu romanul lui Ahmet Altan, Ca o rană de sabie. Stilul e asemănător, povestea este asemănătoare, însă Ahmet Altan este în închisoare. Tu ai avut probleme în țară la tine? Cum spuneam, este interzis să scriem despre trecutul nostru sau este nevoie să ni-l amintim și să scriem despre el?
Nu e neapărat nevoie, dar, dacă o simți și nu o faci, atunci înseamnă că ucizi o parte din tine însuți. Este o alegere, una dificilă, o sabie, s-ar putea spune, care trece prin tine, însă toată lumea trece prin asta, nu neapărat dacă trăiești în Turcia și ți-e frică. Deci asta e întrebarea: ai de gând să răspunzi propriei chemări sau vei rămâne stăpânit de frică, iar asta poate fi valabil și pentru o femeie care dorește să-și părăsească soțul sau ar putea fi un bărbat care vrea să renunțe la job, întrebarea rămâne valabilă – ai de gând să răspunzi la propria chemare sau să duci o viață plină de frici și temeri? Ambele sunt valabile, poți să duci o viață stăpânită de frică, dar să fii în siguranță, sau poți să-ți urmezi chemarea, care e întotdeauna periculoasă.
Cam asta a fost tot. Mulțumesc mult pentru răspunsuri!
Și eu îți mulțumesc pentru întrebările foarte bune!
