Deprecated: Hook custom_css_loaded is deprecated since version jetpack-13.5! Use WordPress Custom CSS instead. Jetpack nu mai acceptă CSS personalizat. Citește documentația pe WordPress.org pentru a învăța cum să aplici stilurile personalizate pe site-ul tău: https://wordpress.org/documentation/article/styles-overview/#applying-custom-css. in /home/bibliotecaluiliv/public_html/wp-includes/functions.php on line 6078
Semnal editorial 600 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă - Cronica barbară - Biblioteca lui Liviu

Semnal editorial 600 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Cronica barbară

Precomandă cu autograf.

„Este posibil să scapi din jugul robiei? Și cu ce preț?

Hamid a fost răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește și a fost crescut ca sclav în lumea musulmană. Vândut de mai multe ori, a ajuns, în urma unor întâmplări nefericite, să se creadă posedat de un djinn numit Ymar, care apare de fiecare dată când se află în pericol. Firi total opuse, ambii sunt blocați în același trup, însă își doresc cel mai de preț lucru din lume: libertatea. Pentru a o obține, fiecare este dispus să meargă dincolo de faptele de care celălalt ar fi capabil.

De la Cairo la Veneția, apoi la Constantinopol și până în Țările Române, schimbându-și religia, oscilând între libertate și robie, între a fi un om bun și un ucigaș cu sânge rece, cei doi ne poartă într-o aventură ieșită din comun într-un ev mediu nemilos.

Un quest epic, în care Ana-Maria Negrilă, continuând „Cele patru oglinzi ale adevărului”, împletește magistral documentarea și crearea de lumi uitate. (Zaiabook)”

ISBN 978-606-9671-32-0
Format și pagini 21 x 14,5; 320 pagini (cu clapete și hartă)
Tiraje și apariții 2023, noiembrie – Ediția I (1.000 exemplare)
Autor

Cronica barbară

(fragment)

            Poate nu ar trebui să scriu următoarele lucruri, dar am jurat să spun numai adevărul indiferent de cum ți se va părea.

            Ai început, deci, să mă trimiți la Domenica cu diferite misive și cu mici daruri. Uneori, nu puteai s-o vizitezi din cauza treburilor zilnice, iar atunci te foloseai de mine ca să ții legătura cu ea. La fiecare bilet frumos împăturit și pecetluit, contrazicând lipsa de interes cu care mi-l întindeai, trebuia să aștept ca fata să binevoiască să mă primească. Aș fi preferat de mii de ori să înmânez scrisorile servitoarei ei, Caterina, însă tu insistai să i le dau în mână de parcă ar fi conținut cine știe ce informații ascunse, nu doar vorbe dulci.

            De câteva ori pe săptămână ajungeam la ușa Domenicăi, iar ea mă primea, îmi zâmbea grațios și-mi oferea dulciuri. Nu mi se mai părea o copilă, pentru că avea un fel de a vorbi ce o făcea să pară mai înțeleaptă și mai coaptă decât era. La început, aș fi vrut doar să-i înmânez mesajele și să plec, apoi, pe măsură ce mă obișnuiam cu ea și ea cu mine, nu mi se mai părea trufașă, ci, din contră, foarte apropiată, dacă nu de mine însumi, cel puțin de ideea că îți eram servitor, deci te cunoșteam și puteam să-i răspund la multele întrebări despre tine.

            Așa că treceam la fel ca un hoț printr-un interogatoriu ce nu mă viza pe mine, ci pe tine. Dormi bine? Ai mâncat suficient? Ai avut mulți pacienți? – de parcă ar fi fost o mamă ce s-ar fi interesat de progresele făcute de fiul ei, nu o logodnică adolescentă ce se îngrijora fără rost de-un bărbat ce-i putea fi tată. Totuși, în ciuda diferenței dintre voi, nu dovedea sfială nici în fața ta, nici când întreba de tine.

            Într-o zi, după o săptămână de absență, Domenica mă întâmpină destul de rece, ca și cum ar fi fost vina mea faptul că nu i-ai mai scris. Ser Agostino e în prăvălie când ajung, dar, după ce-mi spune că fiica lui mă așteaptă cu nerăbdare, mă trimite pe dată la ea. Domenica aproape sare în sus când dă cu ochii de mine și nu mai stă ca misiva să ajungă întâi în mâna slujnicei, apoi în a ei, ci mi-o smulge de-a dreptul dintre degete, după care se trage spre o fereastră ca să o citească la lumină.

            Rămân tăcut, observând-o însă în liniște și pe furiș. În ziua aceea, poartă o rochie de-un galben închis, cu pieptarul brodat cu mici perle, niște mâneci verzi cu broderie cusută cu fir auriu și roșu, și peste toate, o altă haină de mătase, fără mâneci și țesută cu flori multicolore. Are părul împletit, tras cumva peste urechi, și acoperit de-o plasă subțire, de argint, pe care sclipesc pietre colorate, iar gâtul îi este înconjurat de un lanț gros de aur, cu un medalion cu imaginea Fecioarei Maria.

            Și iată că tocmai medalionul acesta mă bagă în bucluc când prinde o rază de soare care, printr-un capriciul al sorții, i se oprește jucăușă pe bărbie. Urmăresc cu sufletul la gură cum, profitând de mișcările Domenicăi, raza i urcă spre buze și i se cuibărește între ele. Dintr-odată, simt cum mă învăluie o căldură ciudată, iar totul din jur devine mai clar – fata, slujnica ei, camera – ca înconjurate de-o strălucire aparte.

            Rămân cu ochii prinși de fața Domenicăi, ca o musculiță într-o picătură de miere, și nu mă pot desprinde în niciun chip. Soarele aprinde broderiile aurii de pe rochia ei și face să strălucească la fel ca un nimb plasa ce-i strânge părul. După ce termină de citit scrisoarea, îmi spune câteva cuvinte – din care nu pricep aproape nimic –, apoi îmi dă voie să plec.

            Ajuns pe stradă, dau s-o iau spre casă, dar picioarele nu mă ascultă, așa că încep să hoinăresc prin piețe, privind la forfota străzii. Nu știu ce este cu mine, dar nu mă pot întoarce acasă și să dau cu ochii de tine. Am gânduri nedeslușite și mi se năzare că sunt un om liber, asemenea celor care trec pe lângă mine, că am ceva stare și că umblu pe sub portice în căutarea unui dar pentru iubita mea. Aceasta este o tânără de vârsta mea, cu părul ca spicele de grâu și ochii ca două lacuri adânci.

            Aceasta este imaginea pe care-o port la gât ascunsă într-un închipuit medalion de email albastru ce întruchipează un tânăr cântând din flaut unei fete care dansează, acompaniindu-l din două castaniete. Modelată din aur, fata cu păr solar se apleacă galeșă spre el, în timp ce mâinile întinse în lături schițează o elegantă mișcare de dans. Tânăra nu este totuși Simonis, dar, la fel ca ea, își subliniază mișcările trupului cu sunetul castanietelor, până când muzica și corpul avântat devin una. Între ea și iubitul ei, artistul a întruchipat niște arabescuri de aur ce sugerează o grădină cu flori.

            Umblu astfel mai multe ceasuri, știind și, în același timp, neștiind de mine, fără să-mi pese de foame și de sete, pierdut în lumea mea. Este ciudat, dar situația asta, care contravine realității, nu mă deranjează deloc. Nici Ymar nu-mi atrage atenția, rătăcit și el în visul meu.

            Când ajung acasă, îți răspund în doi peri, așa că mă întrebi dacă s-a întâmplat ceva cu Domenica. Sigur că nu e nimic cu ea, ci doar cu prostul de mine. Scot biletul primit din mâna ei albă și parfumată și ți-l întind vrând să scap de el cât mai repede, fiindcă albeața și netezimea lui îmi amintesc de cea care l-a scris, iar acest lucru îmi dă dureri în piept.

            În noaptea aceea, nu reușesc să dorm și mă tot sucesc de pe-o parte pe alta ca un pește pe o plită, iar Ymar nu doarme nici el, deși nu zice nimic. Simt că are ceva gânduri, doar că nu vrea sau nu îndrăznește să mi le spună. Până la urmă, își ia inima în dinți și-mi vorbește:

            – Te-ai îndrăgostit, asta e. Acum nu mai ai scăpare! Vai și amar de noi o să fie!

            – Ce spui tu, duhule? Să mă fi îndrăgostit? De cine? Vezi că sunt bolnav, iar tu îți bați joc de mine!

            – De unde și până unde bolnav? se arată el mirat.

            Încep să-i înșirui toate simptomele pe care le am. Capul care îmi fierbe de sunt sigur că am febră, agitația care nu mă lasă să dorm și care este semn al umorilor răzvrătite, gândurile ciudate care-mi trec prin minte, trupul care ba mi se răcește, ba îmi arde. Lipsa poftei de mâncare, fiindcă eu, care eram în fruntea bucatelor, nici nu m-am atins de ele când m-am întors acasă.

            – Capul îți fierbe de gânduri, îmi spune Ymar, și trupul îți este fierbinte, fiindcă tânjește la ființa iubită, iar umorile răzvrătite și lipsa poftei de mâncare tot de aici vin. Ești însă un prost că te-ai îndrăgostit de iubita stăpânului. Chiar dacă ea ți-ar întoarce dragostea, ce crezi că ar ieși din asta?

            Tac încurcat, apoi îi spun înflăcărat:

            – Nu o plac pe Domenica. Chiar deloc. Știu că o să-mi distrugă viitorul.

            – Ei, ei, nu trebuie să placi pe cineva ca să-l iubești! râde Ymar de mine, dar eu nu cred că are dreptate.

            Starea mea de slăbiciune are probabil altă cauză, oboseala, speranțele care mi se năruie, teama de a nu fi vândut din nou. Nu sunt atât de naiv ca să nu-mi dau seama că, dacă afli măcar o șoaptă legată de iubirea mea pentru Domenica, nu o să-mi fie bine deloc.

            – Ei, vezi! comentează Ymar. Și tu mai vorbești de dragoste. E clar, te-a prins în mreje, acum să vezi cum scapi cu viață din asta.

            Nu-i mai zic că suntem amândoi în aceeași barcă, așa că orice aș face eu îl privește și pe el, și încerc să adorm.

One thought on “Semnal editorial 600 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Cronica barbară

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *