Autor: Han Kang
Titlu: Nu ne despărțim (2025)
Titlu original: 작별하지 않는다 (2021)
Editură: Humanitas Fiction
Colecție: Raftul Denisei
Traducător: Diana Yüksel
Redactor: Ștefania Nalbant
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 55
Nota Goodreads: 3,86 (25 890 note)
Premii: Prix Médicis étranger 2023, Andrew Carnegie Medal Nominee for Fiction 2026, Prix Émile Guimet 2024
Nominalizări: National Book Award Nominee for Translated Literature 2025, Andrew Carnegie Medal Nominee for Fiction 2026, She Reads Best of Award Nominee for Literary Fiction 2025
Descrierea editurii: „Un imens cimitir la malul mării. Mii de trunchiuri de copaci, negri și goi ca pietrele funerare, acoperiți de zăpadă, și fluxul care crește, amenințând să înghită totul și să măture osemintele. Acest vis o bântuie pe Gyeongha de ani, dar un mesaj neașteptat o va smulge din izolarea voluntară și va întrerupe coșmarul: Inseon, prietena ei internată în spital, o roagă să meargă pe insula Jeju pentru a-i salva papagalul. Este începutul unei coborâri în infern, în abisul unuia dintre cele mai cumplite masacre pe care le-a cunoscut Coreea: treizeci de mii de civili uciși și mulți alții închiși și torturați la sfârșitul anilor 1940. O rană care nu s-a vindecat și care continuă să pulseze dureros în viața celor două prietene, reflectând chinurile prin care a trecut mama lui Inseon. Han Kang redă această pagină întunecată a istoriei construind magistral un roman lucid și poetic, în care granița dintre vis și realitate, dintre vizibil și invizibil se estompează până aproape de dispariție. Un roman pe care ea însăși l-a descris ca pe <<o făclie aprinsă în adâncurile sufletului omenesc>>.”
Oniricul, oribilul, ororile istoriei și bunătatea oamenilor își dau mâna în acest nou roman scris de autoarea încununată anul trecut cu cea mai înaltă distincție a literaturii: Premiul Nobel pentru Literarură. Han Kang se întoarce, de data aceasta la Editura Humanitas, în redutabila colecție Raftul Denisei, în traducerea Diana Yüksel, cu un roman proaspăt, în care angoasa și grozăveniile trecutului fac casă bună cu prietenia și spiritul de sacrificiu, în care păsările din colivie reprezintă poate o alegorie pentru ceea ce s-a petrecut în trecut și ceea ce se va mai petrece, în care iarna, cu pătura ei groasă de omăt, se așterne peste lume și pare că o sufocă pur și simplu, că o încremenește, îngreunându-i personajului principal misiunea de salvare a păsării rămase fără stăpână după ce aceasta și-a retezat două degete cu circularul din atelierul de tâmplărie unde lucra singură.
Într-un Seoul sufocat de un val de căldură criminal, personajul principal al poveștii, Gyeongha, scriitoare și visătoare, dar mai ales o persoană bântuită de un coșmar recurent cu „un imens cimitir la malul mării. Mii de trunchiuri de copaci, negri și goi ca pietrele funerare, acoperiți de zăpadă, și fluxul care crește, amenințând să înghită totul și să măture osemintele” și chinuită de migrene îngrozitoare și probleme cu stomacul care o împiedică să aibă o viață socială cât de cât normală, este smulsă din torpoare de un mesaj neobișnuit: prietena ei cea mai bună (și singura, din ce răzbate citindu-i povestea) îi trimite un mesaj ciudat, în care o roagă să meargă pe insula Jeju și să-i salveze de la moarte papagalul rămas închis în colivia din atelierul ei de tâmplărie. Prietena ei, Inseon, cu care se cunoaște din adolescență și pe care a și vizitat-o de câteva ori pe ciudata insulă Jeju, a suferit un accident care era s-o lase fără două degete și, deci, implicit, și fără muncă, iar acum e internată în spital.
Ajunsă la spitalul unde este internată Inseon, căci bineînțeles că inima bună îi dă ghes lui Gyeongha să plece numaidecât să-și vadă prietena și să o ajute, aceasta descoperă că prietena sa trebuie să treacă prin niște chinuri cumplite ca să-și păstreze degetele intacte: după ce-a găsit pe jos falangele retezate și a fost salvată printr-o adevărată minune, o asistentă trebuie să-i scormonească în răni la fiecare două minute ca să-i împiedice falangele reatașate să putrezească și să-i ajute degetele să se refacă. Procedură extrem de macabră și de dureroasă, firește. Cu ultimele puteri, Inseon o imploră pe Gyeongha, alături de care urma să realizeze un proiect extrem de important privitor la întâmplările crunte prin care au trecut insula Jeju și locuitorii acesteia la finalul anilor patruzeci (masacrul din insula Jeju), să meargă acasă la ea, pe insulă, ca să-i salveze de la moarte papagalul.
Căci păsăruicile, micuțe de doar douăzeci de grame, pot muri de sete dacă nu li se dă la timp fie și picătura de apă necesară ca să supraviețuiască. Mai contează că vine o furtună ce izolează complet insula și lui Gyeongha îi va pune viața în pericol? Că zborurile sunt anulate, că un singur autobuz mai circulă pe insulă și că nămeții sunt cât casa, pentru că ninge, ninge întruna, parcă nu se mai oprește, iar casa lui Inseon se află într-un loc extrem de izolat, departe de restul caselor, pe unde autobuzul nici nu trece, astfel încât ea este nevoită să înfrunte o călătorie extrem de primejdioasă printr-o pădure cu copaci îngreunați de zăpadă? Unde povestea începe să alunece deja pe o pantă a fantasticului, a visului în vis, a rememorărilor, a aventurilor suspect de incredibile, când pasărea e și moartă, și vie, când Inseon e și la spital, și prezentă în propria casă, unde pregătește același ceai de nebăut, unde fantoma mamei lui Inseon parcă e mai prezentă ca oricând, iar fierăstrăul de sub saltea, menit să țină spiritele la distanță, e și el parte integrantă din decor?
Dacă ne uităm istoria, suntem condamnați să o retrăim, pare să transmită Han Kang, e drept că nu în mod explicit, în această povestea care are la origini una dintre cele mai îngrozitoare și mai traumatizante întâmplări din istoria Coreei: masacrul de pe insula Jeju, între 1948-1954, când, după terminarea războiului, Coreea a fost divizată între URSS și SUA, iar pe insula Jeju, cunoscută acum și drept Hawaii-ul Coreei, o insulă cu climă blândă, unde principalul mijloc de existență al localnicilor era cultivarea mandarinelor, culese de clăcile de săteni, au fost organizate proteste de către localnici, iar în aprilie 1948, mai mulți localnici au atacat câteva secții de poliție, omorând câțiva polițiști. Autoritățile însă au oferit un răspuns brutal, omorând mii de localnici, răzând sate întregi de pe fața pământului, masacrând de-a valma femei, copii, bătrâni, îngropându-i în gropi comune (extrem de tulburătoare sunt scenele cu groapa comună descoperită sub pista de avioane sau episodul în care Inseon povestește, în timpul unuia dintre nenumăratele episoade de aducere aminte, cum mama ei și sora acesteia au rătăcit prin satul complet distrus și au început să măture zăpada de pe chipurile morților pentru a-și descoperi rudele, zăpadă care nu se mai topea, întrucât cum să se mai topească fulgii de nea de pe pielea rece a unui mort?). În urma acelor represalii, mai bine de o zecime din populația insulei a fost masacrată.
Cu o proză lirică și adeseori încărcată de durere, Han Kang readuce în atenția publicului, dar mai ales a lumii întregi, care poate nu le cunoșteau (dat fiind că, după ce au început să-i fie traduse cărțile și a primit mai multe distincții internaționale, culminând cu premiul Nobel de anul trecut, poveștile ei au devenit treptat-treptat tot mai căutate și mai cunoscute), episoade dureroase din istoria zbuciumată a Coreei, prinsă la mijloc între patru mari puteri mondiale și chinuită, prin acest mare ghinion, mai presus de orice închipuire. Scoțând la înaintare prietenia plină de sacrificii a celor două personaje, Han Kang reușește să construiască o poveste în care granițele dintre realitate și fantastic se estompează până la dispariție, reușind totodată, din doar câteva tușe, din doar câteva fraze, din doar câteva întâmplări povestite parcă în treacăt, să creioneze un personaj ce reprezintă totodată chintesența spiritului de reziliență al poporului coreean: mama lui Inseon, bătrânica aplecată de spate, discretă și tăcută, pe care Inseon a blamat-o o viață întreagă pentru răceala ei, neînțelegând pe deplin prin ce chinuri a trecut acel suflet ca să poată să răzbată și să-și crească fiica.
„Tata a cărat în spinare trupul bunicului până acasă, l-a așezat în curte și a tăiat un braț de crengi de bambus cu care l-a acoperit, în chip de giulgiu. Apoi a intrat în șura care încă ardea și a luat o lopată cu coada arsă. A așteptat până când fierul incandescent s-a răcit, apoi a acoperit crengile de bambus cu pământ.”
