Nota Goodreads: 3,94 (38 692 note)
Descrierea editurii: „ATENȚIE: Fata din vecini îți va zdruncina încrederea în omenire. Întreabă-te mai întâi dacă ai curajul s-o deschizi. Doar că, indiferent de răspunsul tău, nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce urmează. David, un băiat de 12 ani, trăiește într-un orășel liniștit din America. Viața lui ia o întorsătură sinistră atunci când în casa vecină se mută Meg și Susan, două surori orfane. La prima vedere, Ruth, mătușa fetelor, pare o femeie cumsecade, dar dincolo de aparențe se ascunde o jivină diabolică. Pe parcursul unei veri toride, Ruth, cei trei fii ai ei și copiii vecinilor se transformă, încet-încet, în protagoniștii unui joc fără reguli, care sfidează limitele naturii umane. Povestea, inspirată dintr-un caz real care a șocat America, este o incursiune hipnotică în tenebre, constituind de-a lungul anilor subiectul mai multor cărți de nonficțiune, documentare de televiziune și al unui studiu sociologic despre sacrificiul uman.”
La un moment dat ajunsesem să devorez filme horror fără să mai tresar măcar. Bine, asta înainte să apară Shutter și să schimbe foaia, iar eu să privesc cu alți ochi încăperile întunecoase. Vampiri, vârcolaci, creaturi din mlaștini, lilieci zburători indestructibili, canibali, mascați cu maceta, toate erau filme, ficțiune, se vedea de la o poștă că sunt trucaje, că nimeni n-ar fi putut supraviețui tăierii unui picior cu bomfaierul sau cine știe ce alte torturi grețoase puneau la cale cei din spatele unor serii de filme precum Hostel sau Saw (așa-numitele torture porn). Erau ficțiune, nu? Și de aceea, chiar dacă uneori mai visam noaptea ucigași care mă alergau cu toporul prin pădure, iar picioarele mele nu se mișcau suficient de repede, ajungeau să nici nu mă mai miște. La fel și cărțile.
De ce fac această introducere? Poate vă veți da seama. Pentru că poveștile pomenite mai sus erau ficțiune, inspirate din fricile cele mai de bază ale oamenilor transpuse în monștri ușor de imaginat datorită descrierilor vii ale autorilor și autoarelor, dar mai ales cinematografiei. Și pe care le putem viziona pentru că știm că asta și sunt: ficțiune, doar nu pot exista vampiri și vârcolaci, nu? Însă pot exista monștri bipezi și semigânditori care torturează oameni pentru că în mintea lor s-a frânt ceva la un moment dat.
Așa stau lucrurile cu Ruth din povestea de față, al cărei soț a părăsit-o, lăsând-o să aibă grijă de trei copii pe care i-a crescut după chipul și asemănarea ei: grețoși, demenți, nespălați, fără să distingă răul de bine și, prin urmare, fără să le pese că oamenii suferă îngrozitor din pricina acțiunilor lor. Ceea ce debutează ca o poveste despre devenire și transformare în America sfârșitului anilor cincizeci, exact cum o vedeai prin filme, începe încet-încet să alunece pe o pantă din ce în ce mai degenerată, mai grețoasă, pe măsură ce mintea lui Ruth, mama lui Donny, Willie și Woofer, se transformă într-un adevărat hău ce pare să fi devenit pivnița rezistentă la Apocalipsă, cea construită de soțul ei înainte să o părăsească, din care țipetele tinerei Meg nu se fac auzite nici măcar dacă ai sta cu urechea lipită de zidul exterior.
Stau și mă întreb cum de poate fi în stare cineva să închidă pe altcineva, o tânără care i-a fost dată grijă printr-un concurs nefericit de împrejurări, să o lege de mâini și de picioare și, geloasă, se pare, pe frumusețea și tinerețea corpului acesteia, să-și lase odraslele demente în care clocotesc hormonii și nebunia să-și facă de cap cu ea. Ce anume se petrece în mintea unor astfel de creaturi? Și cum le lasă inima, așa cum se exprimă David, tânărul vecin al lui Meg, care asistă, mai întâi revoltat, apoi neputincios, apoi din ce în ce mai fascinat la ororile la care este supusă o biată fată de paisprezece ani din simplul motiv că e frumoasă, tânără și dârză, că nu varsă nici măcar o lacrimă când este bătută, maltratată, arsă cu țigara, tăiată cu briceagul, placată ca în fotbalul american de niște hăndrălăi care au luat-o razna șamd., dar mai ales pentru că are un corp atrăgător. Și care nu poate fugi de torționarii ei pentru că scorpia degenerată de Ruth îi pedepsește surioara operată și cu tije metalice în ambele picioare ori de câte ori Meg nu se supune și îndură.
Mi-am imaginat, văzând coperta sinistră, că fata din vecini le va face viața amară unor puști care primesc mai mult decât ce au cerut. Că poate într-o seară aceștia se uită pe geamul dormitorului fetei sau îi dau un telefon, ca să-i facă o farsă, iar aceasta pune la cale vreun soi de răzbunare macabră. Ce bine ar fi fost dacă era așa… Pentru că de pe la pagina 150 încolo am început să-mi dau seama ce se va întâmpla de fapt și, pe măsură, ce descrierile deveneau tot mai grafice, parcă așteptam să se termine cât mai repede.
Serios, după ce-am citit și un articol despre cazul care a îngrozit statul Indiana, cel care l-a inspirat pe Jack Ketchum, unul dintre cei mai mari scriitori americani de horror, onorat de două ori pentru cariera prodigioasă, și mi-am dat seama cum se va sfârși, am vrut să abandonez cartea. Gata, îmi ajunsese, nu mai suportam. Și am citit destule la viața mea. Dar cum nu-mi stă în fire, deși nu mi-am mai dorit atât de mult să abandonez o carte de la Jocul cu mărgele de sticlă încoace, plus că voiam și să scriu despre ea, am rezistat. Cu noduri, dar am rezistat.
Autorul spune că tristul caz al Sylviei Likens, adolescenta de șaisprezece ani torturată și ucisă de mătușa ei, cu generoasa participare a copiilor săi și ai câtorva vecini la fel de grețoși, a fost atât de revoltător și de grafic, încât a apelat la trucul descrierii prin ochii unui martor și folosind un limbaj ceva mai adecvat unui copil care descoperă cu propriii ochi nu doar că monștrii pot avea chipul vecinei cumsecade de alături, dar că înșiși demonii ce zac ascunși în el însuși îl îndeamnă să facă lucruri tot mai oribile. Căci, nu-i așa?, și tăcerea înseamnă acceptare. Pentru că ar fi fost ușor să dea alarma, să-și cheme părinții, să sune la poliție și să le zică: „Băi, vecinii mei torturează de trei luni o fată în pivnița casei lor și e clar că Jocul lor va duce la crimă!” Din păcate, el devine doar un Holden Caulfield monstruos, a cărui viață va fi iremediabil distrusă din pricina a ceea nu a făcut atunci când trebuia (nu e spoiler, el spune încă de la primele pagini că viața i-a fost distrusă de întâmplările de atunci). Cutremurătoare carte și și mai ales cutremurătoare poveste din care s-a inspirat!
„- Nu mă învăța tu ce e bine şi ce nu, băiete, a mârâit ca.
Vocea îi tremura. Mi-am dat seama că ii tremură de furie și că abia se mai putea stăpâni. Ochii îi pâlpâiau ca niște flăcări. Am făcut câțiva pași în spate. M-am gândit, Dumnezeule, cândva mi-a plăcut de femeia asta. Mi s-a părut amuzantă, drăguță. De gașcă.
Acum mă băga în sperieți.
Era în stare så omoare pe cineva. Să ne omoare pe toți, inclusiv pe copiii ei, fără să-i peste, fără niciun regret.
Era destul să vrea.”