În colecția n autor de proză românească contemporană, coordonată de Eli Bădică, apar volumele: Vene rare, de Flavius Ardelean, și Copiii ecosistemului, de Ilinca Mănescu.
„Un roman-metaforă, pe mai multe planuri, Vene Rare este cea mai autobiografică dintre cărțile lui Flavius Ardelean (deși nu chiar în sensul în care suntem obișnuiți), unde căutare și acasă sunt doi dintre pilonii esențiali. Acestora li se alătură câteva cuvinte-cheie: literatură (și sensul ei), spiritualitate, tenebră, ermetism, ochi magic, (auto)ironie, demență colectivă, viață și moarte – și viceversa.”
FRAGMENT „VENE RARE”
La început, a fost mirosul.
Eram prins la mijloc între blocuri de rudenie, pe care nu le gestionam prea bine. Mai bine spus, eram captiv în dorințele și ideile altora despre buna scurgere și, eventual, disoluție a vieții mele. Eram acasă la ai mei de o lună, mă întorsesem destul de flămând și fără un ban în buzunar din altă țară, în care ajunsesem după ce petrecusem un timp în altă țară, în care – bineînțeles – ajunsesem după ce trăisem o vreme în altă țară. În cele din urmă, învins și fără opțiuni, mă întorsesem acasă. Spun „acasă“ din aceleași temeri de a fi urmărit, ascultat și, în final, judecat de rudele mele, „acasă“ este, însă, un cuvânt gol, răsunător în ecoul goliciunii sale, un ceva care desemnează un loc pe care am reușit doar târziu și pentru puțină vreme să-l izolez în timp și spațiu.
Eram, totuși, pentru a simplifica acest moment inițial al aventurii – una finală, sunt sigur –, chiar acasă și, făcându-mi într-o zi ordine printre hârtii (sunt scriitor, simt nevoia să precizez), am fost șocat să simt un miros aparte în cartierul acela, în care nu mai fusesem, după cum spuneam, de câțiva ani. Era un miros indistinct, fără o sursă precisă, difuz, șiret și atotcuprinzător.
Am un simț olfactiv ieșit din comun. Era ceva ce deseori mă complexase, fiecare crăpătură și fiecare cută a propriului trup era un potențial punct zero al miasmelor lumii, ceea ce poate face uneori traiul imposibil. M-am aplecat peste caiete; nu m-ar fi mirat deloc să aflu că romanul la care lucram (a treia parte a unui ciclu fantastic) începuse să pută peste noapte. Mirosul ar fi fost consistent cu starea în care se găseau cele treizeci de mii de cuvinte înșirate deja într-o anumită ordine, dar și cu părerea pe care mi-o formasem față de materialul cu pricina. Era un miros dulceag, cu tonuri discrete de putregai și de mizerie a mațelor stricate, și e drept că în ultima perioadă ajunsesem să cred că orice cuvânt în plus adăugat romanelor din acel ciclu nu era decât o oribilă minciună putredă, cărămizi așezate în noi altare închinate marelui nonsens. Însă paginile miroseau doar a cerneală și hârtie. Literele erau mici cadavre ale speranțelor deșarte, scufundate în porii celulozei, dar care încă nu putreziseră.
Am adulmecat în jurul meu ca un animal. Am lăsat totul baltă și am pornit, în patru labe, să caut izvorul acelei duhori. Am luat la mână fiecare articol de îmbrăcăminte aruncat la nimereală prin cameră și mi-am adâncit nasul în el. M-am uitat sub pat, așteptându-mă să dau peste vreun șobolan mort sau poate vreo pasăre rătăcită, ce găzduise cândva un firicel de viață, de care să se fi lepădat violent nu cu mult timp în urmă. Când nu am reușit să găsesc sursa duhorii în odaie, privirea mi-a căzut pe geam și pe ce se găsea de partea cealaltă a lui. În parcare, mâțe tinere își duceau veacul printre mașini vechi și ruginite, într-o simbioză pe care reușisem să o deslușesc încă din primii ani de pubertate. În blocul de vizavi, la etajul trei, ceva se mișca în spatele perdelelor.
Apropiindu-mă de pervaz și trăgând aer în piept, agățându-mă de acele particule straniu mirositoare, am zărit că și ceilalți vecini erau ieșiți la ferestrele lor, ca niște morți reanimați, cu toții umflându-și piepturile cu acea putoare, căutând mișcări dincolo de perdelele de la etajul trei. Mi-era limpede că ne-ar fi fost imposibil să vedem ceva urnindu-se în acel apartament ascuns de draperiile îngălbenite de tutun, și cred că și vecinilor le-a fost la fel de clar. Țâțâiau din limbi și clătinau din capete, a pagubă.
De jos, de printre mașini ruginite, de pe sub balcoane și de prin guri de canal ascunse de jeg, pisicile miorlăiau violent, pervers, de parcă s-ar fi împerecheat, de parcă s-ar fi ucis, de parcă n-ar fi fost tot una. Am fost cuprins de o spaimă cumplită și, cercetând în mine și în jurul meu, am înțeles că nu pisicile și cântul lor monstruos erau de vină pentru surescitarea mea de moment, ci toți acei ochi ațintiți asupra mea. Vecinii își mutaseră privirile de pe geamul de la etajul trei al blocului de vizavi și se uitau la mine cu suspiciune. În acea clipă, deși nici eu nu știam cum se întâmplase, am fost sigur că știau că tocmai scriam un roman ce purta numele Vene Rare și că acel roman era despre ei.
„Într-un univers aflat la terapie intensivă, Ilinca Mănescu îndrăznește să debuteze cu o distopie ecologică queer – între noi fie vorba, e primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer –, care pune presiune pe rănile care dor atât colectiv, cât și individual: iubirea, epuizarea resurselor, dezbinarea societății, lupta pentru supraviețuire, spațiul privat devenit public, legătura dintre om și natură, pierderea (parțială a) umanității prin violențe, abuzuri, putere.”
Eli Bădică
FRAGMENT „COPIII ECOSISTEMULUI”
Salonul 1
Doamna a fost extrem de drăguță și ne-a permis s-o examinăm împreună. Bună dimineața! Cum vă simțiți azi? Excelent, foarte bine, mă bucur. La vârsta dumneavoastră, și eu eram plin de energie. Acum nu mă mai ține cârca. Mulțumesc, nu. Nu pot să stau pe scaun când dumneavoastră stați cu toții în picioare.
Haideți, cei din spate, veniți mai aproape! Vă puneți ochelarii de soare și priviți cu atenție. Ce observați? Pacienta stă în șezut, cu genunchii la piept, puțin aplecată în față. Strânge o pernuță în brațe. E o pernuță, nu-i așa? Un puișor, exact, doamna știe mai bine. Ce vedeți aici se numește semnul pernei. Da, semnul pernei. Sună amuzant? E foarte bine pentru dumneavoastră că râdeți. Tonusul psihic grăbește recuperarea. Însă ei ar trebui să bage la cap. Semnul pernei indică prezența lichidului în pericard. Înconjurată de lichid, inima bate mai greu. Amintiți-vă cum e să mergeți prin apă. Nu sunteți la fel de sprinteni ca pe uscat, nu-i așa? Dar inima nu are încotro. Ea trebuie să rămână la fel de sprintenă. Imaginați-vă efortul. Din fericire, corpul știe instinctiv ce are de făcut. Cum știe? Simplu. Asta e singura poziție în care pacienta poate să respire. Zic bine, doamnă? Zic bine. În poziție aplecată, așa cum stă cu puiuțul în brațe, face ca lichidul din jurul inimii să se scurgă anterior, eliberând de sub presiune cele două camere posterioare ale inimii. Camerele care lucrează direct cu plămânii. Ventriculul drept pompează sânge în plămâni fără efort, care se scurge înapoi în atriul stâng cu ușurință și senzația de sufocare dispare. E clar? Perfect. Dar dacă, să zicem, venim
peste două zile și o găsim pe doamna noastră în genunchi, aplecată în față? O bănuim că a trecut la mahomedanism și își face rugăciunea, nu-i așa? Să nu vă supărați, mai glumim și noi. De fapt, nu e chiar o glumă. Semnul rugăciunii mahomedane indică o cantitate și mai mare de lichid în pericard decât semnul pernei.
Dar, desigur, așa ceva nu se va întâmpla. Lichidul se resoarbe déjà și starea pacientei se ameliorează pe zi ce trece. Este doar o reacție post-inoculare și este autolimitantă. Dintre voi s-a programat cineva pentru implant? Tu? Păi, îți ținem pumnii, să meargă și la tine strună, cum a mers la doamna.
Da, da, chiar ați avut noroc, să știți. Până acum, rata de succes a fost de maximum 20%. Adică doar în 20 de cazuri din 100 vectorul viral a reușit să implanteze gena în toate celulele corpului. Iar dumneavoastră vă numărați printre cei aleși. Da, cei aleși. Sunt de modă veche, știu. Voi, tinerii, nu dați importanță lucrurilor de felul ăsta, și foarte bine faceți, dar inima mea bătrână are nevoie să simtă că nu e totul întâmplător, că există o lege mai presus de noi toți, după care se aranjează lucrurile.
Vedeți, și doamna e de acord cu mine. O să ziceți: „Și ce dacă? Părerea majorității contează, iar noi suntem majoritatea.“ O fi intuiție profesională, o fi gândire magică, dar eu cred cu tărie că cineva, nu știm precis cine sau unde, poate chiar în codul nostru genetic, a scris pentru noi un rol mult mai interesant decât cel pe care-l jucăm astăzi. Vă rog să mă contraziceți, dacă n-am dreptate, dar uitați-vă și dumneavoastră cum, de 200 de ani, stagnăm. Ne mulțumim cu statisticile pozitive pe care Ecosistemul ni le livrează săptămânal despre amprenta verde, despre calitatea vieții, despre scăderea incidenței mutațiilor genetice spontane și, în rest, trăim exact la fel ca străbunicii noștri.
E timpul pentru o schimbare și… uite-o venind! Voi încă mai credeți că Biolux este doar un implant estetic? Hai să facem un pariu: eu zic că, în doi ani, părerea doamnei va cântări mai mult decât părerea majorității. Voi ce ziceți? Rămâneți cu ideea asta și mai gândiți-vă acasă, în liniște.
Haideți să revenim. Priviți de aproape pielea doamnei. Este înconjurată de un halo luminos. Dacă n-ați avea ochelarii de soare, v-ar fi greu s-o examinați. În funcție de tipul lentilelor, bănuiesc că vedeți acest halo în culori diferite. Dar, dacă i-am măsura lungimea de undă, am vedea că se încadrează undeva în intervalul 560-650 de nanometri, adică în spectrul culorilor oranj, galben sau verde, în funcție de tipul de piele. La doamna este un galben foarte deschis, corespunzător tipului I de piele, cel ivoriu. Observați și ochii deschiși la culoare. Fiecare fibră a irisului sclipește, ca un led. E un efect de-a dreptul hipnotic. Observați și pupila punctiformă, felul în care ochiul s-a adaptat la lumina puternică. Să nu vă speriați, o să vă ating brațul. Fiecare, pe rând, să atingă brațul doamnei. Simțiți? Pielea este fină, umedă și caldă, la fel ca la pacienții cu hipertiroidism. Dacă palpăm tiroida, o să vedem că este normală. Hormonii sunt, și ei, în limite normale. Este doar un efect al bioluminiscenței. Am aici un senzor pentru temperatură. Dacă îl aplic pe pielea pacientei, ce ne spune? 36 cu 5. Vă așteptați să fie mai mult, nu? Dar pulsul? Cum credeți că e pulsul?
Să lăsați doar un moment pernuța la o parte. Îmi permiteți să vă ridic puțin bluza, ca să vă ascult inima? În regulă. Să nu vă jenați, că eu sunt bătrân și le-am văzut pe toate, iar studenții trebuie să ajungă și ei tot ca mine. Uitați, am atins-o cu stetoscopul rece. Observați micile scântei de pe piele? Se simt ca niște furnicături, nu-i așa? Să facem puțină liniște! Perfect. Fiecare, pe rând, să vină să pună stetoscopul aici și, cu cronometrul în mână, să calculeze pulsul. Cât ți-a dat? Foarte bine. Și ție? Bun. Deci valori apropiate, să zicem în medie 70, adică pulsul unui om relaxat. Ciudat, nu? Pun pariu că oricare dintre voi aveți pulsul mai mare decât al doamnei, deși dumneaei a fost mult mai stresată de situație decât noi toți la un loc. Păi, dragilor, tocmai asta e șmecheria bioluminiscenței! Valul de energie, care străbate corpul în timpul unei emoții puternice sau într-o situație de stres, se elimină prin radiație luminoasă și nu mai ajunge să schimbe constantele organismului, cum ar fi temperatura, pulsul, tensiunea arterială. Nu-i așa că e fascinant? E ca o supapă.
Mai puneți un pic pernuța jos. Două minute. Și-acum, o să vă mai rog ceva. Aș vrea ca, la semnalul meu, să vă lăsați pe spate, în poziție culcată. Voi fi aici, lângă dumneavoastră, și vă promit că nu veți păți nimic rău. Dacă simțiți că nu mai puteți, vă ridicați sau ne faceți semn și vă ridicăm noi. Aveți încredere în mine? Bun. Încă nu vă lăsați pe spate. Vă spun eu când.
Dragi studenți, vedeți petele întunecate care i-au apărut pacientei în jurul gurii, pe piept, pe mâini? Dacă ați fost atenți, ați observat că același lucru s-a întâmplat și atunci când mi-a dat permisiunea s-o ascult la inimă. Asta înseamnă că m-a mințit.
Doamnă dragă, nu vă cereți scuze. Este normal să nu aveți încredere într-un străin bătrân, îngălat și nebărbierit. Nici nu știu cum de mă mai țin ăștia pe-aici. Glumesc. Ia uite, s-a umplut toată de pete. Nu vă rușinați, doamnă, asta e noua condiție umană, cu care va trebui să ne obișnuim. Și noi, și dumneavoastră. Probabil că, în viitor, toată această conduită va dispărea.
Replicile de complezență de tipul „Nu e nicio problemă!“, cum ați spus înainte să vă ascult la inimă, sau „Cu plăcere!“, „Sunt bine!“, și așa mai departe, vor deveni total redundante în condițiile în care ne este imposibil să disimulăm.
Haideți, lăsați-vă pe spate! Încet. Vă rog să examinați cu atenție pielea doamnei. Rețineți faptul că, pe măsură ce coboară, doamna respiră din ce în ce mai greu. A apărut tahipneea. Dar ce observați la nivelul pielii? Nu-i așa că luminează mai tare? S-a aprins ca o torță. Și intensitatea crește, corpul doamnei a devenit deja greu de privit. Încă puțin. Încă puțin. Asta e! Ridicați-o! Ați văzut? Sunteți șocați? Aduceți-i, rogu-vă, un pahar cu apă. Gata.
Poftiți și pernuța. Vă mulțumim! Ați fost foarte curajoasă.
Ce ați văzut mai devreme este reacția corpului într-o situație amenințătoare de viață, așa cum este senzația de sufocare. Poate ați dat, la un moment, dat peste materiale de arhivă cu imagini video distorsionate de fluctuațiile de semnal. Nu vi se pare că seamănă? Cum se împarte pielea în secțiuni orizontale, fine, cu semnal alternativ: una luminoasă, alta întunecată, luminoasă, întunecată și tot așa, într-o spirală care se înșurubează din ce în ce mai repede, din creștet până-n tălpi. Apoi, ați văzut? Imediat ce am ridicat-o în șezut, a revenit la luminozitatea normală, omogenă. E adevărat că, inițial, lumina și-a păstrat intensitatea crescută, dar acum, că pacienta și-a tras sufletul, ușor-ușor pălește.
Vă mulțumim încă o dată, doamnă! Să fiți sănătoasă și să vă bucurați cât mai mult de imunitatea dumneavoastră! Iar voi, vă rog să mă urmați în salonul următor.