Tăcerea lui Brancuși de Dana Oprica
Colecție Biblioteca de artă • Album de Artă
Copertă: Sculptura Danaida (AM 4002-48)
Coperta: Florin Afloarei
Colaj (coperta 2-3) realizat din Coloana Infinitului, 1938, realizată din fontă, metalizată cu alamă, situată în parcul din orașul Târgu-Jiu și Constantin Brâncuși la Voulangis în Gradina lui Steichen. Fotografie realizată în atelierul lui Brâncuși din Voulangis, Franța, 1922. Tiraj pe hârtie gelatino-argentică, 41,9 x 33,5 cm. Centrul Pompidou, MNAM–CCI, Paris. AM 1988-1704. Colecția Edward Steichen
ISBN: 978-630-333-207-9
Categorii: Artă Dicționare & Enciclopedii
Editura: Ideea Europeană
Autor: Dana Oprica
„Brâncuși, în unele dimensiuni, un sfânt”, scria Ezra Pound. Pornind de la această frază, Dana Oprica ne poartă spre izvoarele tăcerii brâncușiene: dealurile Olteniei, unde oamenii muncesc mult, vorbesc puțin și tac ca să vorbească cu Dumnezeu; atelierul parizian, unde piatra îi „spune” sculptorului ce are de făcut; întâlnirea cu Rodin, privirea lui Pound și a lui Modigliani asupra „sfântului” din Montparnasse.
Autorul împletește biografia, filosofia și poezia – de la Pitagora și Vitruviu la Blake și Rubén Darío – pentru a ne apropia de esența unei opere care a schimbat sculptura lumii. Nu este o carte despre forme, ci despre tăcerea din care formele se nasc.
Ediție aniversară la 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși (1876–2026), singurul album în limba română publicat în ultimii ani, autorizat de moștenitorii maestrului, ilustrat cu viața și opera sculptorului. Prefață de Aura Christi. Eseu critic de Luiza Barcan. Peste 200 de ilustrații.
***
Un demers incitant și necesar pe marginea operei și vieții brâncușiene, publicat de Editura Ideea Europeană în Anul Constantin Brâncuși, când se sărbătoresc 150 de ani de la nașterea marelui artist care a revoluționat sculptura modernă.
Cartea Danei Oprica, ilustrată cu o bogată iconografie, este însoțită de studiul „Tăcerea lui Brâncuși și interogațiile Danei Oprica” semnat de unul dintre cei mai prestigioși critici, teoriticieni și istorici de artă, scriitoarea Luiza Barcan, și de poeta Aura Christi, cu eseul ei intitulat „Grădina lui Brâncuși”.
„Cartea Danei Oprica despre Constantin Brâncuşi are toate datele unui vast eseu dedicat biografiei, formării, devenirii şi gândirii marelui sculptor. Din perspectiva literatului, autoarea interoghează originea mitologică şi filosofică a principalelor opere brâncuşiene, stabileşte paralelisme, speculează atrăgător relaţia dintre marile mituri ale umanităţii şi sculpturile artistului oltean, dintre principalele religii şi creaţia lui Brâncuşi, accentuând, în chip firesc, asupra dimensiunii spirituale evidente în toată arta lui Constantin Brâncuşi. […]
Din perspectivă sentimentală, îndoiala Danei Oprica a fost însă înlăturată de dragostea pe care i‑o poartă creatorului ansamblului de la Târgu Jiu, cu umbra sa protectoare, care i‑a marcat scriitoarei tinereţea şi devenirea. Din perspectivă culturală, descoperirea surselor bibliografice a contribuit la validarea încercării Danei Oprica de a intra în intimitatea creaţiei lui Constantin Brâncuşi.” / dr. Luiza Barcan
„Să-l urmăm și noi cu smerenie, cum sugera Michelangelo, căci de lucrurile mari exclusiv așa ai șansa să te apropii. Să pășim după el prin grădinile vieții și operei sale, de o grandoare unică în istoria artelor lumii, operă regăsită în miezul cartierului Montparnasse sau în Muzeul Metropolitan de Artă, MoMA, Guggenheim New York sau Muzeul de Artă din Philadelphia, Institutul de Artă din Chicago, Muzeul de Artă din Dallas, Tate Modern Londra, să intrăm, apoi, în Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Artă al Craiovei, sau în alte focare de cultură ce păstrează lucrări ale marelui artist, atenți la fiecare muză ireală și atât de vie și concretă, totuși, sau cap de copil, sau pasăre-suflet, în zborul ei razant spre tăriile cerului. Dar înainte de toate să luăm câte o cuminetură din povestea acestui mare om, care s-a trezit într-o lume de a cărei stranietate era contrariat și fascinat, în egală măsură, și a iubit-o cum rar, tot mai rar se iubește, redescoperind-o la fiecare răscruce destinală și înzidindu-se de viu în labirintul frumuseții ei.
De unde forța? Și mirarea de unde?… O parte din răspunsurile la aceste întrebări le veți găsi în această carte, în acest discurs îndrăgostit.” / Aura Christi
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Grǎdina lui Brâncuși
Există vieți și opere ferecate parcă în grădinile enigmelor de nedezlegat, deși s-au scris zeci, sute de tomuri pe marginea lor. Citești pe îndelete multe din aceste volume, scrise de specialiști în domeniu, unii dintre aceștia consacrați, cu doctorate și studii aplicate la înalte școli de prestigiu recunoscut pe mapamond. Revii la unele dintre acestea și constați că ai umplut tu însuți pagini cu însemnări, ținuturi de note, marginalii, iar după consultarea lor te-ai întors, iar și iar, la sursă, la opera propriu-zisă, în căutarea esenței, uneori-adeseori, pierdute în miezul dezbaterilor. Și-atunci parcă o mână nevăzută ca și când te-ar pune la încercare dacă îți rezistă coșul pieptului și dacă tu însuți reziști, căci vine un timp, decis, și el, de acea mână nevăzută, când este exclus să mai temperezi vocea sau vocile dinlăuntrul tău. Și o lași sau le lași să se exprime nestingherit. Fără zăgazuri. Fără limite. Pentru că acea voce răzbate din adâncurile ființei tale, care nu mai tace din gură și se revarsă peste maluri ca fluviile învolburate, conduse de instanțe secrete. Pentru că ceea ce urmează să fie spus prin tine este de o evidentă importanță, mai cu seamă, în aceste vremuri numite adesea tulburi sau confuze, când valorilor fondatoare li se încearcă tăria.
Deși la suprafață lucrurile sunt de o simplitate copleșitoare, din timp în timp, acestea pare că se complică; și nu numai fiindcă noi, oamenii, le complicăm, uneori, fără voie. Când acest mare om îți este de o viață prieten chiar dacă de mult e vecin… cu oalele și ulcelele de bronz, sau — ca în Blaga — este „contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu”, lucrurile prind un halou straniu, prea luminos și neobișnuit, care te surprinde și te-ndeamnă să revii, iarăși, la sursa vie, ce ți-a dăruit bucurie și te-a ajutat să înaintezi prin ceea ce numim existență după ce o revezi din alt unghi. Când te regăseai singur într-o lume, brusc, devenită străină, modelul ales de tine sau de altcineva dinlăuntrul tău se transforma într-un soi de liman, ca să nu spunem patrie. Și, înainte de toate, prieten. Un soi de înger inspirat, ce-și ascunde aripile mai mult din pudoare, din demnitate și din alte pricini, unele din acestea obscure.
Cum să-ți fie prieten Constantin Brâncuși?! El, tocmai el, uriașul, care a făcut o revoluție în sculptura lumii, imprimându-i pentru totdeauna patina modernității? Deși nu agrea curentele în arte, era neinteresat de acest subiect; ezităm să spunem nepăsător față de mode, curente, succes etc. El, tocmai el, uriașul, despre care circulă atâtea legende false sau mituri adevărate, ce-nghit fără să clipească istorii, povești, biblioteci sau șoapte, murmure, dibuiri sau iluminări? Ca acea constatare a poetului Ezra Pound —„Brâncuși, în unele dimensiuni, un sfânt” — ce aduce lumină și te-ndeamnă fără voie să te situezi într-un unghi diferit. Să te apropii de acest artist cu simplitate și cu sfială: din sfială și simplitate — o formă a respectului. Ca să nu te intimidezi și să te simți mai puțin copleșit de acest uriaș care a schimbat radical — după titanul Renașterii: Michelangelo Buonarotti — fața sculpturii moderne, aducând-o printr-o tăie-tură decisă, în miezul modernității, revii la începuturile-i zbuciumate și contradictorii, pentru a prinde curaj tu însuți și pentru a înțelege cum a fost posibil. Mai exact, pentru a te apropia de acele uși închise în fața lui în prima tinerețe și a vedea, a contempla și dibui în ce fel imposibilul e trans-format în șansă, apoi, cu pași mici, urmați, zi de zi, ca într-un ritual sacru, în realitate; „odată un concept exprimat, realitatea i se supune”. (Hegel) Cum a rezistat? Ce resorturi ascunse și pline de forță îl harponau mereu spre realitatea absolută a vocației sale unice și neobișnuit de puternice? Prin ce mecanisme absconse, la a căror descriere lucrează armate de comentatori și admiratori? Sculptorul afirmă că stătea întins în pat și aștepta să vină Dumnezeu. Și Dumnezeu venea!
În fața ta e un om tânăr, care în drum spre Paris se oprește la Craiova și o bătrână evreică, descinsă parcă direct din Sfânta Scriptură, îi sugerează imperios lui Costache să semene cu Dumnezeu. Nici mai mult, nici mai puțin. Cu acest îndemn, e adevărat, urmat orbește, Brâncuși e adus în miezul esenței. Cine îți poate fi prieten aici și acum, și în vecii vecilor dacă nu divinitatea? Să înveți să te uiți și să vezi, clipă de clipă, ceea ce ți s-a dăruit din naștere, când ai fost creat tu, tocmai tu, o bucată de humă, aidoma Domnului Dumnezeu, „după Chipul Nostru”: „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem» om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările ceru-lui, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ”. (Geneza 1:26) Îndemnul veterotestamentar de a crea e urmat de îndată de actul creației propriu-zise: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut”, act consfințit cu o binecuvântare: „Dumnezeu i-a binecuvântat și Dumnezeu le-a zis: «Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și supuneți-l și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului și peste orice viețuitoare care se mișcă pe pământ”. (Geneza 1:26, 27)
Fiind creat după chipul divinității, să rămâi ancorat în grădinile acestei asemănări. Ce simplu e! Dar oare nu e lucrul cel mai greu din lume? Să devii ceea ce ești, cântă Pindar, surâzându-ne din veșnicii cu o șiretenie dumnezeiască; doar n-o fi foc și cântecul acela!
Brâncuși îmi este, pur și simplu, prieten și mărturisesc acest adevăr cu riscul de a fi acuzată de familiaritate. Un mare maestru îți poate fi prieten sau, înaintea tuturor, prieten, căci te face să regândești noțiunea de prieten, realitatea absolută de a fi prieten. Te face să cazi pe gânduri ori de câte ori alergi la poalele lucrărilor lui, unde te regăsești fără efort, pentru că el a făcut, după propriile mărturisiri, piatra să cânte. În vecinătatea lui ai șansa de a te redescoperi; poate și de aici benefica dependență de tot ce este marele om. Te vezi dintr-un unghi diferit și înveți să respiri; te pândești, te spionezi și te regăsești, la un moment dat, tră-gând cu ochiul la Domnișoara Pogany, apoi la Cuminţenia (înţelepciunea) pǎmântului, sau revăzându-ți, în rugăciune, sufletul după ce ai făcut cercuri-cercuri în jurul fenomenalei Mǎiastra, privită îndelung într-o imagine surprinsă în incinta Guggenheim Museums și aducându-ți aminte de păsă-rile-suflet desprinse din mitologia națiunii române, din al cărui arbore descindem. Am constatat bucuroasă o atitudine similară, de un emoționat firesc, transformată în reflex cultural, relativ recent, în timp ce parcurgeam, pagină de pagină, incursiunea în uni-versul brâncușian făcută de Dana Oprica. Ca și maestrul și prietenul ei de o viață, scriitoarea descinde din ținuturile dulce ondulate printre dealuri și râuri, și streșini de case, și biserici din lemn, ale Olteniei. La fel, dulce și necruțător, în egală măsură, ca diminețile de toamnă dată în pârg, ce-așterne, ca într-un ritual cosmic, bruma pe suprafețele caselor și ale arborilor, scriitoarea își lucrează fiecare întorsătură de frază din acest discurs îndrǎgostit despre opera și viața marelui Brâncuși. Încurajată de părinți și profesori, fata prinsă de neastâmpăr, din copilărie, a crescut în preajma lucrărilor brâncușiene. S-a împrietenit și cu umbra acestora. Le-a contemplat, măsurat, revăzut și gândit până acestea i-au intrat în suflet, cu tot cu lumina lor vie până la o tăcere atât de intensă și profundă, încât poate fi lesne confundată, adesea, cu strigătul.
Muzeul Național de Artă din Craiova e la câțiva pași de reședința familiei ei; lăcașul găzduiește o serie de lucrări ale artistului de neegalat. Cetatea Târgu Jiu, vizitată adeseori cu prilejul unor excursii școlare sau împreună cu membrii familiei, îi readucea mereu fetișcanei voioase, disputată de setea de a fi și curiozitate, în egală măsură, în actualitatea sufletească, între alte lucrări intrate în patrimoniul lumii, Coloana recunoștinţei fǎrǎ sfârșit, numită și Coloana Infinitului, Masa Tǎcerii sau Poarta sǎrutului. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, fata aceea își regăsește, în chip uimitor, prietenul neschimbat, căci îi simte imperios prezența. Scriu prietenul, înaintea tuturor, pentru că în fiecare lucrare brâncușiană pe autorul însuși îl căuta și de fiecare dată, aproape, reușea să-l găsească. Iar pe măsură ce îl regăsea și îl redescoperea, autoarea acelor incursiuni artistice constata, uimită și bucuroasă, că e strunjită, formată, influențată, captată de tot de farmecul și forța artistului. Și de încă ceva de nespus, căci avem în fața noastră, în grandoarea-i copleșitoare, un artist care își dorea să sculpteze imponderabilul.
Iubirea de Brâncuși se cristalizează în decenii și crește în intensitate pe măsură ce, învingându-și temerile și sfiala, scriitoarea de azi se regăsește scriind de zor despre mentorul și prietenul ei de o viață. Învinge câteva limite, între care regăsim spaima de a eșua, sfiala de a nu fi în stare să cuprindă și să exprime viziunea brâncușiană sau, vorbind în siajul uriașului, esența. Pentru a-și depăși limitele, Oprica se sprijină de Îngerul ei păzitor identificat… tot cu Brâncuși! „Lucrând la această carte și străduindu-mă să mă apropii cât de cât de uriașul artist ale cărui lucrări le-am cunoscut și le-am iubit din copilărie și care, iată, mă însoțește pe parcursul întregii vieți ca un fel de înger păzitor, aproape — scrie autoarea acestui demers îndrăgostit —, ca un vrăjitor de o expresivitate rară sau ca un mag descins parcă dintr-o lume diferită și făcând parte, totuși, din lumea noastră așa cum e, uneori-adeseori, m-am regăsit în labirinturile îndoielilor, ezitărilor, neliniștilor, ce culminau în tentația de a renunța la cartea la care tocmai munceam, parcurgând kilo-metri de bibliografie, căci despre creatorul Coloanei nesfârșite s-a scris enorm”. Or, să conștientizezi aspectele ce-ți stau împotrivă și ies din ascunzători când ți-e lumea mai dragă, ca vulpițele din vizuini iarna când apare un soare contrariant de puternic, și să continui, totuși, lucrul odată început reclamă deja un apreciabil curaj. Un curaj viu, ce se hrănește din vecinătatea… de abur a prietenului care împrumută, adeseori, mantia îngerului proteguitor și spre care se-ntoarce, iscoditor-documentat, autoarea așa cum revii la limanurile copilăriei și la maeștrii din antichitatea existenței tale, pentru a sorbi viață și, mai ales, pentru a redescoperi viul dătător de credință, iubire, speranță și har, așa cum un fântânar se uită îndelung în oglinda apei izvorânde nu pentru a-și vedea acolo, răsfrânt și uimit, aidoma prea frumosului Narcis, chipul, prins de o indicibilă boare, ci pentru a-și hrăni sursa viului lăuntric din acel clipocit abia sesizabil al sevelor subterane, ferme-cate și dătătoare de viață vie: „Brâncuși a fost și va rămâne pentru mine stâlpul formator, coloana fermecată, de care mă sprijin, limanul de frumusețe și grandoare unde am șansa să mă regăsesc, să capăt acea nouă viață după fiecare… moarte”.
Cred că în aceste însemnări găsesc una dintre cheile potrivite abordării vieții și operei brâncușiene: dorința de a te apropia de maestru și, totodată, de Îngerul păzitor ca de un istm al frumuseții tocmai fiindcă ți se oferă șansa de a te ridica din propria moarte și de a înainta cu demnitate prin anii următori. Cum a reușit Brâncuși, artistul venit din estul european în urbea numărul unu a luminilor, luând Hobița copilăriei lui și tot ce a învățat acasă, în România, cu el, acolo, în inima arondismentului numărul 15, pe malul stâng al Senei, în Montparnasse? Dacă ar fi ales drumul cel mai scurt spre succes și recunoaștere, acesta l-ar fi dus fără efort spre o experiență similară cu cea a majorității artiștilor descinși la Paris din estul continentului european, și nu numai. E o cale ce trece prin imitarea vârfuri-lor culturii din vestul aceluiași continent. Majoritatea artiștilor aleg acest mijloc de a se afirma: e ușor, e la îndemână, exclude riscurile și inconvenientele, atrage cât ai clipi aprecierea, recunoașterea, aplauzele, deci, succesul. Pentru unii dintre acești artiști e simplu de tot: de cum trec granița țării lor de origine, ei își lasă, cu dispreț, rădăcinile în urmă. Le-aruncă, pur și simplu, ca pe o haină veche, devenită inutilă. La ce bun acestea? Dacă le iei cu tine, riscul e să te încurce mai mult, consideră unii. Lași în urmă istoria, tinerețea ta, tradițiile, valorile fondatoare și calci pe pământurile unei noi vieți, imitându-i pe localnici, în funcție de țara în care te stabilești; îi imiți, așadar, pe francezi sau englezi, sau italieni, sau suedezi ș.a.m.d. Era și mai este la modă sau, cum se scrie mai pretutindeni, face parte din agenda cotidianității unde în capul listei se află postumanismul, post-adevărul ș.a. Progresismul, Cultura woke, politica cea corectă, postmodernismul sau consumerismul și religia confortului pe aceste aspecte pune accentul: renunțarea la rădăcini, tradiție, istorie, tabula rasa în cazul valorilor majore ale umanității, accentul se pune pe minorat, fragmentarism, decupaje, instalații etc. Ca unii critici, de altfel, grăbiți, prea grăbiți să adapteze, între altele, opera majoră brâncușiană unor curente ale zilei, desprinzându-l de tot ce reprezintă identitatea națională.
Brâncuși e al lumii întregi înainte de a fi al României, ba mai mult decât atât: chiar dacă a fost un timp al țării prelinse la poalele Carpaților, nu mai e, ne tot repetă voci autoritare. E ca și când ai admira un stejar viguros mutat fără rădăcini în solul unui pământ străin, alimentându-l cu esențe vitaminizate ca să-l adaptezi condițiilor noi, percepute liminar ca potrivnice. Cât timp rezistă acelui tratament grandiosul arbore? Nici vorbă de pășunism sau extremisme în acest context! E prima piatră pe care o aruncă progresiștii, globaliștii & company în cel care îndrăznește să gândească astfel. E adevărat și faptul că acești critici ahtiați după oportunitățile zilei au și argumente: vremurile se schimbă, se cuvine să ne adaptăm, să ne potrivim valorile în funcție de… Valorile fondatoare sunt fixe și acestea rezistă tocmai pentru că rămân neschimbate milenii. Omul fără rădăcini, mai exact, omul care își amputează rădăcinile se știe de la Eliade încoace, cât de departe ajunge. Celebrul istoric al religiilor descrie această cale în studiul său, citat tot mai des, mai cu seamă în ultimii ani, Destinul culturii românești, publicat în revista madrilenă de cultură românească Destin (caietul nr. 3, paginile 19-32, aprilie 1953, Madrid). Or, cei care aleg să-l desprindă pe magul de la Hobița de rădăcinile lui, credem, pur și simplu, că se îndepărtează fără să-și dea seama de viața și opera brâncușiană, ca, de altfel, și cei care aduc sculptura lui sub semnul abstractului, călcându-i voința și crezul, exprimate cu fermitate în textele și comentariile lui apodictice.
Maestrului român din Montparnasse, în mod cert, i-ar fi displăcut și aceasta. Dacă ar fi procedat diferit de cum a descins în strada Impasse Ronsin nr. 8, mutându-se, apoi, la numărul 11, fiindcă în primul atelier greutatea lucrărilor i-a rupt dușumeaua, în mod cert, și-ar fi trădat firea, deci, și vocația. Alegerile făcute de sculptor arată exact contrariul. În primul rând, Brâncuși s-a ales pe sine însuși, laolaltă cu rădăcinile sale, cu istoria, tradițiile și învățămintele însușite acasă, în primii ani de viață, de la membrii familiei lui străvechi, ce curg din cunoscuți cioplitori în lemn și din ciobani nomazi, de la care învață să fie el însuși. Și atunci când se îndepărtează de Auguste Rodin, sculptorul român se alege pe sine însuși nu din spirit provincial, nici din alte pricini. Cu cât abordezi în profunzime specificul națiunii din a cărei albie miraculoasă descinzi, cu atât mai multe șanse ai de a te identifica cu spiritul universal — este adevărul intuit de sculptorul de anvergură universală. Marii oameni, în frunte cu Goethe, cunosc acest adevăr — care nu se negociază — și-l urmează. Hrănindu-ți arta din sursele pro-funde ale particularului, ale ceea ce numim identitate națională (de care unii, din oportunism, se feresc ca de foc) accezi mai iute la universalitate — concept descoperit, după cum se știe, de Goethe — matricea din care apari pe lume înlesnindu-ți accesul la profunzimi insondabile, mai exact, la realitatea substanțială a ființei. E un principiu respectat și urmat instinctiv de uriașii lumii acesteia, care și-au asumat riscul de a fi taxați drept stranii, neobișnuiți, exotici sau — în termeni mai seci — iscați din luxurianta sinonimie a severității, și au ales greul: să rămâi ancorat cu rădăcinile tale cu tot în analele sursei, adâncindu-te în matcă pentru a accede iute la esența esențelor: arhetipurile; acea exclamație eminesciană, eliberată în lume prin gura filosofului, cu degetele pătate de tabac, din proza Archaeus — „în fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opintește din nou, răsare ca o nouă rază din aceeași apă, oare-cum un nou asalt spre ceruri” — e departe de a fi o figură de stil. Un carotaj în realitatea abisală umană este. Miturile și legendele se transformă astfel în instrumente și deopotrivă în surse de inspirație, dar și în matrice hrănitoare. Să nu accepți orice, oricum, oricând și să urmezi exclusiv calea ta. Cu demnitate. Cu acea onestitate intelectuală, devenită o pasăre rară, din ce în ce mai rară. Amestecul de onestitate și demnitate se observă, se simte prin toți porii în tot ce face hobițeanul nostru, devenit al lumii întregi. De pildă, în acel dialog celebru dintre Rodin și Brâncuși la Salonul parizian de toamnă, în 1906, când sculptorul român îi solicită opinia patriarhului sculpturii franceze pe marginea artei sale și se alege, spre uimirea sa, cu o observație oarecare:
„— Nu e rea, răspunse Rodin.
— Dar, maestre, oricine mi-ar putea spune asta. De la dumneavoastră aștept ceva mai mult.
Rodin nu putu să nu zâmbească la această impertinență vicleană și îi răspunse la fel de înțepător:
— Nu mai spune nimănui cât de repede poți să Lucrezi prea repede. În viitor, lucrează mai încet și expune mai rar”.
Răspunsul brâncușian la replica rodiniană e previzibil pentru cei familiarizați cu viața și opera lui Brâncuși. De cum ortografiez acest adevăr, începem să ne suspectăm de faptul că noi înșine suntem impertinenți, afirmând aceasta, adică punând luminile pe o presupusă previzibilitate în cazul unui mare artist atipic, căruia imprevizibilitatea îi stă în sânge. Dar credem că și imprevizibilitatea devine… previzibilă de la un punct încolo. Important e să rămâi treaz, sau, eminescian vorbind, deștept. Adică exact cum erau țăranii Hobiței, unde se tăcea „ca să se vorbească mai mult cu Dumnezeu”.
(Oprica) Un sat ai cărui oameni trăiesc, ca evreii veterotestamentari, ochi în ochi cu Dumnezeu. Existând în natură, hobițenii își potrivesc viața, ritmurile, respirația, obiceiurile și portul cu cele ale naturii. Brâncuși se desprinde din văzduhul acestor păstrători ai cheilor vrăjite cu care se deschid porțile universului și descinde la Paris din Hobița — un sat din Oltenia românească.
Să-l urmăm și noi cu smerenie, cum cerea Michelangelo, căci de lucrurile mari exclusiv așa ai șansa să te apropii. Să pășim după el prin grădinile vieții și operei sale, de o grandoare unică în istoria artelor lumii, operă regăsită în miezul cartierului Montparnasse sau în Muzeul Metropolitan de Artă, MoMA, Guggenheim New York sau Muzeul de Artă din Philadelphia, Institutul de Artă din Chicago, Muzeul de Artă din Dallas, Tate Modern Londra, să intrăm, apoi, în Muzeul Național de Artă al României și Muzeul Național de Artă al Craiovei, sau în alte focare de cultură ce păs-trează lucrări ale marelui artist, atenți la fiecare muză ireală și atât de vie și concretă, totuși, sau cap de copil, sau pasăre-suflet, în zborul ei razant spre tăriile cerului. Dar înainte de toate să luăm câte o cuminecă-tură din povestea acestui mare om, care s-a trezit într-o lume de a cărei stranietate era contrariat și fascinat, în egală măsură, și a iubit-o cum rar, tot mai rar se iubește, redescoperind-o la fiecare răscruce destinală și înzidindu-se de viu în labirintul frumuseții ei. De unde forța? Și mirarea de unde?… O parte din răspunsurile la aceste întrebări le veți găsi în această carte, în acest discurs îndrăgostit.
Aura Christi
Sfânta Treime, 1 iunie 2026
