O evocare autobiografică a copilăriei autoarei, în anii 1960, în care memoria și ficțiunea se împletesc într-un omagiu adus unui oraș magic: Brașov.
Categorie: Fiction
Vârstă: 12+
Format: 13×20 cm, Softcover cu clape
Pagini: 272
ISBN: 978-630-361-193-8
Rodica Bretin s-a născut la Braşov, oraş în care a revenit după decenii de activitate literară în Bucureşti. Membră a Uniunii Scriitorilor, a PEN România şi a Asociaţiei Creatorilor de Ficţiune, a publicat volume de povestiri și romane, unele cu tentă memorialistică sau fantastic-realistă, altele de istorie romanțată. A primit numeroase premii literare, printre care: „Premiul pentru cea mai bună proză străină” la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela Negura; „Premiul Volaverunt” (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela Conquistadorul; „Premiul COLIN”, ediţia 2017, la categoria „volum de proză scurtă fantastică” pentru Cetatea fără trecut, Editura Nemira, Bucureşti, 2015; „Premiul revistei literare Libris pentru proză”, în 2024.
Volume de povestiri:
Efect Holografic (Editura Albatros, 1985)
Şoimul Alb (Editura Facla, 1987)
Uriaşul cel Bun (Editura Ion Creangă, 1989)
Drumul fără Sfârşit (Editura Baricada, 1991)
Cel care Vine din Urmă (Editura Baricada, 1993)
Lumea lui Hind (Editura RAI Coresi, 1998)
Omul de Nisip (Editura Image, 2000)
Cetatea fără trecut (Editura Nemira, 2015)
Fortăreaţa (Editura Tritonic, 2016)
Casa fără cărţi (Editura Pavcon, 2020)
Amurgul elkilor (Editura Creator, 2021)
Tigrii visează în culori (Editura pentru Artă și Literatură, 2024)
Romane:
Fecioara de Fier (Editura Tritonic, 2017)
Protectorii (Editura pentru Artă și Literatură, 2025)
Cărţi de istorie romanțată:
Poarta Vrăjitoarelor (Editura Nemira, 2015)
Ecouri din tenebre (Editura Creator, 2022)
Ultima frontieră (Editura Pavcon, 2021)
Vikingii (Editura Creator, 2023)
Descrierea romanului:
Un roman-puzzle alcătuit din 18 povestiri, a căror acțiune se petrece în atmosfera anilor ʼ60 din Brașov. Inspirat din copilăria autoarei, întâmplările ne poartă într-o călătorie când duioasă, când aventuros năstrușnică, într-un trecut care se conturează pagină cu pagină în mintea cititorilor. Totul văzut prin ochii unei copile, fascinată de lumea din jur, de orașul de la Poalele Tâmpei, care devine el însuși personajul în jurul căruia pivotează viețile tuturor. Un oraș magic, care, în ciuda vremurilor, reușește să rămână astfel în ochii celor care îl iubesc.
Brașovul ca personaj principal:
„Personajul principal al cărții este Brașovul, un Brașov prefirat printre gene grele de melancolia vârstelor pierdute, un Brașov ca un anotimp veșnic cald și însorit, un oraș-timp, când părinții erau încă tineri, iar vremea nu își arătase fața ei crudă, neiertătoare.”
Întâlnim aici sași, români și unguri într-o Țară a Bârsei de poveste, pe o Stradă Lungă văzută prin ochii unui copil. Poate ne-am aștepta ca percepția acestui personaj-narator asupra lumii să fie alterată de curata lui naivitate. Totuși, lucrurile se văd adesea mult mai limpezi dintr-un astfel de unghi.
Într-un stil cald și cu o frază limpede, Rodica Bretin ne aduce în fața ochilor o lume pierdută, în care primele zăpezi cădeau în octombrie, când în bucătării încă mai mirosea a oțet fiert cu foi de dafin, de la gutuile puse la murat, o lume în care legendele urbane aveau putere de știri, înspăimântând oamenii, o lume scăldată în arome și gusturi bogate, pe jumătate uitate, care ademenesc cititorul și-l îmbată cu promisiuni.
Istorii dureroase și dulci deopotrivă: Asistăm la istoriile dureroase, triste, ale sașilor obligați să emigreze în Germania, istorii străbătute totuși de dulceața vremurilor de odinioară, când oamenii se priveau unii pe alții cu mai multă indulgență și acceptare. Suntem martorii efectelor comunismului, când gospodării falnice și vieți împlinite prin muncă erau ruinate într-o clipă.
Citate memorabile din carte:
„Unele lucruri ne rămân în amintire aşa cum s-au întâmplat, altele cum ne amăgim că au fost sau cum am fi vrut să fie.”
„Fiecare crede că a descoperit America tuturor posibilităţilor; generaţia sa a inventat tot ce merita inventat, lumea sa e superioară celei în care s-au născut părinţii şi, mai ales, bunicii săi. Mai avansată, poate. Mai bună, am nişte îndoieli. De fapt, oricât de mult ar evolua tehnologia, oamenii iubesc sau urăsc la fel ca acum o sută sau o mie de ani.”
Recenzii:
O evocare emoționantă a copilăriei în anii ’60, între universalitate și culoare locală. Autoficțiunea Rodicăi Bretin nu cade în capcana nostalgiei patetice și a idealizării forțate, ci, pagină cu pagină, piesă cu piesă, reconstruiește lucid o viață și o lume, familiare și necunoscute deopotrivă.” – George Cornilă
„Personajul principal al cărții este Brașovul, un Brașov prefirat printre gene grele de melancolia vârstelor pierdute, un Brașov ca un anotimp veșnic cald și însorit, un oraș-timp, când părinții erau încă tineri, iar vremea nu își arătase fața ei crudă, neiertătoare. Întâlnim aici sași, români și unguri într-o Țară a Bârsei de poveste, pe o Stradă Lungă văzută prin ochii unui copil. Poate ne-am aștepta ca percepția acestui personaj-narator asupra lumii să fie alterată de curata lui naivitate. Totuși, lucrurile se văd adesea mult mai limpezi dintr-un astfel de unghi.
Într-un stil cald și cu o frază limpede, Rodica Bretin ne aduce în fața ochilor o lume pierdută, în care primele zăpezi cădeau în octombrie, când în bucătării încă mai mirosea a oțet fiert cu foi de dafin, de la gutuile puse la murat, o lume în care legendele urbane aveau putere de știri, înspăimântând oamenii, o lume scăldată în arome și gusturi bogate, pe jumătate uitate, care ademenesc cititorul și-l îmbată cu promisiuni.
Tanti Suzi, unchiul Traian, bunicii din Vlădeni, Bodor-baci, vecinul de nouăzeci de ani care făcea vin de smochine, moașa săsoaică ajutată de îngeri, Fräulein Klara de la grădinița germană din Brașovul vechi și mulți alții populează paginile acestor memorii, dându-le viață. Asistăm la istoriile dureroase, triste, ale sașilor obligați să emigreze în Germania, istorii străbătute totuși de dulceața vremurilor de odinioară, când oamenii se priveau unii pe alții cu mai multă indulgență și acceptare. Suntem martorii efectelor comunismului, când gospodării falnice și vieți împlinite prin muncă erau ruinate într-o clipă.
Maturizarea fetiței se petrece treptat, de la băiata care culca găina în pătuțul păpușii până la preadolescenta care descoperă că părinții au o viață până acum necunoscută, că existaseră și înainte de ivirea ei pe lume, ba chiar păreau fericiți și suficienți unul altuia, într-o poză veche. Cartea este un frumos omagiu adus Brașovului și oamenilor săi.” – Simona Antonescu
FRAGMENT
PISICA DE LA ORA CINCI
Tata venea de la serviciu mereu la aceeaşi oră, iar eu şi mama îl aşteptam ca să mâncăm împreună. Era în vara lui 1963, când nu începusem grădiniţa germană şi bunica locuia cu noi, aşa că eram patru la masă. Mâncam în bucătărie, o încăpere care fusese iniţial o cameră atât de mare încât, după ce o împărţisem, rupând din ea un hol, baia şi cămara, noua bucătărie rămăsese destul de încăpătoare ca să servească şi drept sufragerie.
Ai mei nu erau nici bogaţi, nici săraci. Aveam ce ne trebuie şi nimic în plus, la fel ca atâtea alte familii din Braşovul vechi. Nimeni nu o ducea cu adevărat bine pe atunci, dar nici nu se murea de foame şi toţi se prefăceau mulţumiţi, iar unii chiar erau.
Bunica nu uitase nesiguranţa şi lipsurile din timpul războaielor – le prinsese pe amândouă, iar în primul, Marele Război cum îl numeau cei care îl trăiseră, fusese soră de caritate la un spital militar din Bucureşti, unde erau aduşi răniţii de pe front. Al Doilea Război, ce răsturnase cu susul în jos o lume, se terminase cu cincisprezece ani înainte să mă nasc, ceea ce mi se părea tare demult, dar pentru părinţii mei parcă fusese abia ieri. Îşi aminteau bine prin ce trecuseră, ca de un coşmar pe care lumina zorilor nu-l poate scutura de pe pleoape.
Mama avea douăzeci de ani când căzuse bomba de la Hiroşima – aducând o pace greu plătită de nişte oraşe din îndepărtata Japonie – şi nu uitase spaima de bombardamente, cozile la ulei şi zahăr, nici pâinea pe cartelă. Chiar şi acum, după decenii de pace şi relativă îndestulare – când românii trăiau mai bine ca în timpul războiului, dar mai prost decât vecinii de la Vest – mama şi bunica îşi păstraseră obiceiurile născute din austeritate. La noi, pâinea veche nu era aruncată, ci pusă la uscat pe unul dintre rafturile cămării. Când ajungea potrivită pentru măcinat, bunica punea bucăţile într-un ştergar şi le lovea cu ciocanul, mărunţindu-le. Venea rândul râşniţei învârtite până când sertăraşul se umplea cu un pesmet fin, auriu. Bunica mă lăsa şi pe mine să mânuiesc mânerul de bronz, câteva rotiri apoi mă plictiseam şi fugeam la joacă. Dar aveam totuşi un rol important în fabricarea artizanală a pesmetului: după masa de prânz mama îmi dădea feliile de pâine rămase ca să le duc în cămară. Mergeam cu ele în braţe, abia stăpânindu-mă să nu alerg, de parcă întârziasem la o întâlnire. Şi chiar aşa era.
Cămara noastră era cât o cameră – pe vremea aceea toate îmi păreau mari, pivniţa, podul şi magazia din curte, în ochii mei ca un hangar – şi avea o fereastră dublă ce se deschidea în afară, nu doar un gemuleţ de aerisire. Fereastra dădea spre acoperişul-terasă al magaziei, dincolo de care se vedeau celelalte acoperişuri, ale caselor din jur, înalte şi ţuguiate, întinzându-se până departe ca nişte coline roşii de unde se ridica o pădure de hornuri. Un întreg tărâm vălurit ce acoperea Braşovul, o lume peste lume. Ziua, pe crenelurile oraşului nu erau decât giruete şi porumbei, dar venirea serii îndesea umbrele şi jungla de cărămidă şi ţiglă devenea tot mai misterioasă.
În fiecare zi, la cinci după-amiază, de acolo venea Pisica. Se ivea de după creasta unui acoperiş, se oprea o clipă pe culmea abruptă, privind ca un matelot din vârful catargului, apoi cobora spre curtea noastră.
Dacă acoperişurile din jur erau munţi, dealuri şi coline, cel al magaziei unde îşi ţinea tata motocicleta părea un şes. Era căptuşit cu ţigle mari, dreptunghiulare, nu dintre cele mărunte, ca nişte solzi de peşte, iar între marginile lor se iveau petice de muşchi. Semăna cu o pajişte crescută chiar sub fereastra cămării, şi tare îmi mai plăcea să o privesc. Veşnica umezeală din oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână hrănea peticele verzi ce se tot întindeau, până când magazia căpătase o pălărie în pătrăţele, cu verde şi cărămiziu. De câte ori nu mi-am închipuit cum ar fi fost să mă urc acolo, să-mi pot trece degetele prin muşchi, să îi simt sub palmă – erau la fel de catifelaţi ca blana unei pisici?
Peste covorul acela verde-roşu călca Pisica cu perniţele ei moi, pentru a se opri sub fereastra cămării. Venea în fiecare zi, la exact aceeaşi oră. Cum de ştia când trebuie să apară? Patrupedele au un simţ al timpului care rămâne de neînţeles pentru noi, oamenii, aşa cum păsările nu se rătăcesc pe drumurile văzduhului, de parcă ar avea în cap o busolă.
Pisica avea şi ea un ceas ascuns sub osul frunţii; altfel cum ar fi reuşit să nu întârzie niciodată la întâlnirea noastră? Se uita cu ochii ei verzi ca smaraldele într-ai mei, apoi se aşeza pe labele din spate, îşi încolăcea coada în jurul trupului şi începea să aştepte, misterioasă şi răbdătoare ca un Sfinx.
Eu alegeam un salam de vară – erau mereu câteva atârnate în cârlige, la uscat, având grijă să iau unul început, însă nu pe terminate. Cu un cuţit de pâine, singurul din cămară, ferestruiam o felie groasă cât degetul, chinuindu-mă să nu rămână urma zimţilor care m-ar fi dat de gol, apoi o tăiam în cubuleţe şi le aruncam pe fereastră, unul câte unul. La început mai nimeream în scocul de scurgere sau chiar în curte, însă cu vremea am căpătat îndemânare. Bucăţile aterizau toate pe acoperişul magaziei, Pisica le vedea imediat unde căzuseră, deşi erau de culoarea ţiglelor, şi se ducea repede după fiecare. Când venise pentru prima dată, cu câteva luni în urmă, era atât de slabă încât avea burta lipită de spinare. Nu văzusem în viaţa mea – nu foarte bogată în evenimente până atunci, ar fi fost şi asta o explicaţie – o mâţă atât de jigărită. Parcă scăpase şi ea dintr-un război, cu foamete şi tot restul privaţiunilor. Acum se mai împlinise, blana ca antracitul avea un luciu nou, iar pisica de pripas începuse să arate ca suratele ei norocoase ţinute în casă, pe covoraş – cum vedeam prin cărţile de colorat.
Nici nu era greu de mulţumit. Îşi primea porţia de mâncare, apoi se apuca să îşi lingă tacticoasă o labă, semn că se săturase. Aşa era şi cu oamenii, spunea tata. Era de-ajuns să fie pace, mâncare pe masă şi, din când în când, câte o sărbătoare cu mici şi bere. Braşovenii se declarau satisfăcuţi, ori se prefăceau că sunt – oricum n-ar fi primit mai mult. Însă nu toţi. Unii visau la paradisul capitalist, alţii chiar încercau să ajungă acolo…
La ce visa Pisica? N-am aflat vreodată, aşa cum nu înţeleg de ce nu i-am pus un nume, eu care botezam până şi plantele de pe balcon. Prietena mea de pe acoperiş era Pisica şi atât. Altfel nu-mi părea potrivit să îi zic, ar fi fost ca o haină prea strâmtă. Ea era cea care venise la mine, mă găsise şi mă alesese dintr-un oraş plin cu oameni. Oare cum îmi spunea mâţa cea neagră când se gândea la mine, picotind sub razele amiezii, fetiţa-din-fereastra-cămării?
Idila noastră era în curs de desfăşurare, nimeni nu băgase de seamă cât de repede se topeau batoanele de salam, mama se mira câteodată când zăboveam prea mult în cămară, dar încă nu intrase la bănuieli – poate fiindcă avea altele pe cap.
Una dintre griji era chiar acoperişul magaziei. Mie mi se părea perfect, l-aş fi pus lângă cele şapte minuni ale lumii. Ai mei însă nu îi vedeau frumuseţea şi aveau altă părere. „E o adevărată strecurătoare“, i-am auzit vorbind într-o zi. Aproape toate ţiglele erau crăpate sau de-a dreptul sparte, cu bucăţi lipsă, duse de ploaie în scocul pe jumătate înfundat. Aşa cum am spus, la Braşov plouă des, iar magazia era mai tot timpul inundată. Ploua peste motocicleta tatei, degeaba o acoperea cu o prelată, peste maldărul de mobile vechi şi celelalte lucruri puse acolo de-a valma – nici de aruncat, nici de păstrat, un fel de galerie a antichităţilor inutile de care era greu să te desparţi, dar ar fi încurcat locul în casă. Bălţile de pe jos nu se uscau cu săptămânile şi era atâta umezeală încât mucegaiul se întindea pe pereţi ca o viţă sălbatică.
Ai mei nu mi-au spus că vor să schimbe acoperişul magaziei – de ce ar fi făcut-o? Nu intra în sfera mea de responsabilităţi şi, credeau ei, de interes. Într-o bună dimineaţă m-am pomenit cu doi zdrahoni negricioşi căţăraţi pe acoperişul meu, care scoteau ţiglele sparte sau ciobite, dădeau cu ciocanul în cele rămase întregi, smulgeau muşchiul dintre plăcile cărămizii – ce mai, era un dezastru!
În orice rău e şi-un bine, sau aşa vine vorba. Puteam să pun în sfârşit mâna pe un petic verde: să fie atât de moale şi pufos cum îmi închipuiam? Dacă era, n-o să ştiu niciodată. Până seara, când am avut voie să cobor în curte, în grămada de sfărâmături lăsată în urmă de vandali muşchiul se uscase, frumoasa lui culoare pălise şi foşnea ca frunzele veştede de pe aleile din parc, la sfârşitul toamnei. Peste nişte ani am găsit muşchi viu în pădure şi da, l-am simţit sub degete catifelat ca o blană de pisică.
Nici Pisica nu fusese prevenită că se repară acoperişul. A apărut la ora ceaiului, cu punctualitatea unei aristocrate din vechea Anglie. Când au dat cu ochii de ea, cei doi meseriaşi ce s-au gândit? „Uite o pisică, hai să vedeam care o nimereşte primul!“. În loc de pietre aveau bucăţi de ţiglă, ascuţite şi tăioase.
Fugi, fugi! Am ţipat, însă numai în gând, fiindcă încremenisem la fereastră cu felia de salam într-o mână şi cuţitul de pâine în cealaltă. Pisica înţepenise şi ea locului, nepricepând de ce în loc de mâncare vine spre ea o grindină de cioburi. Au lovit-o, a avut norocul să scape cu spaima? Ştiu doar că s-a răsucit şi a luat-o în sus pe panta acoperişului, dispărând după un coş de cărămidă, apoi n-am mai văzut-o.
Cei doi meşteri ţiglari habar n-aveau ce făcuseră, iar dacă ar fi ştiut nu le-ar fi păsat. Tropăiau cu bocancii lor grei pe acoperiş, ca pe spinarea unei ţestoase adormite căreia îi spărgeau carapacea, placă cu placă. Aş fi vrut câteodată ca magazia-broască să se trezească din somnul ei adânc și să-i scuture de pe ea.
Într-o dimineaţă, chiar aşa s-a întâmplat.
Am auzit întâi un ţipăt, apoi o bufnitură ca atunci când, la ţară la bunica, un sac de cartofi fusese aruncat din pod în mijlocul curţii. Casele săseşti sunt lungi şi joase, iar magazia noastră nu era nici măcar cât o casă. Meşterul neatent a căzut de la trei metri, chiar pe grămada de muşchi şi fărâme de ţiglă. S-a ridicat, scuturându-se de cioburile cafenii, de firele uscate, fericit că trăsese numai o sperietură. Celălalt s-a dat şi el jos, însă pe scară, au comentat o vreme păţania, minunându-se de aşa un ghinion, apoi de la fel de marele noroc. Tanti Bodor de la parter ieşise şi ea să se bucure de întâmplare, dar restul vecinilor nu erau acasă, aşa că n-a fost cine ştie ce tevatură.
În ziua aceea meşterii nu s-au mai căţărat pe acoperiş, şi-au luat ciocanele, răngile şi duşi au fost. Nu puseseră nici prelata peste gaura tot mai largă căscată în învelişul de ţigle, iar o ploaie de după-amiază a vărsat câteva găleţi de apă peste motocicletă.
Când tata s-a întors de la serviciu, mama i-a spus ce se întâmplase. „S-a speriat şi băiata“, a contribuit bunica la dramatismul întâmplării. Asta era o vorbă din Vlădeni, unde cuvântul fată nu făcea parte din vocabular. Băiata, adică eu, nu ştiam să mint pe atunci şi le-am spus cu năduf:
– Bine a păţit-o omul rău!
S-a lăsat o linişte adâncă, ca de fiecare dată când rosteam ceva ce n-ar fi trebuit. Se întâmpla mai rar de la un timp, fiindcă învăţasem să îmi ţin pentru mine părerile despre lume şi viaţă. De data asta însă cei mari păreau de-a dreptul şocaţi, iar prima care şi-a venit în fire a fost tot bunica.
– Nu vorbi cu păcat, dragă băiată.
Eram un copil bun, n-aş fi făcut rău nici unei muşte – le-a spus alor mei, ca şi cum ei n-ar fi ştiut –, însă nu nimeream întotdeauna înţelesul vorbelor. Şi-apoi, între gând şi faptă rămânea cale lungă… Bunica o apucase pe meandrele sănătoasei filosofii rurale, mama se gândea că meşterii o să ceară acum mai mult decât se înţeleseseră, tata era înclinat ca de obicei să-mi treacă cu vederea gafele în loc să le contabilizeze, iar eu eram tare curioasă ce putea să însemne noul cuvânt care-l auzisem: păcat.
Noţiunile mele de religie fiind vagi şi confuze, am decis să aprofundez subiectul. Înainte să aflu totul din cărţi, a fost o vreme când învăţam numai de la cei din jur. Părea simplu, dar nu era, fiindcă răspunsul la orice întrebare putea fi diferit, după felul de a fi sau priceperea fiecăruia. Cum tata avea o singură dogmă, „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască“, iar pentru mama religia era totuna cu respectarea tradiţiilor şi cam atât, i-am împărtăşit nelămurirea mea bunicii.
– Ce e acela un păcat?
Bunica îşi adusese credinţa de la ţară, în forma ei nestricată de confort şi delăsare. Ţinea toate posturile, iar duminicile în care o dureau genunchii de la reumatism şi nu putea merge la biserică, citea din Biblie sau din cărţulia cu Vieţile Sfinţilor. De la ea am aflat că oamenii săvârşesc fapte bune şi păcate. Deşi ultimele sunt făcute pe ascuns, cineva le vede, le ştie şi le aşază într-o balanţă. Dacă binele cântăreşte mai greu decât răul, omul ajunge în Grădina Raiului, pe care o vedeam când ca pe o livadă cu pomi în floare, când ca o câmpie cu ierburi înalte, unduite de vânt, cum erau veşnicele plaiuri ale vânătorii unde ajungeau indienii cei bravi ai lui Winnetou. Oamenii răi însă erau trimişi în iad, un loc mai cumplit decât războiul, aflând pe pielea lor înţelesul zicalei după faptă şi răsplată! Copiii n-ajungeau acolo, îmi spunea bunica, ca să nu mă îngrijorez prea tare, ei erau inocenţi şi Cel de Sus îi iubea într-alt fel decât pe oamenii mari, aşa cum părinţii îşi iubesc copiii mai mult decât orice pe lume. Iar celor ascultători urma să li se întâmple doar lucruri frumoase. N-am întrebat ce era cu inocenţa, fiindcă ştiam deja ce aveam de făcut.
În următoarele zile, mama n-a avut a se plânge de mine. Veneam de la joacă la prima strigare, mă spălam pe mâini şi mâncam tot ce era în farfurie, mă puneam în pat după-amiaza fără să protestez, chiar dacă nu-mi era deloc somn. Mai ştergeam cu cârpa de vase o farfurie, mai clăteam un pahar; m-am oferit chiar să scutur faţa de masă ori să duc gunoiul în lada de la poartă, ştiind dinainte că era prea greu şi n-o să fiu lăsată – însă intenţia contează!
În penarul pregătit pentru grădiniţă aveam o colecţie de bile din sticlă, de toate culorile, dar faptele mele adunate cu trudă erau de un singur fel, albe. Toţi din casă mă lăudau, privindu-mă cu admiraţie, de parcă îmi crescuse un nimb de lumină pe creştet, cum aveau sfinţii mucenici din cărţile de rugăciune. Şi am continuat să aştept, răbdătoare – nu şi dezinteresată. Ştiam că răsplata avea să vină într-o zi, mergând cu pernuţele ei moi peste noile ţigle de pe acoperiş, printre care nu creştea defel muşchiul. Însă după trei săptămâni Pisica tot nu se întorsese. După încă o lună simţeam că-mi pierd speranţa, iar credinţa în învăţăturile bunicii începea să mi se clatine.
Şi-atunci, într-o după-amiază ce nu se anunţa cu nimic diferită faţă de altele, pe la ora cinci, când aristocraţii îşi beau ceaiul în Anglia, iar eu duceam pâinea rămasă după ce mâncaserăm înapoi în cămară, m-am uitat din obişnuinţă spre acoperişul magaziei şi am văzut-o.
Păşea cu luare-aminte peste ţiglele înfierbântate de soare şi s-a oprit chiar sub fereastră, uitându-se la mine cu ochii ei verzi. Unde ai fost? De ce n-ai mai venit atâta vreme? Gândurile mi se învârteau în cap, însă mâinile mi se mişcau şi mai iute, am tăiat o felie de salam, am mărunţit-o şi am azvârlit prima bucată cu o îndemânare pe care nu mi-o pierdusem. Căzuse chiar lângă Pisică, iar aceasta s-a răsucit, a mirosit-o, apoi a început să o mănânce tacticos, ca o doamnă ce era. Mişcarea mi-a îngăduit să îi văd piciorul drept din spate, pata cea albă în negrul strălucitor al blănii.
Era o altă pisică.
