Semnal editorial 786 + Fragment în avanpremieră: Ana-Maria Negrilă – Grădina alchimiștilor

Mulți spun că viața este o călătorie ce începe la naștere și se termină odată cu moartea, însă el nu crede asta.

Un cufăr misterios ascunde în el povestea lui Ugo de Fabiano din Pisa, care nu este nici pe departe un personaj obișnuit, ajuns întâmplător în Florența, ci poartă cu el istoria unor reîncarnări succesive sau poate doar un lung șir de coincidențe. Dar așa cum plumbul se preschimbă în aur prin practici alchimice, așa se transformă și viețile oamenilor de la o reîncarnare la alta, iar jurnalul tinerei văduve Francesca dezvăluie etapele unei călătorii inițiatice prin tărâmuri îndepărtate, acolo unde poposește și tânărul Sander, cel care ar putea fi una dintre încarnările anterioare ale lui Ugo.

Ana-Maria Negrilă ne poartă până în ținuturile îndepărtate ale Indiei, reușind să scoată din negura timpurilor fascinanta lume ocultă a Evului Mediu, precum și vechea năzuință a omenirii: dorința de a atinge Nemurirea.

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Grădina alchimiștilor

(ed. Hyperliteratura, 2025)

            Cele mai bune decizii pe care le-a luat vreodată au fost cele din pripă.

            Are ceva bani la el, strânși cu greu și, uneori, smulși de la alții cum a putut. Bertramus este, pe cât de darnic cu minciunile, pe atât de strâns la pungă, dar Sander crede că l-a dovedit până la urmă în viclenie. Se ridică din așternut, deschide ușa grajdului și este gata să se împiedice de trupul unui slujitor. Acesta dă să se ridice, dar îi spune că nu vrea decât să se ușureze, așa că se culcă la loc.

            Deschide cu greu ușa și iese pe drumul noroios ce duce spre Buda. Speră să pună cât mai multă distanță între Bertramus și el. Este cu siguranță periculos și nesocotit ceea ce face, dar aceste două lucruri nu l-au oprit niciodată. Cu lotrii poate să se descurce, la fel și cu oricine umblă noaptea pe afară.

            Pornește cu pas vioi și merge toată noaptea și ziua următoare, când, pe înserat, se oprește la alt han. Este mulțumit, fiindcă Bertramus nu l-ar ajunge nici dacă ar zbura! Se așază la masă, apoi cere o odaie și se pune pe somn. Vrea să plece înainte să se crape de ziuă, dar lucrurile nu merg așa cum se așteaptă.

            La primul cântat al cocoșilor, simte o zdruncinătură și se rostogolește pe podea. Dă să se ridice, dar o umbră neagră îi apasă pieptul.

            – Lasă-mă, duh rău, reușește să strige, și imediat primește o lovitură peste față și îndemnul să-și țină gura.

            În cameră este întuneric, doar o rază de lumină vine de la un felinar mascat. Începe să dea din mâini ca un nebun, dar imediat este înșfăcat și luat pe sus de o putere mult peste a lui. I se pune un căluș în gură și o glugă peste cap, iar mâinile și picioarele îi sunt legate atât de repede că nu mai apucă să zică nimic. Totuși, nu sunt duhuri, iar loviturile lor par foarte reale.

            – Flăcăule, spune o voce lângă urechea lui, dacă vrei să mori, poți să te mai împotrivești, altfel stai liniștit și n-o să-ți fac cunoștință cu tăișul lui Richart.

            Nu știe cine este acela, dar simte un tăiș rece la gât și se lămurește. Cum vrea să fie liber, dar nu și mort, se lasă în voia răpitorilor, cel puțin până găsește o cale de scăpare.

            Este aruncat de-a curmezișul unui cal și cărat ca un balot de stofă. Nu poate să spună că este cruțat de dureri, atât din cauza frânghiilor ce-i strâng încheieturile, cât și a mișcărilor animalului, care-l zgâlțâie atât de tare, încât sângele se strânge în el ca aburul la partea superioară a vasului alchimic.

            Până la urmă, Dumnezeu se milostivește, iar răpitorii se opresc să se odihnească și să mănânce ceva. Îl aruncă și pe el jos, îi scot gluga, iar unul dintre ei, cel cu jungherul Richart, îi spune prietenește:

            – Să nu scoți o vorbă, chiar dacă în mijlocul pădurii nu te poate auzi nimeni. Dacă nu ne faci probleme, îți dau ceva de băut și de mâncat.

            Sander vrea să-i răspundă, însă gura îi este atât de uscată, încât nu iese decât un geamăt prelung. Este însă destul de clar că nu vrea să facă probleme. Ochii albaștri ai bărbatului îl fixează prin deschizăturile coifului, apoi acesta dă ușor din cap și-l lasă în pace.

            Profită că este singur și se uită de jur-împrejur. Se află într-un luminiș. Patru bărbați își fac de lucru prin preajmă, având grijă de cai sau scoțând merindele de la oblâncul lor. Poartă cămăși de zale și mantale cu un herb pe care nu-l recunoaște. Par doi lei care țin între ei un scut cu un cap de licorn și o coroană. Sunt, desigur, în slujba vreunui nobil, deși nu are habar cine ar putea fi interesat de el.

            Sigur că nu spune nimic și acceptă fără prea multe fasoane berea caldă și-o bucată de pastramă, pe care bărbatul de mai devreme i-o taie cu un pumnal lung și încovoiat, pe care îl bănuiește a fi acel Richart, despre care i s-a vorbit.

            E ciudat cum își amintește, când îmi povestește, unele amănunte: mirosul pastramei, gustul băuturii proaste, foșnetul vreascurilor din foc, în timp ce atâtea altele i-au zburat din minte. Se bucură de masa aceea și nu spune nimic până nu o dă gata, de teamă să nu fie lăsat flămând. Când bărbatul se apropie din nou de el, îi spune:

            – Nu am rude bogate, nu am mare lucru la mine. Deci, nu valorez nimic, așa că mai bine ați face o faptă creștinească și m-ați lăsa să merg în treaba mea.

            Crede că spusele lui au ceva logică și că-și vor găsi drumul spre mintea bărbatului. Dar fie că sensul lipsește, fie că e prea complicat pentru creierul unui luptător, ori poate există alte pricini, fiindcă bărbatul îl privește doar disprețuitor și ridică din umeri. Se apleacă apoi și-i leagă mâinile, fără să-i arunce o privire. Se îndepărtează câțiva pași și de abia atunci îi aruncă peste umăr:

            – E ciudat să-l aud pe unul ca tine, pe un ucenic al diavolului, vorbind de fapte creștinești!

            Îl lasă să-i rumege vorbele, care au foarte mult tâlc. De unde știe el că este ucenicul unui alchimist?