Bestseller New York Times
De la autorul bestsellerului Jurnalul unui adolescent timid
„Un roman captivant şi tulburător, infuzat cu acea empatie profundă care face ca scrisul lui Chbosky să fie atât de special.” – John Green
„O capodoperă!” – Emma Watson
Hotărâtă să-i ofere o viață mai bună fiului său, Christopher, Kate Reese fuge în toiul nopţii din casa pe care o împarte cu iubitul ei abuziv. Cei doi se refugiază în comunitatea foarte unită din Mill Grove, un orăşel izolat din Pennsylvania.
La început, pare locul perfect pentru a lua viaţa de la capăt. Dar, nu după mult timp, Christopher dispare. Vreme de şase zile chinuitoare, nu e de găsit pe nicăieri. În cele din urmă, Christopher iese din pădurea de la marginea oraşului. E teafăr, dar schimbat. Acum îi răsună în minte o voce care îi cere să construiască o căsuţă într-un copac anume — altminteri, mama lui şi toţi cei din orăşel nu vor mai fi niciodată la fel…
„Romanul horror al lui Chbosky este atât de original, încât n-are termen de comparaţie. Cei nouă ani cât a durat scrierea lui se văd în suspansul impecabil construit, în ritmul alert şi în intriga ingenioasă. Prieten imaginar îi va răsplăti din plin pe cei care vor îndrăzni să-l citească.” – Time
„La 20 de ani după bestsellerul internaţional Jurnalul unui adolescent timid, Stephen Chbosky revine cu un roman ambiţios care îmbină horrorul, basmele şi rescrierea unor teme biblice. Dar adevărata reușită este că a transformat o carte plină de grozăvii — reale şi imaginare — într-o poveste care inspiră optimism.” – New York Times Book Review
„O poveste horror care îl va face mândru pe Stephen King.” – Kirkus Reviews
Stephen Chbosky a scris şi a regizat ecranizarea romanului său de debut, Jurnalul unui adolescent timid (Trei, 2013), un adevărat fenomen literar. Născut în Pittsburgh, Pennsylvania, Chbosky şi-a luat licenţa în scenaristică la University of Southern California. A lucrat în televiziune şi în industria cinematografică, fiind scenaristul musicalului Rent (2005) şi unul dintre creatorii serialului Jericho, pentru CBS. Filmul său de debut, The Four Corners of Nowhere, a avut premiera la Festivalul de Film Sundance.
Îl puteţi urmări pe Twitter la @StephenChbosky
FRAGMENT
Christopher ridică ochii. Nu mai zărea fața de nor. Atât de deși erau copacii. Auzea încă ploaia, deși nicio picătură nu cădea pe pământ. Solul rămânea uscat. Crăpat ca o piele bătrână. I se părea că arborii sunt o umbrelă mare. O umbrelă care proteja ceva.
Christopher
Christopher se întoarse. Perii de pe gât i se ridicară.
— Cine e? întrebă.
Tăcere. O răsuflare domoală, ușoară. Poate că vântul. Dar nu, era altceva acolo. Christopher putea să simtă. Ca atunci când știi că se holbează cineva la tine. Așa cum știuse că Jerry e un om rău înainte ca mami să-și dea seama.
Auzi zgomot de pași.
Se răsuci pe călcâie și văzu un con de pin căzând dintr-un copac. Buf, buf, buf. Se rostogoli pe pământ și se opri pe
Potecă.
Poteca era acoperită cu ace de pin. Și cu câteva rămurele răsucite. Dar treaba era neîndoielnică. O urmă adâncă săpată în pământ după ani și ani de mers cu bicicleta, de gonit în pantă și de întreceri. Făcută de copiii care scurtau drumul spre cealaltă parte a orașului. Acum însă, poteca părea abandonată. Ca și gardul de șantier de afară, care ținuse departe copiii cu lunile. Poate chiar cu anii. Nu se vedeau urme proaspete de tălpi.
Cu o excepție.
O urmă de pantof în pământul moale. Christopher se apropie și-și puse piciorușul alături. Cam aceeași măsură.
Era urma lăsată de un copil.
Și chiar atunci auzi un copil plângând.
Christopher se uită pe cărare și văzu că urmele lăsate de copil continuau până hăt, departe. Sunetul de acolo venea. Din depărtare.
— Hei, ești bine? țipă Christopher.
Plânsul se înteți.
Pieptul lui Christopher se crispă și o voce lăuntrică îi spuse să se întoarcă, să se înapoieze la școală și să-și aștepte mama. Însă băiețelul acela avea probleme. Așa că își ignoră frica și se ținu după urme. Mai întâi cu pas mărunt. Grijuliu. Se îndreptă spre albia veche a unui pârâu, care avea peste ea un podeț arcuit. Urmele treceau prin pârâu și ieșeau pe cealaltă parte. Înnoroite de data asta. Copilul era probabil aproape.
Ajută-mă.
Era o voce? Sau era vântul? Christopher grăbi pasul. Urmele mici îl duseră pe lângă un buștean bătrân, scobit în formă de canoe. Christopher se uită în față și nu văzu pe nimeni. Vocea era probabil a vântului. N-avea nicio noimă, dar altă explicație nu exista, fiindcă nu vedea nimic.
În afara luminii.
Lumina se zărea departe, pe potecă. Albastră și strălucitoare. De acolo venea plânsul. Christopher porni într-acolo. Ca să-l ajute pe puștiul acela. Cu fiecare pas, lumina devenea mai intensă. Și spațiul de sub copaci se lărgea. Curând, Christopher nu mai avu niciun copac deasupra capului.
Ajunse în luminiș.
Se afla acolo, în mijlocul pădurii. Un cerc perfect, din iarbă. Copacii dispăruseră. Și se vedea cerul. Dar ceva nu era în ordine. Intrase în pădure acum câteva minute, ziua. Și acum era noapte, cerul se întunecase. Și stelele căzătoare fulgerau mai des ca de obicei. Aproape ca focurile de artificii. Luna era așa de mare, că lumina pajiștea. O lună albastră.
— Alo? strigă Christopher.
Tăcere. Niciun plânset. Nici vânt. Nicio voce. Christopher se uită prin tot luminișul și nu văzu nimic altceva decât șirul de urme care ducea la
Copac.
Copacul se afla în mijlocul luminișului. Gheboșat, ca mâna artritică a unui bătrân. Ițindu-se din pământ ca și cum ar fi încercat să înhațe o pasăre de pe cer. Christopher nu se putu abține și se luă după urmele de pași. Ajunse la trunchiul arborelui și-l atinse. Dar nu se simțea ca scoarța de copac. Sau ca lemnul.
Se simțea, la atingere, ca și cum ar fi fost din carne.
Christopher sări înapoi. Își dădu seama într-o străfulgerare. Nimic nu era așa cum ar fi trebuit să fie. N-ar fi trebuit să se afle aici. Își coborî privirea, căutând cărarea. Trebuia să plece. Mami avea să fie foarte îngrijorată. Văzu urmele de pași mărunți. Dar acum mai era și ceva diferit.
Alături apăreau și urme de palme.
Ca și cum puștiul ar fi mers în patru labe.
Trosc!
Christopher se întoarse. Cineva pășise pe o creangă. Auzi cum în jurul său se trezesc lighioane. Cum înconjoară luminișul. Christopher nu ezită. O rupse la fugă, urmând cărarea. Ajunse la marginea luminișului. Intră iar în pădure. Dar de îndată ce păși sub copaci, se opri.
Poteca dispăruse.
Se uită după ea prin preajmă, însă cerul se făcea tot mai întunecat. Norii acopereau acum stelele. Și luna lucea prin fața de nor ca ochiul bun al unui pirat.
— Ajută-mă! strigă spre fața de nor Christopher.
Însă vântul se stârni și norul acoperi ca o pătură luna. Christopher nu mai vedea nimic. Doamne, te rog, Doamne! Căzu în genunchi și începu să scormonească în covorul de ace. Frenetic. Căutând dedesubtul lor cărarea. Cu acele înțepându-i palmele.
Îl auzea iarăși pe copilaș.
Dar nu plângea.
Chicotea.
Christopher găsi pe sub ace cărarea și începu să se târască în patru labe pe ea. Pleacă de-aici! Mai repede! Doar asta auzea în cap. Mai repede!
Chicotitul se apropia.
Christopher începu să alerge. Atât de repede că pierdu cărarea. Alergă în beznă. Pe lângă copaci. I se tăiară picioarele când pătrunse în pârâu. Pe lângă podețul arcuit. Căzu și se juli la genunchi. Dar nu-i păsă, continuă să alerge. Din toate puterile. Văzu, în față, lumină. Gata, știu el pe loc. Felinarul. Găsise cumva, strada.
Chicotitul se auzea chiar în spatele lui.
Christopher goni spre stradă. Spre lumină. Fugi pe sub coroana ultimului copac. Și se opri dându-și seama că nu ajunsese în stradă.
Se întorsese în luminiș.
Lumina nu era de la felinar.
Era luna.
Christopher se uită împrejur, simțind ochi invizibili ațintiți asupra lui. Creaturi și animale. Cu ochi lucitori. Încercuind luminișul. Chicotitul se apropia. Tot mai puternic. Christopher era înconjurat. Trebuia să scape. Să găsească o ieșire. Orice ieșire.
Dădu fuga la copac.
Începu să urce, Copacul se simțea ca de carne sub palmele lui. Ca și cum în loc de crengi s-ar fi cățărat pe brațe. Dar ignoră senzația. Trebuia să ajungă mai sus ca să vadă o cale de ieșire. Când ajunse la jumătatea înălțimii copacului, norii se destrămară. Luna făcea acum luminișul să strălucească.
Și Christopher îl văzu.
De cealaltă parte a luminișului. Ascuns pe după frunziș și tufe. Arăta ca o gură de peșteră. Dar nu era o peșteră. Era un tunel. Făcut de mâna omului. Cu cadru din lemn. Cu linii vechi de cale ferată pătrunzând în el. Christopher își dădu seama ce însemna asta. Liniile de tren duc la gări, care duc în orașe.
Putea să scape!
Coborî din copac și atinse pământul. Simți o prezență în codru. Cu ochii pe el. Așteptându-l să se miște.
Christopher fugi.
Din toate puterile. Cu toată viteza. Simți în urmă lighioane. Nu le vedea însă. Ajunse la intrare și se uită în tunel. Liniile îl străbăteau ca o coloană vertebrală ruginită. Văzu, de cealaltă parte, lumina lunii. O cale de evadare!
Dădu buzna în tunel. Cadrul de lemn susținea pereții și tavanul la fel ca scheletul unei balene. Dar lemnul era vechi. Ros de cari și putrezit. Și tunelul nu era îndeajuns de larg pentru un vagon tren. Ce era, de fapt, locul ăsta? Un pod acoperit? Un canal de scurgere? O grotă?
O mină.
Cuvântul îl izbi ca un val. O mină de cărbune din Pennsylvania. Văzuse un film despre asta la școală. Mineri care împingeau vagoneți pe șine, ca să scoată la lumină pământ pentru ars. Se înfundă în tunel, alergând către lumina lunii din cealaltă parte. Își lăsă privirea spre șine ca să vadă mai bine pe ce pune piciorul. Și băgă de seamă, atunci, că urmele copilului reveniseră. Și chicotelile. Chiar în spatele lui.
Lumina lunii scăzu, acoperită de goana norilor. Lumea întreagă se întunecă. Christopher întinse brațele, pipăind prin beznă. Încercând să găsească pereții care să-l ghideze. Picioarele zgâriau șinele, în timp ce înainta orbește. Și, până la urmă, găsi ceva. Atinse, într-un târziu, ceva în întuneric.
Era mâna unui copilaș.