Toți cei din această bancă sunt niște hoți
Benjamin Stevenson
Titlu original: Everyone in this Bank is a Thief
Limba originală: engleză
Traducere: Mihaela Apetrei
ISBN: 978-606-40-3388-8
Format: 130 x 200 mm
464 pagini
Colecția Fiction Connection Mystery
Editura Trei
Volum din seria Ernest Cunningham
Cărțile din seria Ernest Cunningham s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări, iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year. Primul volum, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, va fi în curând miniserie HBO.
Mi-am petrecut ultimii ani rezolvând crime. Dar un jaf bancar este o premieră absolută, chiar și pentru mine. Și, sincer, nici n-am mai fost luat ostatic până acum. Ușile sunt blocate cu lanțuri. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Iar când cineva este ucis în interiorul băncii, fiecare devine suspect:
Hoțul
Directorul
Agentul de pază
Adolescentul
Producătorul de film
Preotul
Recepționista
Pacienta
Femeia care o îngrijește
Și… eu.
Se pare că mai mulți oameni plănuiseră să jefuiască banca. Până la urmă, dintr-o bancă poți fura și altceva decât bani. Dar de fapt cine ce fură? Sunt dispuși să ucidă pentru asta? Pot eu să rezolv acest caz înainte ca poliția să dărâme ușa și să ne salveze?
„Coincidențe și replici geniale într-un thriller cu un ritm absolut nebun: imaginați-vă un mix exploziv între Knives Out și Fargo. Al patrulea volum din seria excentrică a lui Benjamin Stevenson le oferă cititorilor porții duble de suspans, umor negru și răsturnări de situație!” – WALLSTREET JOURNAL
„Un mister dublu, delicios de demodat și complet original. Benjamin Stevenson s-a întrecut pe sine! Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o lectură formidabilă.” – THE TIMES
„Toți cei din această bancă sunt niște hoți este o carte complicată, distractivă, excentrică, o adevărată desfătare și alte un milion de adjective pe care Ernest Cunningham le-ar fi putut folosi dacă nu ar fi murit. Stați, chiar a murit? Hmm, discutabil.” – BOOK REPORTER.COM
BENJAMIN STEVENSON este un comediant australian de stand-up și autorul premiat al thrillerelor Greenlight și Either Side of Midnight. Seria Ernest Cunningham este bestseller la nivel mondial. Primul volum, Toți cei din familia mea au ucis pe cineva, a avut un succes uluitor și va fi în curând o miniserie HBO. Următoarele volume — Toți cei din acest tren sunt suspecți și De Crăciunul acesta, toți au câte un secret — sunt, de asemenea, bestsellere internaționale. Cărțile s-au vândut în peste 2 milioane de exemplare în 29 de țări, iar autorul a fost nominalizat la nouă premii Book of the Year.
La Editura Trei au apărut toate volumele seriei Ernest Cunningham.
FRAGMENT ÎN PREMIERĂ
CAPITOLUL 10
— Ești mort. Mort!
Ultimele cuvinte sunt indicii esențiale în multe romane polițiste și am dat peste destule în cazurile pe care le‑am rezolvat: de la fotografii ascunse cu grijă, până la mesaje mâzgălite de victimă cu propriul sânge. Ultimele cuvinte ale lui Arthur Conan Doyle, deși n‑a fost ucis, i‑au fost adresate soției: ești minunată. Nici situația mea actuală nu face excepție — ultimele cuvinte sunt din belșug. Ca să te pregătesc: ai abacul din biroul lui Winston (1011) și, trebuie să recunosc, probabil și caietul ăsta. Dar era pentru prima oară când astfel de avertismente îmi erau răcnite în față de o pasăre.
Primisem un fel de permisie de 30 de minute ca să cotrobăi prin bancă în căutarea codului seifului. După ce i‑am dezvăluit Scrimerului că sunt detectiv, Winston l‑a convins că eu sunt cea mai bună șansă de a‑l deschide. Evident, nu din altruism: dacă reușeam, își recăpăta accesul în trezorerie, iar dacă nu, avea satisfacția mizerabilă să mă vadă dând greș. Am încercat s‑o iau și pe Juliette cu mine, dar hoțul, simțind ce fel de relație era între noi, a preferat să ne despartă.
Ea rămâne aici, ca să fiu sigur că te întorci, spusese el. Dar poți să‑l iei pe paznic cu tine, dacă dorești. 30 de minute. Sau împușc pe cineva.
Felix părea alegerea cea mai potrivită — măcar știa locul — și mă îndoiesc că fără el aș fi reușit să găsesc biroul lui Edward. Se afla la celălalt capăt al etajului față de sala de ședințe. Cea mai mare parte a acestui nivel era un open‑space larg, aglomerat cu birouri „flexibile“, zone de relaxare și alte invenții corporatiste hibride, menite să le amintească angajaților cât sunt de ușor de înlocuit. Liftul pe care îl văzusem la parter, îmbrăcat într‑o colivie metalică de modă veche, asemănătoare cu plasa de protecție de pe un măr, se afla tocmai în capăt, la începutul unui coridor care ducea spre toalete și alte anexe. Pe podea, lângă lift, era prins în șuruburi un capac pătrat — după cum mi‑am dat seama, vechea trapă de acces a liftului de marfă care deservea cândva etajul. În centru erau scările spre mezanin. Lângă ele, o ușă banală, gri‑ardezie, fără plăcuță cu nume, aproape ascunsă de niște coșuri de gunoi, ducea spre biroul codirectorului.
— Mort!
— Era să fac infarct când am deschis ușa.
Firește, martorul‑animal e un clișeu clasic în romanele cu mistere: pasărea imitatoare ce reține o replică importantă și o repetă exact la momentul oportun. Un pic mai devreme, Winston făcuse chiar un soi de prevestire foarte utilă, însă eu nu‑i pricepusem sensul, așa că papagalul acela amazonian fusese cât pe ce să mă omoare de inimă. O vietate pufoasă de un verde‑aprins, cu ciocul roșu ca un nas de clovn și ochii încercuiți cu alb. Deși nu reproduc cu aceeași fidelitate vocea umană precum graurii sau păsările myna, când te trezești că ți se urlă pe neașteptate în ureche un „Ești mort!“, n‑are cum să nu‑ți sară inima din piept de frică.
Din cauza sperieturii, Felix s‑a izbit de raftul de cărți cel mai apropiat.
— Urăsc creatura asta nenorocită, a spus el, ducându‑și mâna la piept.
— Nu poți să mă omori.
— Nu mă provoca, pasăre.
Să spui că biroul lui Edward era mai puțin extravagant decât al fratelui său ar fi ca și cum ai spune că un mușuroi e mai puțin impresionant decât Everestul. Încăperea era întunecoasă, încărcată și dezordonată. Sertarele dulapurilor cu dosare stăteau deschise, de parcă scoteau limba. Rafturile se curbau sub greutate, ca niște zâmbete în care cărțile înclinate păreau dinți încălecați. Preț de o clipă am avut impresia că Edward nici măcar nu dispăruse — poate că era doar îngropat sub muntele ăla de hârtii.
— Are nume? am întrebat arătând spre pasăre.
Se afla într‑o colivie mare, cocoțată pe un piedestal cât un stat de om, și stătea pe o creangă prinsă între gratii. Ziarul de pe fund era plin de coji de fistic și găinaț. Lângă colivie se afla o poliță cu câteva fotografii și un lingou de aur cât un salam, așezat într‑o cutie deschisă, capitonată cu catifea roșie. Pe partea din față a cutiei era lipită o plăcuță, mult mai modernă decât antichitățile de la parter, având inscripționată data de 18 martie, anul trecut. Pe plăcuță mai scria: Marea se teme de tine. Lingoul avea o mică adâncitură la unul dintre capete, ceea ce m‑a făcut imediat să‑mi amintesc de avertismentul lui Winston, să nu‑i rod stiloul.
— Îl cheamă Ditto, a spus Felix. Normal, cum altfel?
— Cât de bine îl cunoști pe Edward? am întrebat în timp ce bâjbâiam pe întuneric după întrerupător. El e șeful securității, nu?
— Da. E șeful meu direct. Pentru unul din familia Huxley, tipul e de treabă. El îmi face programul și actualizează protocoalele.
— De exemplu?
— Lucruri obișnuite. S‑ar putea să te surprindă, dar nu suntem jefuiți chiar atât de des.
Am găsit întrerupătorul și l‑am apăsat. Inițial crezusem că era atât de întuneric pentru că nu existau ferestre, dar acum vedeam totuși una, cam cât o ușă, ascunsă după un stor coborât. N‑ar fi fost de niciun folos să‑l ridic, fiindcă lumina era obturată de un seif uriaș, identic cu cel din biroul lui Winston, de parcă le‑ar fi luat la ofertă. Se potrivea aproape perfect în fața ferestrei. Singura diferență era că pe seiful acesta se aflau lipite niște litere magnetice care formau mesajul: LA MULȚI ANI DE ZIUA TAȚILOR, CU DRAG, BEN! Mi‑am dat seama că fotografia pe care o văzusem în biroul lui Winston, cea care reda o jumătate de mesaj scris pe un frigider, fusese făcută aici. Între timp, se pare că Edward corectase și ortografia: îmi aminteam acel ZIUA L‑OR, CU DRAG, B din poză. Chestie de semantică.
— Aveți totuși niște proceduri, nu? am spus eu, răscolind prin hârtiile și plicurile de pe biroul lui Edward.
Știam că sunt depășit de problemă: capacitățile mele deductive se reduseseră la speranța că voi găsi codul seifului scris pe un post‑it.
— Normal. Alarmă silențioasă, așa cum ai văzut. Te predai fără întârziere, totul e asigurat. Nu suntem plătiți ca să împiedicăm jaful. Ca în orice bancă.
— Obloanele de securitate de la ghișeele caselor de bani… odată coborâte, nu mai pot fi ridicate, nu?
— Nu fără resetarea completă a sistemului.
Felix a preîntâmpinat următoarea mea întrebare pe un ton care sugera că spune un adevăr evident.
— Pe care nu, n‑o faci de aici, în caz că te întrebai. Odată ce alarma a fost declanșată, totul se transferă către o firmă externă. Este destul de enervant dacă ai de‑a face cu o alarmă falsă, însă în situația unui jaf real, înseamnă că nimeni nu poate ridica obloanele, oricât i‑ai pune tu pistolul la tâmplă.
Am zărit într‑un colț un copiator antic, cu o stivă de foi în tavă. Le‑am luat de acolo și le‑am răsfoit: nu scria nimic pe niciuna. Curios, am luat unul dintre dosarele de pe biroul lui Edward și l‑am pus în copiator. Copia a ieșit perfectă, în ciuda unei pete de cerneală în josul paginii, în partea stângă, deci copiatorul funcționa perfect. Atunci de ce tipărise peste o sută de pagini goale? Am împăturit una și am băgat‑o în buzunar, lăsând restul teancului în tavă, unde îl găsisem.
— Există vreo ieșire de urgență în spatele ghișeelor?
Felix a clătinat din cap.
— Nu. O ieșire în plus e o intrare în plus.
— Deci Milton, casierul, se află încă acolo?
— Păi, unde altundeva să se afle? a ridicat Felix din umeri. Doar n‑o fi prost să vină încoace.
Nu știam ce să‑i zic.
— Iar această firmă de securitate externă… odată ce clădirea e blocată, nu dezactivează automat accesul la seif?
— Uite ce, habar n‑am de chestiile astea, bine? În general, responsabilitatea mea este să mă ocup de clienți în cazul în care vreunul, ca de exemplu amicul tău, face scandal la ghișeu. Însă, la drept vorbind, nu pentru asta mă aflu aici. Cei doi Huxley consideră că principala mea misiune este să păzesc „muzeul“ familiei.
A oftat lung, plictisit.
— Ce anume cauți, de fapt?
— Orice chitanțe, rezervări, numere de telefon de la hoteluri unde s‑ar fi putut duce Edward. Și, în cazul în care nu reușesc să găsesc nimic din astea, o firmă luminoasă mare, cu neon, pe care să scrie cifrul care deschide seiful.
— Aha. Cifrul are șase cifre. Edward era destul de grijuliu. Mă îndoiesc că l‑a scris pe undeva.
S‑a întors spre papagal.
— Doar dacă nu cumva îl știi tu, pasăre?
— Mort!
— Când ai pomenit de muzeu, am continuat, te refereai la pepită?
— Da. Am petrecut mai mult timp lustruind pepita aia stupidă decât păzind banca. Winston vrea să fie tot timpul impecabilă. Și mai este la mezanin un tablou valoros, o pictură a lui Sidney Nolan — Goldfields[1], dacă ai auzit de ea. Plus niște nimicuri care în mod sigur n‑au nicio valoare, dar pe care Winston crede că i le‑ar putea fura cineva.
— De exemplu?
— Un ceainic ruginit, pe care — începu să vorbească pe un ton pretențios, de profesor — Harold Huxley îl folosea ca să reziste în nopțile reci în care cernea nisipul râului. Zău așa, a pufnit el, zici că vechitura aia face aghiasmă.
Văzusem mai devreme ceainicul acela paradit — categoric nu merita să‑l furi —, așa că l‑am încurajat dând din cap și am continuat să caut prin încăpere. Calculatorul de pe biroul lui Edward mi‑a cerut parola. Într‑un colț al camerei, un ecran de televizor fusese montat în perete, iar imaginea de pe el era împărțită în mai multe cadrane, toate negre.
— Camerele sunt oprite, am observat eu. Iar Edward nici măcar nu s‑a obosit să pună lingoul ăla în seif.
Am arătat spre poliță.
— Și totuși Winston se temea că‑i fură careva ceainicul?
— Eu fac doar munca de teren, nu supraveghez sistemele, a spus Felix. Numai Edward se ocupa de asta. Ce dracu’, nici măcar n‑avem paznic de noapte. Cât despre ceainic, ei îl consideră o operă de artă. Pune o pictură în ramă: ce mare chestie? Dar ia lipește o banană pe un perete și așază un paznic lângă ea — voilà! Deja e valoroasă, doar pentru că ai făcut‑o tu să pară așa. Eu sunt doar un pic de machiaj pentru locul ăsta, ca să pară că merită păzit.
— Presupun că la interviul de angajare n‑ai zis nimic din toate chestiile astea.
Am scotocit prin sertare, apoi prin dosarele răspândite pe birou, dând laoparte teancuri întregi de hârtii pe care n‑aș fi reușit să le citesc în pauza de 30 de minute ce‑mi fusese acordată. Am văzut, lângă o cană plină cu pixuri, o cisternă de jucărie stingheră. Arăta complet diferit de colecția lui Winston: era zgâriată, cu vopseaua sărită și cu o roată lipsă. Abia dacă se mai putea citi pe ea inscripția Hess. Semăna cu cele din vitrina lui Winston, fosilizate în cutiile lor de plastic, dar diferența dintre cei doi frați era evidentă: unuia îi plăcea să folosească lucrurile, iar celuilalt, să le dețină.
Am continuat să scotocesc. Un dosar cu chitanțe de la eBay, pentru obiecte de colecție. Cisterna Hess costase impresionanta sumă de 220 000 de dolari. O factură emisă de o companie denumită Security Solutions mi‑a sărit în ochi din cauza datei, 20 august, adică ziua în care Edward fusese văzut pentru ultima oară și ziua când schimbase codul de la seif, însă conținutul facturii, în sine, nu spunea nimic deosebit: 11 000 de dolari pentru o „revizie a sistemului“ și o dâră de cerneală în colțul din stânga, jos, de la imprimanta lui obosită.
[1] Câmpuri aurifere.
