Autor: Alexandra Niculescu
Titlu: Lior (2024)
Editură: Editura pentru Artă și Literatură
Colecție: Violet
Redactor: Odilia Roșianu
Copertă: Loredana Dumitru
Nr. pagini: 280
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 45
Descrierea editurii: „Complexul este un loc unde se tratează emoţiile: cine nu mai suportă ce simte vine la Complex, urmează regulile şi bea lior, un lichid care există doar aici. Clienţii sunt de toate felurile, unii creduli, alţii foarte sceptici, iar printre ei sunt unii care ies în evidenţă prin trecutul, emoţiile şi comportamentele lor. Personajele sunt: un tânăr care nu-şi găseşte de lucru şi nu ştie cum s-o facă sau dacă asta e adevărata lui problemă sau frica de ce gândeşte mama sa, un afemeiat atipic, care vrea să simtă că e vinovat, un misogin care luptă împotriva corectitudinii politice, dar vrea să se îndrepte ca să nu fie părăsit de iubită. Femeile romanului sunt aici fie din frica de abandon, fie din dorinţa de a nu îi urî pe cei din lumea în care se învârt, fie din teama de a nu reuşi să ducă nimic la bun sfârşit. Toţi interacţionează, se cunosc, dar ştiu că sunt singuri, ca orice client al Complexului. Lucrurile par că merg normal spre bine, până când încep să circule zvonurile că liorul se termină, şi atunci totul ia o altă întorsătură şi fiecare are o reacţie proprie naturii sale.”
De mult nu mai este un secret faptul că m-am transformat într-un colecționar. Mărturie nu stau doar munții de cărți ce sunt gata să se prăbușească din clipă în clipă și care mi-ar ajunge cu siguranță până la pensie și mult dincolo de ea, ci și faptul că, evident, sub nicio formă nu apuc să țin pasul nici măcar cu acele cărți ale acelor autori pe care îmi tot propun să îi citesc în ritm constant și să fiu la curent cu toate aparițiile lor. Un astfel de exemplu este Alexandra Niculescu, despre al cărei volum de la Editura Herg Benet, cu care mulți ani am avut o relație extrem de apropiată, nu știam nimic, dar pe care am cunoscut-o prin intermediul volumului apărut în excelenta colecție Biblioteca de Proză Contemporană păstorită de Doina Ruști la Editura Litera. Este vorba, firește, de Kyparissia. Pe care, evident, nu am apucat să o citesc, deși mi-am tot propus s-o fac, mai ales că mă privește mustrător de pe raftul cu suratele ei de colecție din corpul de bibliotecă din birou. Dar ajung eu și la ea.
Anul trecut am mers la târg, la Bookfest, parcă, dacă nu cumva s-a întâmplat încă de acum doi ani, și, de cum am văzut standul Editurii pentru Artă și Literatură, am și pornit ață spre el. Ca să iau Oranjeria, cu scopul declarat de a-l cumpărat pentru copii, dar de fapt era pentru mine (sic!). Că Nic Popescu m-a convins să cumpăr și volumul lui de debut, Eu, două femei și niciun câine, asta e o cu totul altă poveste. Dar am plecat și cu Oranjeria Alexandrei Niculescu de la aceeași editură. Pe care, nu știu cum se face, tot nu am apucat să o citesc. Dar mi-am făcut mea culpa și m-am revanșat citind în schimb Lior, chiar dacă am făcut-o cu aproape un an întârziere și abia după ce de la Bookfest 2025 am plecat cu o plasă plină cu cărți din Colecția Violet a Editurii pentru Artă și Literatură, grație insistenței lui Nic Popescu și a amabilității fondatoarei editurii și coordonatoarei acestei colecții, Violeta Borzea. Cărora țin să le mulțumesc încă o dată.
Cu ce-am rămas după ce am tras de Lior aproape o săptămână? Cu sentimente, să le spun, amestecate. Nu spun că a fost vina stilului poveștii (sau al poveștilor, mai bine zis), ci în întregime a mea. Căci nu apucam bine să reintru în poveste, și pac!, dădea echipa favorită un gol sau primeam o notificare pe telefon și eram încă o dată distras. Și, după cinci sau șase scrolluri (sau șaizeci, mai degrabă), era deja ora de culcare. Și iar rămâneam cu maximum douăzeci de pagini citite. Dar până la urmă, printre distrageri, am răzbit. Și am aflat că de fapt Lior nu este doar o singură poveste, ci o suită de povești care se întrepătrund și se continuă, cu protagoniști care mai de care mai suciți, mânați în luptă de diverse temeri, convingeri sau dureri, ori împinși de la spate de alții, dar cu toții având drept scop să înainteze, să meargă mai departe, să-și depășească obstacolele pe care viața li le-a scos în cale și, cu ajutorul magicului lichid numit lior, ce curge și este captat numai în cadrul Complexului, să treacă în partea cealaltă – deși inițial vin la Complex ca să scape de… emoții. Dar care parte cealaltă, depinde doar de fiecare.
Avem personaje care mai de care mai interesante, mai dramatice și mai trăsnite. Doi tipi ce par să formeze un cuplu, o femeie cu un copil care fură inima oricui, un afemeiat, un tip slobod de gură și care spune ce gândim uneori cu toții în diverse etape ale vieții sau chiar ale unei singure zi, o tipă însoțită peste tot de laptop, o cameristă, toți își schimbă rolurile între ei, devin cameleonici (sau viața ori împrejurările i-au făcut așa), se atacă, se împacă, își deapănă poveștile și dramele, se căinează reciproc, se atacă cu sălbăticie (însă doar verbal, evident), se compătimesc, își plâng de milă, contemplă vicisitudinile vieții, își scriu marele roman cu animale pe acoperișuri și plimbări prin diverse colțuri ale lumii, și toate astea, dar și multe altele, se întâmplă într-un peisaj fascinant, aproape distopic, într-un loc ce pare la capătul lumii și care aduce suspect de mult cu Castelul, dar și cu desfășurarea din Procesul.
Alexandra Niculescu scrie povești cu iz fantastic care te fascinează și te și oripilează deopotrivă. Nu știi de unde să apuci aceste personaje, căci ai senzația că le cunoști, dar ceva, ceva îți scapă. Sunt alunecoase, dar totodată poți empatiza cu ele. Și, într-o oarecare măsură, te și regăsești în ele. Au povești de viață ce-ți par cunoscute, dar parcă uneori exagerează. Și ce e, dom’le, până la urmă cu liorul? E licoarea magică, lichidul-minune care poate vindeca pe oricine, sau o mare, foarte mare farsă? O escrocherie atent pusă în scenă, dar care naște pasiuni, dureri și drame, ce culminează la final cu o explozie de violență? Sau este doar o transă, un delir indus de proprietățile miraculoase ale acestui lior care rimează cu fior?
„Plimbarea aia, pentru că a fost doar o plimbare ce mi-a rămas așa ca ceva început dar neterminat, a fost prin august și eram in perioada în care aș fi râs – adică am și făcut-o – auzind că există chiar la noi în țară, știu că sună ca și cum as crede că suntem în lumea a treia, nu cred chiar asta, dar nu e cazul să vorbesc despre dragostea de patrie sau opusul ei, deși le-am simțit pe amândouă la un moment dat. Mă încurc in frazele astea lungi care mă atrag mereu, deci: atunci am aflat că la noi există Complexul ăsta, e un fel de hotel, deși nu e obligatoriu să fii cazat acolo, și aici vin oamenii ca să-și trateze sau mai bine zis să scape de emoțiile pe care nu vor să le aibă. Atunci, in august, mi-am zis că e absurd, adică de ce să nu vrei să simți ce simți, trebuie să vrei și să fii în stare să simți tot. E ceva doar sâcâitor sau enervant sau de evitat ori chiar de nesuportat? Oamenii sunt oameni și cine află de Complex și are bani – pentru că nu e ieftin deloc, la început chiar mi-a mirosit a escrocherie – vine, iar eu am vrut să aflu despre ce e vorba.” (p. 19)
