Autor: Arturo Pérez-Reverte
Titlu: Ultima problemă (2025)
Titlu original: El problema final (2025)
Editură: Crime Scene Press
Traducător: Laura Drăghici
Redactor: George Arion Jr.
Nr. pagini: 312
Format: Trade Paperback, 13×20
Nota Goodreads: 3,64 (8 488 note)
Carte citită în avanpremieră pentru blog tourul din cadrul proiectului Crime Club. Volumul va fi disponibil în curând pentru precomandă pe site-ul Editurii Crime Scene Pres.
Nu de mult lăudam curajul câtorva edituri de la noi de a aborda și alte zone geografice atunci când publică literatură crime, mystery și thriller. Despre editurile care publică literatură generală s-a scris și se va mai scrie, însă eu, unul, consider că despre edituri cum este, de pildă, Crime Scene Press, care nu se bucură de o expunere la fel de mare cum se bucură, de pildă, greii cu care concurează pentru mica bulă asta a noastră, cei care citim acest gen de cărți (și imediat îmi vin în minte Trei, Litera, Nemira, Bookzone, Leda Bazaar și alte câteva), se scrie mult prea puțin și se vorbește la fel de puțin. De ce oare? Am eu câteva explicații în minte, dar nu e acum momentul să mă lungesc în această direcție.
Căci am pornit într-o altă direcție, aceea legată de curajul de-a aborda și alte căi, direcții, mai puțin folosite, în afară de zona limbii engleze și cea nordică (acolo unde nici ei nu merg chiar toți – deci încă un subiect de discuție). Dacă data trecută am vorbit despre belgianul Paul Colize (care scrie în franceză), iar cu ceva timp în urmă am vorbit despre italianul Sandrone Dazieri, iată că acum îi vine rândul unui spaniol deloc necunoscut publicului român cu romanele sale istorice apărute la Editura Polirom, în redutabila colecție de literatură generală Biblioteca Polirom.
Mărturisesc spăsit în fața națiunii că nu i-am citit niciunul dintre romane, însă am reușit totuși să văd un film, slab, e drept, după unul dintre volumele sale (cu Johnny Depp și regizat de Roman Polanski, un rateu, în opinia mea), însă iată că acum, prin intermediul Editurii Crime Scene Press a sosit momentul să îmi mai spăl din păcate. Prilejul îl reprezintă însă nu un nou roman istoric sau de inspirație istorică (la Polirom tocmai a apărut un nou roman de-al autorului, inspirat de Cid), ci unul polițist. Problema finală atacă unul dintre tropii clasici ai literaturii polițiste clasice, introducând în scenă un actor celebru, cu mai multe nume și mai multe fețe, însă cea mai cunoscută față a sa este cea a eroului care l-a consacrat și cu care a ajuns să fie identificat de toată lumea – și nu că lui nu i-ar plăcea deloc, ba din contră, cu toate că el se alintă și zice că s-a săturat de el: Sherlock Holmes, cel mai cunoscut detectiv ficțional din toate timpurile, surclasându-i de departe pe Hercule Poirot sau Philip Marlowe.
Arturo Pérez-Reverte se joacă în acest volum cu toate subiectele întâlnite atât în poveștile lui Arthur Conan Doyle, cât și ale Agathei Christie și chiar Gason Leroux (căruia îi aduce un frumos omagiu pentru cea mai reușită poveste cu camera închisă și imposibilitatea comiterii unei crime într-o asemenea împrejurare) ori Edgar Allan Poe și alți câțiva clasici. Suntem în 1960 și ne aflăm pe o insulă grecească izolată, de doar un kilometru pătrat, unde eroul nostru, Hopalong Basil, un actor aflat acum la vârsta retragerii și în mare căutare de roluri, care la un moment dat mărturisește cu amărăciune că publicul amator de filme s-a cam săturat de povești lente cu detectivi ce-și folosesc inteligența și capacitățile analitice și abilitățile de deducție pentru a rezolva mistere, preferând în schimb poveștile cu spioni, urmăriri cu mașini și pac-pac (chiar la un moment dat este pomenit Ian Fleming), ajunge invitat de un prieten italian și amica (partenera, sau amanta, de fapt) acestuia pentru a se relaxa și a pune țara la cale pentru o eventuală relansare a carierei lui Basil, intrată, cum spuneam, într-un con de umbră.
Dar nici nu fac bine cunoștință invitații la hotelul de pe insulă deținut de o supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz, printre ei numărându-se două englezoaice ce seamănă ca două picături de apă, un cuplu de nemți, un doctor fugit încă nu se știe de ce și un scriitor spaniol mare creator de povești pulp cu polițiști și un extraordinar cunoscător al genului mystery (atât literatură, cât și filme și metode de scriere), că se și produce o tragedie: una dintre englezoaice este descoperită spânzurată – aparent, o sinucidere. Cunoscând cu cine are de-a face, patroana hotelului apelează nici mai mult, nici mai puțin, și quelle surprise, la geniul actorului Basil. Care, nu-i așa, dacă toată viața l-a jucat pe Sherlock Holmes, a ajuns să intre complet în pielea lui, ba chiar să ses și identifice cu celebrul personaj cunoscut îndeosebi pentru capacitatea sa extraordinară de deducție.
Și cum a început o furtună grozavă, iar insula va rămâne izolată mai multe zile, motiv pentru care poliția nu va ajunge nici ea decât după încetarea acestei furtuni, cade în sarcina lui Basil să descâlcească ițele acestei presupuse sinucideri. Deși pare că se codește, o face doar de formă, din replicile sale întrezărindu-se de fapt că-i face o deosebită plăcere să se dea în stambă și să o facă pe detectivul, fie el și de ocazie. Și-i merge de minune, căci simte, mai ales după ce și doctorul fugar, care o examinase pe sinucisă, este descoperit mort, cu un găuroi în ceafă provocat de un cuțit de desfăcut scrisori, că trebuie să-și măsoare forțele și abilitățile cu un adevărat geniu malefic. Care începe să-l provoace, mai întâi, de pildă, lăsându-i în cameră arma crimei. Și care cunoaște în amănunt toate tertipurile, toate mișculațiile, toate renghiurile, toate enigmele la care apelează scriitorii de gen atunci când trebuie să creeze un mister care să pună la grea încercare mintea și capacitățile de deducție ale cititorului.
Și așa începe un joc de-a șoarecele și pisica, în care actorul, care cunoaște o tonă de mici bârfe de la Hollywood și din întreaga lume a filmului, supraviețuitor a două mariaje care s-au sfârșit prost, fost băutor de cursă lungă care acum încearcă din răsputeri să se țină departe de pahar, secondat de un adevărat doctor Watson, în persoana scriitorului de romane polițiste de duzină, dar care a scris și vreo două bunicele, gustate de public, trebuie să rezolve enigma celor zece negri mititei și misterul camerei închise.
Un roman complicat, dar a cărui poveste curge perfect. Nu are nici lentoarea specifică vechilor romane polițiste de la final de secol nouăsprezece și început de secol douăzeci, nici superficialitatea romanelor de astăzi. Are tot ce-i trebuie: un protagonist șarmant, e drept că uneori prea încrezut, o desfășurare destul de alertă, personaje vii, chiar dacă uneori par cam caricaturale, un ajutor de nădejde, care o face pe naivul taman la momentul și la locul potrivit, un detectiv de conjunctură care-și reintră perfect în rol și, bașca, și o traducere excelentă, care ajută mult povestea. Fără a fi vreo capodoperă a genului, căci nici nu își propune de fapt, este exact genul de poveste care nici nu se ia prea mult în serios, nici nu cade în derizoriu, nimerind exact doza potrivită din toate. Bineînțeles că la final, oricât de citit ai fi, rămâi uimit de ingeniozitatea tuturor și ești păcălit într-un mare stil!
„ – Când un eveniment ieșit din comun captează atenția, spectatorii sunt adesea incapabili să observe altceva, chiar dacă se petrece sub ochii lor.”
NB: recenzia face parte din blog tourul dedicat apariției în limba română a volumului Ultima problemă de Arturo Pérez-Reverte. Dacă sunteți curioși să aflați și alte păreri, puteți vizita următoarele bloguri, unde au apărut sau vor apărea recenzii în zilele următoare:
