Un fragment în premieră din volumul Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564–1866 de Tudor Dinu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Istorie
Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută.
Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv?
Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă.
„Dincolo de sfârșitul lor lamentabil, mănăstirile închinate au fost vreme de secole nu doar agenți economici esențiali ai Țărilor Române, ci și însemnate focare de spiritualitate ce au adus pe teritoriul Moldovei și Țării Românești ortodoxia în varianta ei greacă și au păstrat vie legătura cu marile centre ale creștinătății răsăritene. Au continuat să cultive arta ecleziastică de tradiție bizantină în forme deseori originale și remarcabile, așa cum sperăm să se convingă cititorul, însoțindu-ne într-un amplu periplu imagistic ce ne va purta atât prin lăcașurile închinate, răspândite de-a lungul și de-a latul Țărilor Române, cât și pe meleagurile Orientului ortodox.“ — Tudor Dinu
TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.
FRAGMENT
UN IMBOLD ÎNSEMNAT PENTRU ÎNCHINAREA CTITORIILOR DE LA NOI unor structuri ecleziastice de peste mări și țări a fost frecvent prezența în Țara Românească sau Moldova a unor patriarhi din Orient, pentru care domnii și boierii manifestau de regulă o adevărată venerație, mai ales când era vorba de personalități culturale de anvergură. A fost, de pildă, cazul lui Chiril Lukaris, patriarhul Alexandriei (1601–1620), un distins cărturar cu studii la Veneția și Padova, interlocutor de la egal laegal al celor mai importanți teologi apuseni ai perioadei. Sosit în 1615 în Valahia nu doar pentru „odihnă“, ci și „pentru a cerceta legea pravoslavnicilor creștini“ sau, altfel spus, pentru a verifica rigoarea dogmelor profesate de biserica locală, a reușit să se întoarcă acasă cu tolba plină, obținând de la boierii Buzești, așa cum am văzut, închinarea Mănăstirii Stănești din Vâlcea. La fel de fructuoasă a fost și vizita din 1677 în Moldova a patriarhului Ierusalimului Dositei Notara (1669–1707), autorul unei valoroase opere cu conținut teologic și istoric. Reușind să o cucerească cu vorba–i dulce pe Safta, văduva lui vodă Gheorghe Ștefan, care îl numea, stăpânită de o nețărmurită admirație, „pre(a) divinul luminător a toată lumea“ trimis de însuși Dumnezeu în țara ei, a obținut de la ea fără nici un fel de greutate mănăstirea nemțeană Bistrița, mai ales că aceasta se găsea pe atunci într–o stare dezolantă. Cu mult mai însemnat a fost, fără doar și poate, în aceste condiții darul pe care Nicolae Mavrocordat i l–a oferit în iunie 1721 „părintelui său sufletesc preavenerat“, „preafericitul și preaînțeleptul patriarh (al Ierusalimului), domnul domn Hrisant“ Notara (1707–1731), nepotul lui Dositei și un intellectual eminent, autor nu doar al unor lucrări cu caracter religios, ci și al unor scrieri de istorie, geografie, matematică și astronomie. Ne referim la grandioasa ctitorie domnească de la Văcărești, „împodobită cu frumusețea cuvenită după cerința bisericească“ și „întemeiată și sprijinită cu averi și venituri, pentru cea mai îndestulată chivernisire a părinților din cuprinsul ei“. Și chiar și atunci când situația economică a Valahiei a ajuns să se deterioreze grav, Mavrocordații nu au găsit cu cale să le refuse obolul lor patriarhilor din Orient, care se osteneau să bată drumul până la București. Ne–o spune însuși Silvestru Cipriotul, patriarhul Antiohiei (1724–1766), sosit pe malurile Dâmboviței în anul 1747 și bine primit de Constantin Mavrocordat, un „om cucernic, învățat, temător de Dumnezeu, cercetător al sfintelor cărți, iubitor de biserici și cinstitor al preoției“. Sau poate că așa îi părea domnul grec conaționalului său din insula Afroditei fiindcă a răspuns fără întârziere solicitării sale ca „propriul scaun apostolic aflat mai jos decât celelalte trei scaune patriarhicești“ (Constantinopol, Alexandria, Ierusalim) prin prisma faptului că nu dispunea de un metoc pe teritoriul valah să dobândească o mănăstire în chiar inima cetății de scaun a Bucureștilor. Iar în mod cu totul remarcabil, voievodul nu a recurs la varianta facilă de a închina scaunului Antiohiei o ctitorie preexistentă, ci a băgat adânc mâna în propriul buzunar pentru a ridica „cu cheltuiala înălțimei sale“ o „dumnezeiască și preacinstită biserică, slăvită sub numele celui întru sfinți părintelui nostru Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni“ (tot un cipriot ca și patriarhul nostru), „împreună cu toată împrejmuirea sa“, ba a și înzestrat–o cu „danii, așezăminte și moșii“. Iar, pentru a se asigura că viitorul său metoc avea să fie unul fără cusur, preafericitul Silvestru „a privegheat la zidirea“ bisericii și a „clădirilor și tuturor chiliilor cele dinlăuntrul mănăstirii“, ba chiar a și zugrăvit cu propria mână o icoană hagiografică a Sfântului Spiridon, care avea din păcate să fie furată și vândută peste hotare după dărâmarea bisericii, la 27 august 1987. Și chiar dacă aceasta nu a putut fi încă recuperată cu toate strădaniile depuse de autorități, cel puțin biserica reconstruită în perioada 1992–1997 este din nou, în prezent, „locaș (de rugăciune) pentru ierarhii și călugării (și dreptcredincioșii) arabi“, așa cum își dorea odinioară patriarhul Antiohiei.
Pe de altă parte, cu toate că nu se învredniciseră să fie ridicați la treapta arhieriei, unii clerici carismatici sosiți în Principate în scopul strângerii de fonduri reușeau câteodată să smulgă, la rândul lor, de la localnici nu doar sume consistente de bani, ci chiar afierosirea unor biserici, mai ales dacă aduceau cu ei spre închinare sfinte moaște sau părticele din lemnul crucii dătătoare de viață a Mântuitorului. A fost cazul lui Chesarie Daponte (1714–1784), unul dintre cei mai însemnați versificatori și cronicari greci din veacul al XVIII–lea, care, după o viață plină de aventuri petrecută în parte în Principate, studiind la Academiile Domnești și făcând carieră la curțile domnilor fanarioți, și–a dat seama de zădărnicia lucrurilor lumești în 1753 și s–a tuns în monahism, slujind pe la mai multe mănăstiri, printre care Xiropotam de la Muntele Athos. În calitate de călugăr la prestigiosul așezământ, Daponte a sosit în Valahia în 1759, purtând cu evlavie lemnul „în mărime de un cot“ al Sfintei Cruci păstrat în mănăstirea sa, care a făcut să se „arate un semn și bineșaguri“ și pe meleagurile oltene. Impresionați, Constantin și Răducan Slătineanu, împreună cu mama lor, medelnicereasa Stanca, au găsit cu cale ca la 20 octombrie 1759 să închine „respectatei mănăstiri a Xeropotamului“ „biserica Adormirei Născătoarei de Dumnezeu“ din Slatina, împreună cu „o moșie ce se numește Berca (Bârca), încă o moșie ce se numește Preotești sau Bodoești […] încă un loc de 2 sau 3 binale în piață […] și casele de lângă ea (biserică) cu pivniță“, nădăjduind că „prin puterea cinstitei cruci“ aveau să se învrednicească de „lăsarea păcatelor“ și de „milă în ziua judecății“.
Alteori, în dorința de a dobândi un foarte rentabil metoc în Țările Române, nu se deplasa la gurile Dunării un singur călugăr din Grecia sau din Orient, ci întreg soborul unei mănăstiri, desigur nu foarte săracă dacă își îngăduia să acopere cheltuielile exorbitante ale unei astfel de călătorii ce putea dura luni întregi. Uneori însă, eforturile de toate felurile ale preacuvioșilor monahi erau pe de–a întregul încununate de succes, mai ales dacă aveau inspirația ca în momentul decisiv să recurgă la un gest teatral, asemenea sinaiților care, în decembrie 1610, „au căzut cu fețele la pământ înaintea“ lui vodă Constantin Movilă, ca în fața unui al doilea Dumnezeu, pentru a–și asigura închinarea mănăstirii ieșene a Sfintei Parascheva. Uneori însă, pentru atingerea scopului binecuvântat era îndestulătoare o „jelanie […] cu lacrimi și cu mare jalbă“ înaintea lui vodă, asemenea celei care a asigurat obștii mănăstirii Zograf, la 6 mai 1606, reconfirmarea închinării mănăstirii ieșene Aroneanu.
Însă în alte cazuri, monahii greci s–au văzut nevoiți să se întoarcă cu coada între picioare, așa cum au pățit „călugării Sfântului Munte de la sfânta mănăstire cu hramul vlădicesc al Domnului Dumnezeu Atotțiitorul Pantocrator“, care s–au dus, în martie 1628, cu jalba în proțap la Târgoviște, la curtea lui Alexandru Iliaș, solicitând fără vreun argument anume „închinarea mănăstirii Sinagogului (Snagovului), cu hramul […] Intrarea în biserică a preacuratei Stăpânei noastre“. Pentru a nu putea fi acuzat că lua de unul singur o decizie într–o chestiune atât de delicată, vodă a „făcut sfat cu toți străluciții și iluștrii sfetnici“, ba chiar a adus chestiunea în atenția „tuturor celor de neam bun vlastelini ai Țării“ Românești. Și dacă se cuvine să îi dăm crezare, toți boierii, fără excepție, au socotit potrivit ca „nicăieri să nu se închine această mănăstire înainte spusă a Sinagogului“, ci „să trăiască de sine stătătoare“, motivând că „este de ajuns cât au săturat cei de mai înainte domni Muntele Sfânt și alte locuri cu metohuri din mănăstirile țării Ungrovlahiei“. Amintiții monahi athoniți aveau parte de un curat ghinion, dacă ne gândim că tot pe atunci confrații lor din mănăstirea cu hramul „nașterea sfântului, slăvitului prooroc, înainte mergător și botezător Ioan“, „ce se află la Marea Neagră, zisă de la Sozopole“ au primit, fără a mișca vreun deget, mănăstirea ieșeană Aroneanu (24 octombrie 1624), ba chiar Radu Mihnea a trimis până la ei soli ca să îi roage să o accepte în dar.
