Autor: Alina Cobzac
Titlu: Condiții noi (2025)
Editură: Vellant
Colecție: Traverse
Redactor: Dan Pleșa
Copertă: Suzana Dan
Nr. pagini: 208
Format: Trade Paperback, 13×20
Preț: 35,94
Descrierea editurii: „Prozele Alinei Cobzac încep în realitatea cotidiană și alunecă, încet-încet, înspre straniu. Motorul îl reprezintă fenomene psihologice sau sociale bine-cunoscute – de la relații de familie subtil disfuncționale, la corupție sau senzaționalismul crimei – forțe ce deformează limitele posibilului, uneori discret, alteori (când realitatea în sine e șocantă) aproape imperceptibil. O familie rămâne să aibă grijă de morți după ce tot satul pleacă în Italia, un copil se împrietenește cu puiul crescut pentru supă, o studentă în anul I la Litere încearcă să salveze oameni bătrâni invizibili, un director de centru de plasament din provincie încearcă să-l distreze pe deputatul venit de la București. Într-un univers cu accente patologice, Alina Cobzac reușește să arate duioșie, compasiune și o sete de dreptate. Un volum bine scris, cu o voce narativă inconfundabilă. – Cristina Chira
După trei volume de literatură română scrise de Dan Pleșa, Sabina Yamamoto și Tudor Crețu, iată că în anul de grație 2025 în colecția Traverse a Editurii Vellant (pe care nu știu cine o păstorește, dar face o treabă foarte bună) apare un nou volum, unul de debut: Condiții noi, de Alina Cobzac, un volum de proză scurtă care adună paisprezece povestiri scurte și foarte scurte (nu sare niciuna de douăzeci de pagini – ceea ce e și definiția povestirii, practic) ce te îndeamnă pe tine, cititorul, nu doar la meditație, ci și să pășești în universuri variate, dar vag cunoscute, ale unor personaje pe care crezi că le-ai mai întâlnit, despre care ai mai citit, alături de care ai mai trăit vieți, dar care ajung într-un final să te fascineze nu doar prin dramele pe care le trăiesc, ci și prin extraordinarele finaluri care adaugă un plus de valoare poveștilor lor și le fac cu atât mai interesante.
În opinia mea – și a altora – tema principală a poveștilor este alienarea, inadaptarea, incapacitatea de-a face față realităților cotidiene tot mai grele, mai străine, mai bizare, ceea ce duce într-un final la o schimbare completă în viața personajelor, lucru ce duce, firește, la o nouă situație. La… condiții noi. Pentru că ce te faci atunci când nu te mai înțelegi cu partenerul, când acesta începe să ia, brusc, decizii anapoda, iar tu te trezești că tot ce știai, toată viața ta comodă și cât de cât plăcută, trebuie să se schimbe dintr-odată? Cum e cazul, de exemplu, în „Downshifting”? Cum reacționezi când partenerul tău te anunță senin că trebuie să lăsați în urmă confortul orașului, serviciile, prietenii, casa, utilitățile, agitația orașului, educația copiilor, pentru a vă muta în creierii munților, într-o casă construită de mâinile voastre și cu vecini la câțiva kilometri? Să mâncați doar sănătos, roadele pământului, nimic preparat industrial, înconjurați de liniște și pace? Cum reacționezi la o asemenea schimbare totală? Poate… ca personajul feminin central al poveștii?
Sau cum ai reacționa ca spectator într-o emisiune în care grotescul capătă noi dimensiuni – nu întru totul exagerate și poate nu chiar foarte departe de noi, având în vedere ce idei le trec prin cap producătorilor de așa-zise emisiuni de divertisment – când viața unei criminale condamnate deja pentru uciderea soțului este disecată până în cele mai mici amănunte, iar ea însăși este expusă în platou ca într-un muzeu, iar spectatorii sunt premiați dacă o fac să-și recunoască fapta și mobilul? Sau dacă te trezești singură într-un sat, numai cu soțul care te învinuiește doar pe tine că nu poți să faci un copil, căci toți ceilalți săteni au plecat cu cățel și cu purcel în Italia, mutând satul cu totul? Iar tu ai mai rămas doar ca să le faci pomenile rudelor răposate? Transmițând totul pe internet, în direct, prin… tabletă, cu martori de la depărtare primarul, preotul și toată lumea?
Sau când fiul tău se împrietenește cu puiul pe care îl crești pe balcon ca să-l faci supă la toamnă, într-un univers comunist nu foarte îndepărtat și, din păcate, mult prea cunoscut? Sau unde, în ce lume să mai pleci, când nici măcar colțul opus al țării nu-i destul de departe după ce soțul și copilul și-au intrat mult prea bine într-un joc de roluri? Sau pe tine cine te înțelege, cine îți recunoaște dramele, cine te mai privește ca pe o ființă umană când ei înșiși nu mai sunt considerați cetățeni cu drepturi depline, abandonați într-un azil la bătrânețe și nevoiți să mănânce la șase dimineața și la ore fixe, nu când li se face foame? Mai are cineva ochi și pentru asistentele care, în ochii bătrânilor, sunt niște monștri porniți să le facă viețile și mai amare? Sau când sora ta se închide în baie și se mută în cadă, refuzând să mai iasă de acolo orice ar fi? Sau… Și… și multe altele.
Multe astfel de povești de viață, de frânturi de cotidian sordid, apăsător, de un gri murdar, când viața personajelor se schimbă, se transformă în ceva ce nu-și doreau, în care fantasticul și chiar horrorul se strecoară insidios, pas cu pas, fără ca ele să îl simtă până nu e prea târziu. Și atunci cade securea, schimbarea e prea mare, mintea se poate frânge, se poate scinda, creierul caută o cale de supraviețuire, o supapă de evacuare a tensiunii, a noului mult prea necunoscut, prea greu de acceptat, cu rezultate de multe ori nefaste.
În ciuda pesimismului ce poate răzbate din aceste rânduri, există și o rază de speranță. Când vezi că oamenii trec testul și fac totuși față unor greutăți aparent insurmontabile, căci majoritatea provin sau sunt angrenați în relații disfuncționale, te întrebi dacă nu cumva și tu ai reuși să faci ce faci ele. Să te adaptezi la acest nou de multe ori îngrozitor, căci de multe ori mintea omului are resurse nebănuite.
Tandemurile mamă-fiu, mamă-fiică, fiică-mamă, soție-soț, bunic-nepot și altele, plus alienarea reprezintă temele centrale ale poveștilor adunate în acest volum de debut. Cu o mână extrem de sigură și cu o proză fermă, cu zvâc, cu nerv, Alina Cobzac ne propune un volum despre care ar trebui să se vorbească mult mai mult. Sper ca din partea acestei autoare, care a reușit să mă smulgă dintr-un reading slumber ce dura încă din zilele târgului de carte Bookfest și să mă țină în priză o zi întreagă, timp în care am devorat întreg volumul (și la care m-aș întoarce oricând pentru a mai citi din el, întrucât sunt sigur că mi-au scăpat o mulțime de subtilități – pe care de cele mai multe ori le descoperim la o a doua sau a treia lectură), să mai primim nu peste foarte mult timp încă o carte. Poate un roman? Recomandat!
„Tudora ia două bomboane de pe colivă și le mestecă. Știe că nu gerul e de vină. De-a lungul celor doi ani petrecuți în singurătate, indispoziția caracteristică bărbatului s-a transformat în nerăbdare, iar aceasta a născut nervi mici și negri ce se hrănesc cu frustrare. Părintele i-o ceruse. Părintele a insistat și a apelat la bunele lui sentimente creștinești, iar bărbatul s-a simțit obligat să accepte slujba de paznic la cimitir. În momentele lui de maximă descumpănire, diaconul recunoștea în fața soției că, în fond, asta îi e funcția.” (p. 36)
