


Era 1994 și începusem deja să citesc enorm de mult pentru un copil de vârsta mea. Îmi făcusem abonament la biblioteca din orașul natal și pornisem deja să devorez integrala Jules Verne, indiferent de format. Începusem cu „Amintiri din copilărie”, înainte de-a intra la școală (și părinții, și unul dintre bunici au fost cititori împătimiți, așa că am crescut înconjurat de cărți), apoi continuasem cu benzi desenate, apoi o ambiție personală, în clasa a doua, m-a făcut să revin la literatură („Cuore. Inimă de copil” e cartea responsabilă, plus o colegă de clasă de-ale surorii mele mai mici cu un an), moment hotărâtor în formarea mea de cititor înrăit.






Și a venit, cum spuneam, 1994, o vacanță la bunici, la Lacu Sărat, lângă Brăila, unde am găsit, printr-un fericit concurs de împrejurări, un exemplar ferfenițit din „Închisoarea OGPU” a lui Sven Hassel. M-au fascinat nu doar coperta macabră, ci și aventurile pe care le promitea pe coperta a patra. E cartea pe care am recitit-o de cele mai multe ori și cu care mi-am corupt și câțiva colegi de clasă din gimnaziu să mai pună și ei mâna pe câte-o carte din când în când. E cartea la finalul căreia l-am descoperit pe Stephen King și promisiunea unor lecturi de neuitat (colecția Comando, dar mai ales, Nautilus, apoi și Ora H). E cartea cu care am descoperit editura NEMIRA.
















Au trecut vreo doi ani și profesoara de fizică a bănuit (poate de vină a fost faptul că mai citeam pe sub bancă) că îmi place să citesc. Mult. Și mi-a pus în brațe „Eu, robotul” a lui Asimov. M-a întrebat dacă îmi place, mi-a plăcut, normal, apoi mi-a dat să citesc în vacanță o serie de câteva volume. Am descoperit atunci, printre vizitele la grădina cu pepeni, fântână, colibă și roiuri criminale de țânțari, „Fundația”. Mai precis, „Preludiul Fundației”. Și n-a mai existat scăpare. Mă infectasem cu microbul numit SF.








Au mai trecut vreo doi ani și am ajuns la liceu, la Brăila, unde un coleg de clasă era mai fanatic decât mine (l-am depășit, între timp), bașca, mai și colecționa SF. În ziua în care mi-am făcut abonament la Biblioteca Județeană Panait Istrati din Brăila zici că aș fi câștigat la loto. M-am simțit cel mai fericit om din lume. Citeam câte cinci cărți pe săptămână, neavând televizor la bunici, unde am locuit cei patru ani cât a dura liceul, inclusiv în recreații. Inclusiv pe tren, în autobuz, chiar și pe stradă. Nemira a rămas de bază, firește, inclusiv la colecționat.




Au mai trecut niște ani, mulți, am devenit colaborator (cu ajutorul lui Voicunike) la FanSF, apoi am preluat integral blogul, și am început să cunosc oamenii din spatele comorilor pe care le devorasem până atunci și pe care continuam să le devorez cu aceeași pasiune. Și să îmi formez relații de colaborare.

Cărțile mele de suflet de la Nemira: cu prima am descoperit editura, cu a doua am descoperit SF-ul, cu a treia mi-am făcut intrarea în lumea traducerilor.










Și a venit binecuvântatul an 2015, moment în care, la un Final Frontier de lângă Cișmigiu, Ana Nicolau, inimoasă și amabilă, s-a arătat de acord să îmi trimită o probă de traducere. Am luat proba, iar când mi s-a propus, nici mai mult, nici mai puțin, decât un tânăr autor numit Joe Abercrombie cu un roman ceva mai light decât măcelurile cu care ne obișnuise în seria Prima Lege, efectiv am început să țopăi prin casă de bucurie. Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Lecturi plăcute alături de Nemira încă 30 la puterea 30 ani de aici înainte. La mulți ani, Nemira, și mult spor în continuare pentru tonele de cărți bune pe care le-ai adus în casele cititorilor! Și firește că ai să rămâi editura mea de suflet mai ales pentru motivele enumerate mai sus!

de ce scrie „ar putea fi o imagine cu o carte” ?
Cred că depinde de browser. Pe Chrome și Internet Explorer se văd imaginile, nu am încercat Opera sau Firefox.
Nu se vad imaginile. Am incercat si pe Chrome si pe Opera, pe tel si pe alt laptop.
O să le încarc din calculator, inițial le-am copiat doar din postarea de pe Facebook.