Anglia, 1882, Londra victoriană
Charlie Ovid are șaisprezece ani și, în ciuda unei vieți pline de violență, pe trupul lui nu se află nici măcar o cicatrice. Corpul i se vindecă singur, fie că vrea, fie că nu. Marlowe, un copil găsit într-un vagon de marfă, strălucește cu o lumină albăstruie și are puteri tămăduitoare. Când doi detectivi veterani sunt recrutați pentru a-i escorta în siguranță spre nord, ei sunt forțați să se confrunte cu marginile întunecate ale monstruosului. Ceea ce urmează este o călătorie care pornește pe străzile Londrei și se încheie la o stranie moșie din suburbiile Edinburghului, unde s-au adunat și alți copii cu puteri speciale. Aici, lumea morților și lumea celor vii amenință să se ciocnească. Pe măsură ce secretele din cadrul Institutului se dezvăluie, Marlowe, Charlie și restul Înzestraților vor descoperi adevărul despre abilitățile lor și despre natura forței care îi urmărește. Și că cei mai răi monștri vin uneori cu cele mai dulci daruri.
Trilogia Înzestraților I
O carte despre viață și moarte, despre magie și monștri
BookPage
„Asemenea romanelor lui Charles Dickens ori Mark Twain ori a altor cărți citite în copilărie, Monștri obișnuiți va rămâne lângă tine multă vreme după ce l-ai citit. Fiindcă e făcut din aceleași ingrediente, lovește cititorii în aceleași locuri, dar cu forța pe care a adus-o literatura fantasy modernă.”
MARIAN COMAN,
redactor-șef Armada
Monștri obișnuiți
J. M. Miro
Traducere: Alexandru Szöllö
*****************
Fragment
Întâia oară când Eliza Grey a dat cu ochii de prunc a fost la amurg, într-un vagon ce se mișca agale, pe o porțiune bătută de ploaie a rutei situate la patru kilometri opt sute vest de Bury St. Edmunds, în Suffolk, Anglia. Avea șaisprezece ani, era nepregătită în ale școlii și ale vieții, cu ochi negri precum cerul ploios, flămândă din pricină că nu mâncase de vreo două nopți. N-avea nici palton, nici pălărie, căci fugise în beznă, fără să se gândească încotro s-o apuce sau ce să facă mai departe. Încă avea urmele degetelor șefului ei pe gât, iar coastele-i erau vinete de la bocancii acestuia. În burtă-i creștea pruncul lui, dar ea încă nu știa asta. Îl lăsase zăcând mort în cămașa de noapte, cu o agrafă înfiptă în ochi.
De-atunci era tot pe fugă. Când a ieșit împleticindu-se dintre copaci și a aruncat o privire peste câmpul întunecat, spre marfarul care se apropia, a crezut că nu avea să reușească. Dar cumva a reușit să se cațăre peste gard, să traverseze câmpul îmbibat cu apă, cu ploaia izbind-o dintr-o parte. Apoi noroiul greu și lipicios de la terasament i-a murdărit rochia când a căzut, a alunecat pe spate și s-a chinuit să înainteze din nou, cu disperare.
Atunci a auzit câinii. A văzut călăreții apărând dintre copaci, siluete înveșmântate în întuneric, una după alta, în șir indian, în spatele gardului, iar câinii negri, lăsați slobozi, lătrau și se năpusteau în față. A văzut oamenii îndemnându-și caii la galop, iar când s-a prins de mânerul vagonului și s-a smucit în sus cu ultimele puteri, a auzit detunătura unei puști și a observat o scânteie trecându-i pe lângă față și pricinuindu-i usturimi. S-a întors și l-a zărit pe călărețul cu joben, pe tatăl mortului, cumplit la vedere. Stătea în scara șeii, cu pușca ridicată pentru a ținti, și ea s-a rostogolit cu disperare în paie și a zăcut în beznă, gâfâind, în timp ce trenul prindea viteză.
Pesemne că adormise. Când și-a venit în fire, părul îi era lipit de cap și răsfirat pe gât, podeaua vagonului se zdruncina și pocnea sub ea, iar ploaia pătrundea prin ușa deschisă. Zărea cu coada ochiului pereții ticsiți de cutii prinse în chingi, cu etichete Greene King, și un palet din lemn răsturnat în paie.
Mai era ceva, un soi de lumină lăsată să ardă chiar în spatele ei, pală, de-un albastru puternic precum cel al unui fulger, dar când a ieșit, târându-se, a văzut că nu era deloc o lumină. Era un prunc, un băiețel, care lucea în paie.
Avea să țină minte clipa aceea toată viața ei. Cum lucea fețișoara bebelușului, într-un albastru translucid, de parcă i-ar fi ars un felinar pe piele. Vinișoarele ce-alcătuiau o hartă pe obrajii, brațele și gâtul lui. S-a târât mai aproape.
Lângă bebeluș zăcea moartă maică-sa, o femeie cu părul negru.
Ce altceva e stăpân pe-o viață dacă nu norocul?
Eliza a privit strălucirea micuței făpturi pălind ușor și dispărând cu totul. În clipa aceea, trecutul și viitorul ei i s-au întins în față ca o singură linie neîntreruptă. S-a lăsat pe coate și pe genunchi în paie, legănându-se odată cu vagonul, simțindu-și bătăile inimii încetinind, și aproape că i-a venit să creadă că visase acea strălucire albastră, mai că i-a venit să creadă că lumina ce-i bătea în ochi era un efect al oboselii, al fricii și al chinului unei vieți de fugară ce i se așternea în față. Aproape.
— Vai de mine, ce ești tu, micuțule? a murmurat ea. De unde-ai venit?
Ea nu era deosebită prin nimic, nici din cale-afară de deșteaptă. Era micuță cât o pasăre, cu o față îngustă, ascuțită, cu ochi prea mari și cu un păr șaten și aspru precum iarba uscată. Știa că n-avea nicio însemnătate, i s-a spus lucrul ăsta din fragedă pruncie. Dacă sufletul ei îi era menit lui Isus în lumea de dincolo, în cea în care-și făcea veacul, trupul ei aparținea oricui ar fi dorit să-l hrănească, să-l îmbrace și să-l adăpostească. Așa era lumea, și pace. Dar în timp ce ploaia rece bătea și se revărsa pe lângă peretele lateral deschis al vagonului, iar ea ținea bebelușul strâns la piept, cu istoveala căscându-i-se în față precum o ușă deschisă în beznă, a fost surprinsă de ceea ce simțea, de cât de brusc a fost totul, cât de simplu și de aprig. Semăna cu mânia, era un sentiment sfidător precum mânia, dar nu era mânie. Niciodată în viața ei nu mai ținuse în brațe o făptură atât de neajutorată și de nepregătită într-ale lumii. S-a pornit pe plâns. Plângea de mila bebelușului, de propria milă și de necaz pentru ce nu putea drege, iar după o vreme, când nu a mai avut putere să plângă, a ținut pruncul la piept și a privit țintă la ploaie.
