Semnal editorial 635 + Fragment în avanpremieră: Jo Nesbø – Cuțitul

Volumul 12 din seria Harry Hole

Titlu original: Kniv

Limba originală: engleză

Traducere: Bogdan Nicolae Marchidanu

ISBN: 978-606-40-2180-9

Format: 130×200 mm, paperback cu clape

656 pagini

Colecția Fiction Connection Crime

Editura Trei

Îți taie răsuflarea! Jo Nesbø a scris thrillerul perfect. Suspense Magazine

Harry Hole se întoarce ca să-l vâneze pe ucigașul care i-a bântuit întreaga carieră. Harry Hole nu e într-o situație bună. Rakel, singura femeie pe care a iubit-o vreodată, a rupt definitiv relația cu el. Detectivul a primit o nouă șansă în poliția din Oslo, la un birou pentru anchete vechi nerezolvate, când el ar vrea să se ocupe de cazuri despre care bănuiește că au legătură cu Svein Finne, un violator și ucigaș în serie, la condamnarea căruia a contribuit demult. Acum Finne e liber, după două decenii de închisoare, și — crede Harry — pregătit să continue de unde rămăsese.

Situația se înrăutățește și mai mult când detectivul se trezește, după o noapte grea, cu sângele altcuiva pe mâini. Acesta e doar începutul unui adevărat coșmar, mai cumplit decât tot ce și-a putut imagina vreodată.

Dilemele morale sunt de-a dreptul dostoievskiene, surprizele sunt răvășitoare, umorul e acid, iar suspansul este nemilos. Una dintre puținele cărți masive pe care nu ți-o dorești scurtată nici măcar cu o pagină. The Wall Street Journal

Paginile se întorc singure, violența e teribilă, iar personajele sunt bine conturate și misterioase. Fiecare dezvăluire — a făcut-o el? sau ea? — este orchestrată meticulos, pe măsură ce Nesbø își manipulează cititorii. Ultimul volum e remarcabil și-l lasă pe Harry — și pe cititori — întrebându-se ce urmează. Associated Press

Mai dens și mai complex decât majoritatea romanelor precedente, Cuțitul seamănă, prin greutate și amploare, cu Pasărea cu piept roșu. Se încheie cu o serie fascinantă de răsturnări de situație care oferă satisfacție din perspectiva ficțiunii, dar sunt delicate din punct de vedere etic pentru lupta reală împotriva criminalității. Los Angeles Times

Jo Nesbø (n. 1960) este muzician, compozitor, economist și unul dintre cei mai apreciați autori de romane polițiste din întreaga lume. Cărțile lui au fost traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 55 de milioane de exemplare și au fost recompensate cu numeroase distincții, printre care The Riverton Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award. Este autorul celebrei serii Harry Hole, precum și al seriei pentru copii Doctor Proctor (Pandora M). După al șaptelea roman al seriei Harry

Hole, Omul de zăpadă, a fost realizat filmul omonim, iar Vânătorii de capete a stat la baza filmului cu același nume, lansat în 2011 și nominalizat, printre altele, la Premiul BAFTA pentru cel mai bun film străin. La Editura Trei au apărut romanele Fiul, Vânătorii de capete, Regatul, duologia Sânge pe zăpadă și Soare în miez de noapte, primele unsprezece volume din seria Harry Hole: Liliacul, Cărăbușii, Pasărea cu piept roșu, Nemesis, Steaua diavolului, Mântuitorul, Omul de zăpadă, Leopardul, Fantoma, Poliția și Setea — precum și volumele de povestiri Specialistul în gelozie și Insula Șobolanilor.

Crime noir la superlativ — provocator, întunecat și etalând unul dintre cele mai bune personaje de detectiv din ficțiunea modernă: Harry Hole. The Providence Journal

FRAGMENT

PRIMA PARTE

3 .

Harry s‑a trezit cu sentimentul că era ceva în nere­gulă. Ştia că n‑avea să dureze mult ca să‑şi amintească ce anume, că aceste binecuvântate momente de nesiguranţă erau singurele momente bune, înainte ca realitatea să‑l izbească în faţă. A deschis ochii şi a regretat imediat. Avea impresia că lumina zilei, care îşi croia drum prin geamul murdar şi slinos către încăperea mică şi goală, îi atingea direct un loc dureros din spatele ochilor. A căutat rapid adăpostul întunericului în spatele pleoa­pelor închise şi şi‑a dat seama că visase. Despre Rakel, evident. Începuse cu acelaşi vis pe care îl mai avusese de atâtea ori, despre acea dimineaţă petrecută cu mulţi ani înainte, la scurtă vreme după ce se cunoscuseră. Ea stătea cu capul pe pieptul lui, iar el o întrebase dacă a verificat ce se spunea, dacă era adevărat că el n‑avea inimă. Rakel izbucnise în râsul acela atât de drag lui; era în stare de cele mai mari idioţenii ca să‑i smulgă acel hohot. Apoi ea îşi ridicase capul, se uitase la el cu ochii calzi şi căprui moşteniţi de la mama ei austriacă şi îi răspunsese că era adevărat ce se spunea, dar că avea să‑i dea inima ei. Şi o făcuse. Iar inima lui Rakel era atât de mare încât pompase sânge prin trupul lui, copleşindu‑l şi făcându‑l să se simtă din nou o fiinţă umană reală. Şi soţul ei. Şi tată pentru Oleg, băiatul introvertit, serios, pe care Harry ajunsese să‑l iubească ca pe propriul fiu. Harry fusese fericit. Şi îngrozit. Din fericire, neștiutor în privința a ceea ce urma să se întâmple, dar nefericit de conştient că ceva avea să se întâmple, că el nu era menit să fie atât de fericit. Şi îngrozit de perspectiva de a o pierde pe Rakel. Deoarece o jumătate de inimă nu putea bate fără cealaltă jumătate, iar el era perfect conştient de asta, ca şi Rakel. Aşadar, dacă nu putea trăi fără ea, de ce fugise de ea în visul de azi‑noapte?

Nu ştia, nu‑şi amintea, dar Rakel venise să‑şi ceară înapoi jumătatea de inimă, ascultase bătăile deja slăbite ale inimii lui, aflase unde era şi sunase la sonerie.

După care, în fine, venise lovitura. Realitatea.

Realitatea că el deja o pierduse.

Şi nu pentru că fugise de ea, ci pentru că ea îl izgonise.

Harry icni în căutarea aerului. Urechile îi erau sfre­delite de un sunet, iar el îşi dădu seama că durerea nu era doar în spatele ochilor, ci întregul lui creier era o sursă de durere imensă. Şi că acel zgomot declanşase visul înainte de a se trezi. Chiar suna cineva la sonerie. O speranţă stupidă, dureroasă, irepresibilă îl făcu să‑şi ridice capul.

Fără să deschidă ochii, Harry întinse o mână către podea lângă canapea, căutând sticla de whisky. O doborî şi își dădu seama că era goală, după zgomotul pe care aceasta îl făcuse în timp ce se rostogolea pe parchetul uzat. Se luptă să‑şi deschidă ochii. Se uită la mâna care atârna deasupra podelei ca o gheară lacomă şi la proteza cenuşie din titan care îi înlocuise degetul mijlociu. Mâna era însângerată. La naiba. Îşi mirosi degetele şi încercă să‑şi amintească ce se întâmplase în noaptea precedentă şi dacă fuseseră implicate femei. Dădu laoparte cuvertura şi‑și examină trupul zvelt şi gol, care măsura 1,92 metri înălțime. Trecuse prea puţin de când o luase iar razna ca să-i apară urme pe corp, dar dacă avea să continue așa, muşchii aveau să înceapă să‑i slăbească săptămână după săptămână, iar pielea lui, devenită deja gri‑alburie, avea să ajungă pergamentoasă, el avea să devină o fantomă şi, în cele din urmă, urma să se evapore de pe faţa pă­mântului. Ceea ce, bineînţeles, era şi ideea din spatele băutului — nu?

S‑a ridicat în șezut și a privit în jur. Era tot acolo unde fusese înainte de a redeveni o fiinţă umană. Doar că acum era mai jos. Ironia sorţii, apartamentul de 40 de metri pătrați cu două camere pe care îl împrumutase, apoi ajunsese să‑l închirieze de la un coleg poliţist mai tânăr, era cu doar un etaj mai jos de cel în care locuise înainte de a se muta cu Rakel în casa ei din Holmenkol­len. Când se mutase în apartament, Harry cumpărase o canapea extensibilă de la IKEA. Aceasta, împreună cu biblioteca plină cu viniluri, o măsuţă de cafea, o oglindă care continua să zacă rezemată de zid şi un dulap în hol constituiau întregul mobilier. Harry habar n‑avea dacă toate astea se datorau unei lipse de iniţiativă din partea lui sau dacă încerca să se convingă că era doar temporar, că ea urma să‑l primească înapoi după ce avea să se gân­dească mai bine.

Se întreba dacă avea să i se facă rău. În fine, probabil că depindea de el. Era ca şi cum corpul i se obişnuise cu otrava după câteva săptămâni şi devenise tolerant faţă de doza administrată. Şi cerea ca doza să fie crescută. Harry se uită la sticla de whisky goală, care ajunsese să se odihnească între picioarele lui. Peter Dawson Special. Nu că ar fi fost bună. Jim Beam era o băutură bună. Şi mai venea şi în sticle pătrate care nu se rostogoleau pe podea. Însă Dawson era o marcă ieftină, iar un alcoolic însetat cu salariu fix şi un cont bancar gol nu‑şi permitea să facă mofturi. S‑a uitat la ceas: era 15:50. Mai avea două ore şi zece minute până la închiderea magazinului de băuturi.

A inspirat adânc şi s‑a ridicat în picioare. Îşi simţea capul pe punctul de a exploda. Se clătina pe picioare, dar totuși reuşea să stea drept. S‑a privit în oglindă. Era un pește de mare adâncime care se ridicase atât de repede încât ochii şi măruntaiele erau gata să‑i dea pe‑afară; atât de tare, încât cârligul îi sfâșiase obrazul și‑i lăsase o cicatrice roz în formă de seceră din stânga gurii până sus, către ureche. A pipăit pe sub cuvertură, dar nu și‑a găsit chiloții, aşa că şi‑a tras pe el blugii care zăceau pe podea şi a ieşit în hol. Pe geamul jivrat din uşă se profila o siluetă întunecată. Ea era, se întorsese. Însă el crezuse că soneria a sunat şi data trecută. Iar atunci fusese un bărbat de la compania de electricitate Hafslund, care venise să‑i schimbe contorul cu unul nou şi modern care permitea monitorizarea consumului orar, astfel încât clientul să știe când dăduse drumul la cuptor sau la ce oră stingea lampa de citit. Harry îi explicase că el n‑avea cuptor şi, chiar dacă ar fi avut, nu avea niciun chef să dea de ştire cuiva când îi dă drumul şi când îl opreşte. Și trântise uşa.

Însă silueta pe care o întrezărea prin geamul mat de data asta aparţinea unei femei. De înălţimea ei şi cu con­tururile ei. Cum de intrase în scara blocului?

Deschise uşa.

Erau două persoane. O femeie pe care n‑o mai văzuse şi o fată atât de scundă, că nu ajungea cu capul la înălţi­mea geamului din uşă. Iar când văzu cutia de donații pe care fata i‑o întindea în faţă, Harry îşi dădu seama că cele două probabil sunaseră la interfonul din stradă şi unul dintre vecini le dăduse drumul înăuntru.

— Strângem donaţii caritabile, rosti femeia.

Erau amândouă îmbrăcate cu veste portocalii cu em­blema Crucii Roşii.

— Credeam că toamna se întâmplă, răspunse Harry.

Cele două îl priveau în tăcere. La început a interpre­tat privirea lor ca pe un gest de ostilitate, de parcă le‑ar fi acuzat de fraudă. Apoi a înțeles că erau deconcertate, probabil din pricină că el era pe jumătate dezbrăcat şi puţea a băutură la ora 16. Şi în mod clar habar n‑avea de campania națională de strângere de donaţii, promovată intens la TV.

Harry se întrebă dacă se simţea ruşinat. Da, se simţea. Puţin. Îşi vârî mâna în buzunarul pantalonilor, unde ţi­nea de obicei numerarul când bea în oraş, căci experienţa îl învăţase că nu era înţelept să aibă carduri bancare.

I‑a zâmbit fetei, care se uita cu ochii mari la mâna lui însângerată, şi a introdus o bancnotă împăturită prin des­chizătura cutiei sigilate. A surprins imaginea unei mustăţi chiar înainte ca bancnota să dispară înăuntrul cutiei.

Mustaţa lui Edvard Munch.

— La naiba! a exclamat el, vârându‑şi înapoi mâna în buzunar.

Gol. Ca şi contul lui bancar.

— Pardon?

— Credeam că era una de 200, dar v‑am dat un Munch, 1 000 de coroane.

— Oh…

— Pot să… ăă, o iau înapoi?

Cele două l‑au privit lung, în tăcere. Fata a ridicat puțin capacul cutiei, ca el să vadă mai bine sigiliul de plastic montat peste logoul campaniei de caritate.

— Înţeleg. Ce spuneţi de nişte rest? le‑a șoptit Harry.

Femeia i‑a zâmbit ca şi cum el ar fi încercat să fie amuzant, iar el i‑a răspuns cu un zâmbet ca s‑o asigure că avea dreptate, în vreme ce creierul lui căuta cu disperare o soluţie. 299,90 coroane înainte de ora 18. Sau 169,90 pentru o sticlă de jumătate.

— Va trebui să vă consolaţi că banii vor ajunge la oa­meni care au cu adevărat nevoie de ei, a zis femeia, în­demnând‑o pe fată înapoi spre scară.

Harry a închis uşa, s‑a dus în bucătărie şi şi‑a cură­ţat sângele de pe mână, simţind un junghi dureros în timp ce o făcea. Înapoi în living, a privit în jur şi a ob­servat o amprentă însângerată pe cuvertură. S‑a lăsat în patru labe şi şi‑a găsit telefonul mobil sub canapea. Nu avea mesaje text, doar trei apeluri ratate din noaptea precedentă, unul de la Bjørn Holm, ofiţerul criminalist din Toten, celelalte două de la Alexandra, de la labo­ratorul de criminalistică al Institutului Medico‑Legal. Ea şi Harry deveniseră relativ intimi recent, după ce el fusese dat afară, iar judecând după ce ştia — şi îşi amintea — în legătură cu ea, Alexandra nu era genul care să invoce perioada lunară ca să‑l respingă. În prima noapte, când ea îl ajutase să ajungă acasă şi căutaseră amândoi în zadar prin buzunarele lui după chei, ea spărsese broasca cu o uşurinţă deconcertantă şi îl de­pusese — şi se depusese — pe canapeaua extensibilă. Când el se trezise, ea dispăruse, lăsând în urmă un bilet

în care îi mulţumea pentru servicii. Era posibil ca pe mâna lui să fi fost sângele ei.

Harry a închis ochii, încercând să se concentreze. Evenimentele şi cronologia ultimelor câteva săptămâni erau destul de ceţoase, însă ajuns la noaptea precedentă a constatat că în mintea lui era un gol. Un gol imens, de fapt. A deschise ochii şi s‑a uitat la mâna dreaptă, care îl înţepa. Trei articulaţii sângerânde, cu pielea julită şi sânge uscat la marginile rănilor. Probabil că lovise pe careva cu pumnul. Iar trei articulaţii însemnau mai mult de‑un pumn.