Nota Goodreads: 3,45 (62 983 note)
Descrierea editurii: „Aceasta este povestea unei crime. Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Lana Farrar este o vedetă de cinema retrasă din activitate și una dintre femeile faimoase din lume. În fiecare an își invită prietenii apropiați să fugă de vremea urâtă englezească și să petreacă Paștele pe insula ei idilică din Grecia. Vă spun asta deoarece ați putea crede că știți despre ce e vorba. Probabil ați citit în ziarele de scandal – povestea a făcut senzație, dacă vă aduceți aminte. Avea toate ingredientele necesare: o celebritate, o insulă privată la care vântul nemilos împiedică accesul… și o crimă. Ne-am trezit izolați acolo peste noapte. Vechile noastre relații de prietenie ascundeau ură și o dorință fierbinte de răzbunare. Ceea ce-a urmat a fost un joc de-a șoarecele și pisica – o bătălie a inteligențelor plină de răsturnări de situație, cu un punct culminant zguduitor. Noaptea s-a sfârșit în violență și moarte. Cine sunt eu? Numele meu este Elliot Chase, și vă voi spune o poveste cum n-ați mai auzit niciodată.”
Pacienta tăcută (despre care am scris aici, în avanpremieră) l-a făcut celebru și l-a transformat într-un autor care sigur va vinde orice altceva va scrie după ea, iar Fecioarele (despre care am scris în revista Ficțiunea) i-a consolidat poziția de autor de romane mystery ce pornesc de la celebre tragedii grecești, așa că iată că-n anul 2024 Alex Michaelides lansează un nou roman, care de data asta are drept fundal o fermecătoare insulă grecească și drept personaje o seamă de celebrități și pe cei care orbitează în jurul lor, în timp ce povestea, despre gelozie, frustrări, înșelăciune, infidelitate, traume nevindecate, bullying și crimă, se desfășoară exact ca o piesă de teatru, în speță, încă o dată, o tragedie.
Deși premisa este interesantă, personajele sunt ofertante și decorul este somptuos, el reprezentând unul dintre cele mai importante atuuri ale acestui nou roman, autorul alege încă o dată să complice totul, să ne pună mintea la contribuție și să strice ordinea lucrurilor, complicând, aș zice la un moment dat inutil, o poveste care funcționa de minune și în mod liniar și alegând nu doar să o aștearnă la persoana întâi și cu naratorul, destul de neîncredere, așa-zisul unreliable narrator, ci și să amestece intervalele de timp, să facă dese salturi între prezent și trecut, nu doar între cele cinci acte care alcătuiesc piesa… povestea, ci chiar și în interiorul lor, poate pentru a oferi un plus de profunzime poveștii, poate un plus de complexitate intrigii sau poate un plus de adâncime personajelor, mai ales celui principal, cel pe care nu-l înțelege nimeni și pe care chiar și cititorul ajunge să-l…
Îl avem așadar pe Elliot Chase, autorul unei piese de teatru care a făcut înconjurul lumii și l-a transformat într-o mică vedetă, mai ales după ce a fost implicat într-o relație cu năbădăi cu o scriitoare celebră și bogată, dar totodată bătrână, abuzivă și acidă, iar acum acestuia i-a rămas moștenire un conac în inima Londrei, pe care însă nu-și mai permite să îl întrețină. O mai avem, de asemenea, pe Lana Farrar, actriță celebră, bogată, premiată cu Oscar, acum retrasă, fermecătoare, carismatică, frumoasă și cu un fiu de aproape optsprezece ani care tocmai și-a anunțat mama că vrea să se facă și el actor, lucru la care ea nu reacționează deloc favorabil, deși acestei meserii îi datorează și ea faima și averea (plus căsătoriei cu un producător celebru și bogat, decedat însă prematur).
Îl mai avem și pe Jason, soțul Lanei Farrar, un porc nesimțit și infidel, dacă e să ne luăm după jurnalul lui Elliot Chase, cel care spune, cum scriam mai sus, povestea Furiei. O mai avem și pe Kate Crosby, actriță ușor ratată, trecută de prima tinerețe, prietenă cu paharul și mai mult decât doar prietenă cu altcineva, cea care le-a făcut cunoștință Lanei cu viitorul ei soț, Jason. Plus o prietenă/fostă bonă/bucătăreasă/ajutor pentru toate de origine greacă și care nu se dezlipește niciodată de familia Lanei Farrar și îngrijitorul grec al insulei Aura, insula personală a Lanei Farrar, cumpărată de fostul ei soț și unde Lana și prietenii ei își petrec timpul liber departe de vremea capricioasă și urâtă din Anglia.
Și cea care va reprezenta decorul unei crime, locul faptei, paradisul unde se retrag cei bogați și celebri atunci când acolo unde stau ei ninge, plouă sau e pur și simplu prea mohorât și deprimant. Toți au taine, secrete, un trecut traumatizant în spate, lucruri pe care nu și le doresc dezgropate, toți manipulează, înșală, păcălesc, fac mârșăvii, sunt fățarnici, slugarnici, bețivi, mincinoși, avari, câte una pe rând sau mai multe odată (mai puțin fiul Lanei Farrar, singurul ce pare sincer în toată cartea asta). Iar când pe insulă este descoperit un cadavru plin de sânge și autoritățile nu pot ajunge acolo decât după ce se potolește Furia, vântul năprasnic ce începe să sufle din senin și care face imposibil accesul la insulă cu orice tip de ambarcațiune până nu se domolește și nu se îndură de cei prinși acolo împreună cu un ucigaș, ei bine, decorul e complet. Nu?
N-am să intru în detalii de ce nu funcționează această poveste de la început până la sfârșit, dar am să îl întreb pe autor, care va veni peste două zile la București pentru o discuție ce se anunță de pe acum extrem de interesantă (la TNB, în compania Ioanei Bâldea Constantinescu), cum anume își alege subiectele, ce-l inspiră și cum își creează personajele. Încă o dată, Elliot, un studiu de caz aproape la fel de interesant precum cel din Pacienta tăcută (la care și face trimitere la un moment dat) și deloc departe de cel din Fecioarele, reprezintă poate un model pe care nu știi dacă să-l admiri sau să-l detești. El mută atenția de la sine, păcălește cititorul, îl îndreaptă pe căi greșite și te face să crezi, după ce el însuși a ajuns să creadă, că nu este nimic în neregulă cu el. Și poate nici nu este, nu? Poate că nici în mine nu puteți avea încredere, căci am urmat și eu modelul reprezentat de acest narator parșiv și mare amator de induceri în eroare. Rămâne să vă convingeți singuri citind această tragedie grecească mascată într-un mystery de mare actualitate.
„Aceasta este povestea unei crime.
Sau poate că asta nu-i cu totul adevărat. În miezul ei e o poveste de dragoste, nu-i așa? Cel mai trist fel de poveste de dragoste – despre sfârșitul iubirii; moartea iubirii.
Bănuiesc, așadar, că am avut dreptate prima dată.” (p. 13)