Romanul Marginea lumii, al cincile volum al seriei Baladele Nlithiei, de Mircea Țara, este disponibil pentru precomenzi cu reducere, semn de carte și autograf până pe 12 decembrie inclusiv! Livările vor începe din 13 decembrie.
PREZENTARE
Asht, Bardul Nordului și cel mai iubit muzicant (după cum el însuși susține), Vel, Copil al Dragonului și hoț talentat, care a ajutat la salvarea Nisalului și distrugerea Osei, și Inar, arghelanul cu o aripă de fier exilat din cetatea plutitoare a Arksiei, au o misiune de care depinde destinul Nlithiei: să găsească armata dragonilor care îi poate ajuta în războiul ce stă să treacă prin foc și cenușă întregul tărâm.
Puși față în față cu necunoscutul, în misterioasa cetate a Kelesiei, și cu dușmani mai puternici decât orice inamic pe care l-au înfruntat vreodată, ei trebuie să găsească repede aliați și un mod de a-i aduce pe dragoni înapoi în Nlithia. Dar, chiar mai repede, cei trei trebuie să-și salveze pielea și să iasă din încurcăturile care par să se țină lanț după ei.
***
Dacă în romanele Inima dragonului și Căderea celor 7 turnuri am descoperit Nisalul și respectiv Osa, de această dată, Mircea ne invită la o călătorie peste Marea cea Mare și Marea Moartă, în cetatea Kelesiei – un loc de care mulți nici măcar nu au auzit, iar și mai puțini l-au văzut cu ochii lor. Aici, la marginea lumii, Asht, Vel și Inar trebuie să găsească legendara armată de dragoni care, conform spuselor Țesătorului, va apăra lumea împotriva invaziei Cenușiilor.
Dar noi îi cunoaștem pe Vel și pe Asht (ajungând să-l cunoaștem mai bine și să-l îndrăgim și mai tare pe arghelanul Inar): când le-a ieșit lor vreodată vreun plan? Când NU au trebuit ei să improvizeze, riscându-și viețile de fiecare dată?
Răpirea unei prințese nlithiene de la propria ei nuntă, bătăliile navale cu pirații (și cu flota trimisă în căutarea respectivei prințese), probele prin care trebuie să treacă Vel pentru a demonstra că este cu adevărat un Copil al Dragonului, colaborarea cu cel mai ciudat tavuth de care am avut parte vreodată, întâlnirea cu un zeu și deslușirea secretului dragonilor sunt numai câteva din nestematele acestei bijuterii de carte.
Și, ca în orice volum semnat de Mircea Țara în seria Baladele Nlithiei, și aici avem acțiune intensă, răsturnări de situație, trădări, planuri care merg prost și îngrozitor de prost, magie, feerie, peisaje spectaculoase și personaje cu care empatizăm, pe care le detestăm, sau care ne surprind (nu întotdeauna plăcut).
V-aș putea povesti despre Devorium, dar e un loc pe care trebuie să îl vizitați singuri, căci vă poate schimba viața. V-aș putea descrie cum se vede cerul de la marginea lumii, dar îl puteți vedea și voi dacă zburați alături de Inar. V-aș putea povesti despre mecanici de magie, dar le-aș răpi plăcerea Izurmei și lui Uzotavuth, și-ar fi păcat. V-aș putea dezvălui că eroii noștri suferă după Lied și Blu, dar am să-l las pe Asht să-și cânte singur baladele.
Romanul este cu și despre toate astea, dar mai sunt și altele. Mai triste, poate, mai profunde, cu siguranță. Marginea lumii nu este o lectură întrutotul veselă, deși umorul nu lipsește. Este o carte care vorbește despre prietenie, încredere și devotament, dar și despre fanatism religios, izolaționism, xenofobie chiar, despre singurătate și dezrădăcinare, despre înfrângere, despre pierdere și despre a duce o luptă până la capăt, chiar dacă sorții de izbândă sunt zero. Vorbește foarte mult despre iubire și, mai ales, vorbește despre sacrificiu.
În Nlithia, câțiva curajoși dau o luptă încrâncenată cu Cenușiii, care vin, și tot vin, și sunt de neoprit în ambiția lor de a distruge însăși viața. La marginea lumii, în Kelesia, Asht, Vel și Inar dau o luptă încrâncenată pentru a ajunge la dragonii de la care așteaptă o minune. Vor răspunde aceștia chemării lor? Își vor duce la îndeplinire cuvântul și datoria? Și, după atâtea sute de ani de repaos, sunt ei cu adevărat pregătiți să treacă Marea cea Mare pentru a înfrunta urgia Cenușiilor? Numai Hir știe.
Andreea Sterea – Editor Crux Publishing
DETALII
ISBN: 978-606-9027-23-3
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2023
Număr de pagini: 400
Scriitorul MIRCEA M. ȚARA s-a născut pe 10 ianuarie 1987 la Baia Mare. La finele liceului descoperă pasiunea pentru literatura de dincolo de propunerile din programa pentru bacalaureat. Însă imaginația și-a cultivat-o încă din copilărie, inventând povești pentru micii roboți din lego sau soldăței din plastic, pe covorul persan din sufragerie.
A absolvit facultatea de Litere secția Română-Engleză din cadrul Universității de Nord, iar după ce traduce cartea Drumul înfometat semnată de cunoscutul romancier nigerian Ben Okri, în 2011, Mircea finalizează un master în marketing online obținut în cadrul ASE București.
Scriitorul Mircea M. Țara: Activitate literară și publicistică
Nu la mult timp după aceea, Mircea M. Țara se mută la Arad, unde își începe cariera în publicitate și pune pe hârtie prima schiță a cărții cu care pe 1 aprilie 2017 debutează în literatura fanstastică din România: Inima dragonului (Crux Publishing, 2017), prima dintr-o serie high-fantasy a cărui acțiune se desfășoară pe exoticele și fascinantele tărâmuri ale Nlithiei.
Lansează la Gaudeamus nuvela Secretul Regelui Nemuritor – Un prolog (Crux Publishing, 2017), a cărei acțiune precedă din punct de vedere cronologic aventurile din Inima dragonului, oferindu-ne mai multe detalii nu numai despre lumea Nlithiei dar și despre personajele principale. Seria Baladele Nlithiei se completează ulterior cu volumele Căderea celor 7 turnuri (Crux Publishing, 2019) și Vrăjitoarea de foc (Crux Publishing, 2020).
În prezent, scriitorul Mircea M. Țara este copywriter într-una dintre cele mai mari și mai dinamice agenții de publicitate din țară: McCann Group România. Locuiește în București alături de soția sa Elena, iubește să călătorească, este prieten foarte apropiat cu cafeaua (niciodată neagră, întotdeauna cu lapte), iar în consecință consideră noaptea cel mai oportun moment pentru desfășurarea creativității. Pe lângă aventuri extraordinare pe tărâmuri fantastice, Mircea mai visează cu ochii deschiși ca într-o zi să locuiască undeva pe o faleză în Scoția. Sau Irlanda.
Pe Mircea Țara îl puteți întâlni pe pagina de Instagram și pe blogul lui de cărți, dar cel mai probabil veți da de el prin oraș cu un volum fantasy sau o cafea în mână.
Printre proiectele sale de suflet, se numără Biofy – primul podcast SF, o comedie distopică ce are loc în call center-ul unei companii de tehnologie, secțiunea de reclamații –, două colecții de aforisme, dar și câteva workshop-uri și ateliere de scriere creativă susținute în colaborare cu agenția McCann, editura Crux Publishing, etc.
În anul 2023, scriitorul Mircea M. Țara participă la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), în calitate de invitat la Casa Fantasy, alături de alți scriitori români contemporani de science-fiction și fantasy. În iarna aceluiași an, Mircea publică cel de-al cincilea titlu din seria Baladele Nlithiei – Marginea lumii (Crux Publishing, 2023).
FRAGMENT
Încă lihnit de foame, la limita insolației, matelotul din cuib scruta marea prin ocheanul lui. Gâtul și limba îi erau uscate. Puțina salivă pe care o mai avea era clei. Stomacul îl durea. Peștii erau mulți, dar erau doar atât, pești, iar apa se dădea în porții mici. Simțea că îl ia cu febră. Dacă ar fi avut forță, ar fi coborât din cuib și s-ar fi întins undeva în cală, la umbră. Dar era prea slăbit. Tot ce putea să facă era să privească înainte.
Prima dată, zări o dâră de nori în depărtate. Apoi ceva maroniu, deschis, cu pete verzi. Crezu că mintea îi joacă feste. Clipi, se șterse la ochi și se holbă din nou prin ochean. Pata de uscat se mărea, la fel și petele verzi de pe ea, care, realiză el, erau copaci. Se ridică în picioare și se uită din nou. Chiar era pământ. Nu mai avea nicio urmă de îndoială.
– Pământ! Pământ!
Când soarele fu la amiază, ancorele erau deja coborâte, iar două duzini de mateloți, alături de Vel, Xelion și Asht, vâsleau spre plaja pietroasă a golfului în care intraseră.
– Seamănă puțin cu coasta Osei, spuse Garom Bottalis, ofițerul secund al căpitanului, care venise ca împuternicit al acestuia.
Lungan, cu umeri osoși, Garom era cu un cap mai înalt decât mai toți din echipaj.
– Așa, mai înspre nord, da, dar zona de dinainte de Lis, adăugă marinarul din dreapta lui, un bărbat brunet cu mustață neagră, ca o perie de rădăcini ce-i acopereau zâmbetul știrb doar parțial.
– Crezi că ne-am amețit în Marea Moartă și de fapt ne-am întors în Nlithia? întrebă prințesa.
– Nicio șansă. Dacă așa ar fi fost situația, soarele ar fi trebuit să fie în fața noastră, nu în spate, răspunse Garom.
– Alea-s turnuri? întrebă știrbul, arătând spre niște stâlpi de piatră, în care se puteau zări zeci de creneluri prin care doar o săgeată ar fi putut trece.
– Să știi că aș fi preferat să te știu pe corabie, spuse Asht întorcându-se spre Xelion. N-am idee ce vom găsi pe tărâmul acesta. Dacă e periculos sau nu. Dacă…
– Exact. Nu știm. Și eu sunt la fel de curioasă ca tine. Și dacă tot am bătut atâta mare până aici, i-o tăie Xelion, doar nu credeai că o să stau cuminte pe corabie!
– Nu. Chiar nu credeam asta, oftă Asht.
Barca se înfipse în malul pietros. Patru mateloți săriră imediat din ea și o traseră și mai tare pe uscat, ca să nu fie luată de valuri. Garom o ajută pe Xelion să coboare, urmați fiind de Asht și Vel.
– Aerul are un gust ciudat, zise Vel. Nu vi se pare?
– Acum că zici, e înțepător, răspunse prințesa.
– Mă furnică pielea, adăugă Garom.
Apoi, privind unul la celălalt, Ash și Vel rostiră deodată:
– Magie!
– Pregăti… ți-vă, se strădui Asht, dar o clipă prea târziu.
Trei patrule apărură de nicăieri înaintea lor, iar un trosnet ca un mic tunet spintecă aerul. Îmbrăcați din cap până-n tălpi în armuri argintii ce scăpărau orbitor în lumina soarelui, soldații își îndreptară sulițele înspre ei simultan, într-o mișcare îndelung repetată.
Bardul fu primul care ridică mâinile în semn că se predă, urmat de prințesă și Garom. Ceilalți repetară gestul. Mai puțin Vel…
– Nu mai bine stăteai pe corabie, prințesă? întrebă Asht.
O bubuitură asurzitoare îi făcu pe toți să-și îndrepte privirile spre mare. Nava era bucăți și se scufunda înghițită de flăcări. Din cer ploua cu lemne și bucăți aprinse de velă. Câțiva marinari înotau răniți înspre ei.
– Nu e mai bine că am venit? îi răspunse Xelion, albă la față.
Patru soldați își deschiseră aripi albăstrii prin care pulsa magia, la fel cum prindea viață tatuajul lui Vel, și porniră să investigheze explozia. Oriunde vedeau un supraviețuitor pe mal, îl străpungeau cu sulița.
– Hei, opriți-vă! Stați! Ce faceți? Trebuie să-i ajutăm! Aceia sunt oamenii mei! strigă prințesa, sugrumată de spaimă.
Unul dintre mateloții mai în putere întinse mâna spre sabia scurtă de la brâu, dar nu apucă să prindă plăseaua, că își și pierdu brațul, care căzu pe pietrișul de la picioarele lui. Sângele țâșnea în toate părțile, iar omul începu să se zvârcolească pe nisip urlând. Alți trei mateloți se năpustiră asupra soldaților îmbrăcați în armură, doar ca să se prăbușească pe plajă fără suflare, cu piepturile, picioarele și brațele sfârtecate.
– Opriți-vă! Nimeni nu mai mișcă un deget! strigă Asht întinzându-și brațele împăciuitor spre soldați! Nimeni…
Câteva momente, se auziră doar valurile. Până și bărbatul cu brațul tăiat se abținu să mai geamă, căci frica devenise mai puternică decât durerea. Apoi, unul dintre soldați, ridicând sulița spre ei, rosti:
– Morrvis![1]
Dragonul de pe pielea lui Vel se aprinse instantaneu, de parcă cineva aruncase un braț de paie uscate pe foc. Înainte să-și dea seama el însuși ce face, se aruncă spre Asht și Xelion, punându-i la pământ pe ei și pe alți patru mateloți din apropiere.
Pe deasupra lor, zeci de vârfuri de suliță lucind a magie arhaică zburară ca una, străpungând într-o clipă aproape tot echipajul rămas. Când Vel se ridică în picioare, cu aripile larg deschise și înflăcărate, îl găsi pe Inar cu un genunchi pe pieptul soldatului care îi condamnase la moarte. Apoi, văzu șapte sulițe îndreptate spre arghelan. Soldatul de sub genunchiul lui Inar începu să vorbească.
– Soppe! Nah ur lianes. Arghelianos, Hir essen es. I itte liani, imes kelesian[2].
Din cauza coifului, vocea îi suna metalic, dar tonul nu mai suna amenințător.
– Ce spune? șopti Xelion.
– Ceva de Inar, sau de arghelani. Dar nu prea contează, atâta timp cât nu ne omoară, îi răspunse Asht.
– Îi înțelegi? se miră Garom.
– Pare să fie limba străveche. Deși… nici magistrații din Nisal nu o mai vorbesc fluent de secole.
Soldații își îndreptară sulițele spre pământ, semn că nu aveau să-l atace pe Inar. Dar altfel, nu făcură nicio altă concesie poziției lor. Arghelanul se ridică de pe cel doborât și, pășind cu spatele, se puse în rând cu echipajul.
Unul dintre soldați dispăru cu un trosnet și, câteva momente mai târziu, timp în care cel căzut se ridică în picioare și își reluă poziția în formație, reapăru cu un braț de funii.
– Morrvis o comis, tideum. Risone.[3]
– Acum ce mai zice? întrebă Xelion.
– Nu știu, dar sigur e ceva despre funiile alea, comentă Garom.
– Ce facem? întrebă prințesa, înghițind nodul de spaimă ce-i stătea în gât.
– Mergem cu ei. Adică, pe corabie nu ne putem întoarce, îi răspunse Asht.
– Tideum! Achis![4] zise același soldat, înăsprindu-și tonul. Achis!
– Cred că trebuie să facem ce spune căpitanul lor, continuă Asht.
– Și ce spune? întrebă prințesa.
– Habar n-am.
– De unde știi că e căpitan? interveni și Vel, cu ochii ațintiți spre soldatul care le vorbise.
– Vezi linia aia subțire, aurie, de pe umărul stâng? Presupun că reprezintă ceva rang, răspunse Asht. Ceilalți nu o au.
Patrula care zburase să elimine supraviețuitorii exploziei ce lăsase corabia prințesei Xelion doar surcele reveni pe plajă și, cu lovituri dureroase în spatele genunchilor, începu să îi pună, pe rând, la pământ. Inclusiv Xelion suferi acest tratament. Apoi, un alt soldat începu să le lege mâinile la spate. Când se apropiară de Vel și Inar, căpitanul patrulei ridică mână să-i oprească.
– Temma alkes ree.[5]
Soldații îi lăsară în pace, continuând să-i lege pe ceilalți rămași din echipaj.
– Uite cine primește tratament special, glumi amar Asht, așezându-se în genunchi înainte să fie îngenuncheat cu forța.
– Nu înțeleg nimic din ce se-ntâmplă, rosti Vel.
– Nu ești singurul. Eh, măcar suntem în rahat împreună. Și mă bucur că ni s-a alăturat și Inar.
Arghelanul îi aruncă o privire tristă, dar nu îi răspunse.
Soldații îi înghiontiră în două șiruri și îi flancară, îndreptându-i spre stânci. Nimeni nu se sinchisi de cei patru mateloți decedați. Asht îi privi în treacăt și realiză că îi știa. Pe nume. Pe toți. Zinn, cel mai priceput pescar de pe corabie. Lângă el, însângerați și la fel de morți, se aflau Leppo cel mare și Leppo cel mic, amândoi marinari destoinici și bucătari pe cinste, care, de dragul echipajului, își înjumătățiseră rațiile de bunăvoie încă de la început. Ultimul căzut, care îl privea cu ochi goi și gura întredeschisă, cu o dâră de sânge prelingându-i-se pe buze, era Brodi Nellios, un munte de om, care avea în Eril o fetiță pe nume Garria. Cea mică avea numai două veri și nu mai avea tată.
Asht se apropiase de ei în lunile petrecute împreună. Într-un fel, deveniseră prietenii lui. Și ei și Aris, Fortius, Mozza, Miriliu, Arminis, Corre, Selefa, Kriannius și toți ceilalți. Deveniseră apropiații lui. De cei apropiați aveai grijă, dar Asht nu reușise să facă asta. Nu putea face asta, nu împotriva acestor soldați-magi, iar gândul îi strângea pieptul de durere și mânie.
Privind peste umăr, la fuiorul de fum ridicat din ce mai rămăsese din corabie, fără să vrea, se gândi că și Nlithia era ca o ambarcațiune gigantică, pe care trăiau, munceau, râdeau și călătoreau împreună, prin viață, sute de mii de liani și liandrini, osalieni, margorfieni, kranerieni și nisalieni, prinți și nobili, cerșetori și artiști, bătrâni și nepoți, vrăjitoare și țărani, negustori și barzi fără glas și dragoni, fiecare dintre ei având un nume – un nume important și drag pentru cineva. Iar Cenușiii, la fel cum făcuseră acum acești soldați, aveau să ducă toate acele nume în uitare. Iar dintre toate, cel mai tare dureau Calya și Mira. Și Obert. Și Alvenor. Și Eshatt. Shimm. Ceilalți Magiștri din Nisal, Tarya, mama Mirei, și toți cei cunoscuți de când bătea el lumea în lung și-n lat. Și toți acești oameni pe care îi știa și toți cei pe care nu îi știa erau în pericol.
Asht își încleștă dinții. Ca o iederă care crește pe unde găsește loc și se agață de ce poate, o nouă hotărâre creștea și se încolăcea peste durerea care îi sufoca sufletul: să găsească armata de dragoni și să obțină ajutorul ei. Să salveze Nlithia.
[1]. Sentință la moarte.
[2]. La fel ca pirații, acești soldați vorbesc în limba străveche. O traducere aproximativă a spuselor lui este: „Stați! Nu le faceți rău lianilor. Arghelanul e mesagerul lui Hir. Și acel lian mai mic, pare a fi kelesian (de-al nostru).”
[3]. O traducere aproximativă ar fi: „Muriți sau veniți legați. Prizonieri.”
[4]. Traducerea aproximativă ar suna astfel: „Legați! Acum!”. Mai mult decât sensul în sine al cuvântului, achis inspiră urgență și impune o acţiune. Limba străveche are un mod unic de a transmite mai mult concepte decât cuvinte. Ajută cu atât mai mult dacă cei aflați în dialog sunt și conectați la nivel mental prin magie (cum ar fi, de exemplu, un Copil al Dragonului și dragonul său).
[5]. O traducere parțială ar fi „Ei umblă liberi.”