Premii: Brageprisen 2019
Nominalizări: Bokhandlerprisen 2019
Nota Goodreads: 3,70 (6 915 note)
Descrierea editurii: „Elin este un medic de familie competent, dar s-a săturat să fie mereu la dispoziția tuturor – atât acasă, cât și la serviciu. După 20 de ani de profesie și de căsnicie, ajunge să bea o sticlă pe zi din cel mai scump vin și să-și petreacă serile uitându-se la seriale, în timp ce soțul ei, Aksel, e mai mereu plecat la competiții de schi. Până când, din greșeală, îi trimite o cerere de prietenie pe Facebook lui Bjørn, un vechi iubit, al cărui răspuns intempestiv o dă cu totul peste cap. Elin se mută în cabinetul ei, iar singurul care o înțelege pare să fie Tore, scheletul de plastic dintr-un colț. Într-o proză de o ironie magistral dozată, Nina Lykke portretizează societatea actuală și toate anxietățile și nevrozele noastre, chiar și pe cele pe care nu îndrăznim să ni le mărturisim.”
Criza vârstei mijlocii exprimată cu subiect și predicat. Cu medici. Nordici. Și schelete vorbitoare și rele de gură. Cam așa putea rezuma în doar câteva cuvinte acest ingenios, serios și trist roman al Ninei Lykke despre o doctoriță care își ia lumea în cap pe la vreo cincizeci și ceva de ani și pleacă de acasă, abandonându-și soțul, pentru a se muta în cabinetul de medic de familie unde își desfășura activitatea. Reluând, totodată, legătura cu iubirea ei din tinerețe, cel pe care îl părăsise, adolescentă fiind, pentru a se combina și, ulterior, căsători cu cel pe care acum l-a părăsit.
Elin este un medic de familie care ar face orice pentru pacienții săi, numai că, după douăzeci de ani de profesie, s-a săturat de elementele care îi intră în cabinet. Mereu nemulțumiți, aroganți, nespălați, nesimțiți, absurzi, cu pretenții colosale, arțăgoși și deprimanți, pacienții care îi calcă pragul zi de zi lui Elin nu numai că au adus-o la disperare, dar sunt și mostre ale unei societăți decadente, care parcă a luat-o razna și își varsă frustrările tocmai asupra celor care încearcă să-i ajute. Unii nu se spală (de frică, de lene sau de aroganță, că nu e nevoie, în schimb se revoltă că femeile pe care le plac ei nu îi plac și ele la rândul lor), alții ar vrea marea cu sarea fără să miște un deget, alții sunt ipohondri din naștere, alții își abuzează corpul și îl împing către niște extreme care o fac pe Elin să se mire în fiecare an cum de pacienții respectivi mai reușesc să umble de colo-colo, alții… Și tot așa.
De ajutor îi este doar scheletul pe care-l ține pe post de recuzită într-un colț al cabinetului și care începe să îi dea sfaturi (nesolicitate) despre ce-ar trebui să facă pentru a-și readuce viața pe făgașul inițial. Căci dintr-un soț iubitor și atent, Aksel, soțul lui Elin, a devenit un obsedat de forma sa fizică și de concursuri de schi, un individ care nici nu o mai bagă în seamă (n-au mai făcut dragoste de mult, foarte mult timp) și pentru care singurul lucru care mai contează în viața sunt concursurile de schi, indiferent că au loc la câțiva kilometri de casa lor dintr-o zonă selectă a Osloului (e drept că de partea greșită a străzii, nu pe cea unde se situează viloaiele celor cu adevărat înstăriți) sau în China. Aksel nu face nimic altceva decât să meargă la serviciu, iar în timpul liber să umble după schiuri și echipamente de schi, să-și lustruiască echipamentele, să caute reduceri la echipamente, să alerge până la epuizare și să se retragă în pivniță, departe de soția care a ajuns să consume câteva sticle de vin pe zi.
„În schimb, dacă era vorba despre concursurile de schi fond, Aksel scotea la iveală o latură a sa care altfel zăcea ascunsă. Când erau reduceri la un magazin de sport, mergea țintă acolo după serviciu și petrecea ore în șir uitându-se, chiar dacă, de obicei, îi displăcea să bântuie prin magazine și trebuia forțat să-și cumpere haine, exceptând cazul echipamentelor sportive. Avea grijă de ele și de unsul schiurilor, așa cum o mamă are grijă de primul ei născut.”
E genială imaginea cu Elin care, văzând că nu mai are absolut nicio speranță în privința soțului, a copiilor, a pacienților veșnic nemulțumiți care îi intră în cabinet, se retrage în brațele primitoare ale sticlei cu vin de la Vinmonopol și, văzând că un pahar normal cu picior nu mai e de ajuns, recurge la ceva mai la îndemână: vasul rotund în care până nu demult țineau un peștișor auriu. Într-un cuvânt, Elin a devenit alcoolică. Și nu din aceea care abia așteaptă să ajungă acasă ca să se descătușeze și să se relaxeze cu un binemeritat păhărel, ci din aceea care, când se întâlnește cu fostul iubit și reînnoadă relația cu el, merge la un restaurant și îi curg balele la gândul sticlelor de bere pe care și le va comanda cât de curând și care îi vor ostoi setea și limpezi mintea (da’ de unde?). Și în vreme ce relația ei cu Bjørn, fostul iubit (a cărui poveste de viață, agresat de o soție mereu nemulțumită și absurdă până dincolo de orice limită a absurdului prin critica nejustificată și fățărnicia de care dă dovadă în public, mimând o afecțiune față de soț care nu se reflectă și în intimitatea casei lor), prinde aripi, ajungând să se întâlnească inclusiv la casa mamei lui Elin, cea internată într-un ospiciu din cauza demenței, relația cu soțul se degradează tot mai mult.
Așa că nu e de mirare că până la urmă, în urma unei scene de un absurd ce te lasă mască, Elin ajunge să plece de-acasă, căci soțul ei cel „mereu atent și mereu prezent” nu suportă gândul că i s-a pus coarne. Nici de ce. Și cum de-a putut să fie atât de orb, ca totul să se petreacă taman sub nasul lui.
Frescă a crizei vârstei mijlocii (cu trimiteri și la consumerism, lăcomie sau așteptări exagerate, un soi de misecuvinism), dar și roman social cu trimiteri către problemele ce macină zi de zi bogata societate norvegiană în special și nordică în general, cartea Ninei Lykke este străbătută de o ironie pe cât de fină, pe atât de mușcătoare, în care niciun personaj nu e complet nevinovat, lipsit de pată, integru și îndreptățit să facă ceea ce face. Parcă ar avea acolo o scuză să se comporte în felul în care o face, dar parcă totuși ce-i prea mult e prea mult.
„Du-te cu toate croazierele tale, și cu gazele de eșapament, și cu toate caloriile, și vârâ-ți-le undeva unde nu bate soarele niciodată. Și du-te naibii!”
„Cât de rea ești!” exclamă Tore.
„Dar n-am spus-o cu voce tare! Doar mi-a trecut prin cap.”
„Nu peste mult timp, vei și spune cu voce tare ce crezi. Așteaptă numai! Imediat o să-ți dai frâu liber limbii.”
„Nu, nu. Am feștelit-o în multe alte domenii, dar aici n-am de gând s-o comit.”
„Ai feștelit-o deja. Ai uitat de Grăsan și de cuplul de vârstă mijlocie?”
„Acelea au fost scăpări. Nu se va mai întâmpla.”