Semnal editorial 562 + Fragment în avanpremieră: Cezarina Anghilac – În cercul fiarei 2. Puțină speranță

În volumul În cercul fiarei – Puțină speranță, după ce s-a lăsat dominată de latura sa animalică, Slievi trebuie să se confrunte, în sfârșit, cu urmările faptelor ei abominabile. Va avea de făcut alegeri dificile, iar umanitatea îi va fi pusă la grea încercare cu fiecare ocazie.

Novarre Faruz a aflat că morbul, teribila molimă care sfâșie Fireniul, poate fi vindecat și are de gând să se asigure că remediul va fi la dispoziția celor care au nevoie de el. Însă ambițiosul său obiectiv intră în conflict cu planurile vechiului său dușman, urchemistul Hayat…

Vechi secrete vor ieși la iveală, trecutul va navăli cu furie din urmă, iar linia fină care despărțea minciuna de adevărar va deveni de nerecunoscut. Sângele va continua să curgă, violența va tulbura peisajul idilic al Noctiei, iar trădarea, ca și ajutorul vor sosi din cele mai neașteptate locuri.

Însă, din toate acestea, vor încolți germenii speranței într-un viitor mai bun pentru întreaga omenire.

***

Romanul „Puțină speranță” de Cezarina Anghilac e o călătorie amețitoare printr-un amalgam de emoții. Întorsături fulgerătoare de situație fac și desfac relațiile dintre personaje, și nu mai știi cine-ți e prieten și cine dușman. Să fie puii de kirb leac pentru morb? Să poată Slievi s-o controleze pe Cealaltă? Să existe oare un prunc care va face luminările mai îndurătoare?

Volumul final al duologiei „În cercul fiarei” închide cercul narativ început în romanul „Promisiuni de sânge”, dar ne dezvăluie o lume isteț și atent construită, în care coexistă națiuni și creaturi cu descrieri care ne lasă cu gura căscată. Lingvista din mine a tresărit de încântare la fiecare termen din glosar, iar dacă sunteți cititori ai genului veți descoperi referințe iscusite la lumi fantastice îndrăgite.

Lumea creată de Cezarina Anghilac, însă, este în sine un cadou. Funcții de înțeles, tradiții de asimilat, gusturi de savurat, și întunecime suficientă să fie pe placul doritorilor, fără a-i sensibiliza excesiv pe cei care se feresc de sânge.

În fond, volumul al doilea este (și) despre speranță.

Iulia Dromereschi – traducătoare, jurnalistă culturală

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

Când Urza deschise ușa și călcă pe prima treaptă, negura începea să se destrame sub greutatea primelor picăturilor de lumină. Un fâlfâit des de aripi, însoțit de cârâieli insistente, vestea apropiata trezire a pădurii și a oamenilor. Grumzul, încă amorțit sub păturile groase ale somnului, dădea primele semne de activitate. O ușă scârțâi de câteva ori, vase din lut se ciocniră de o suprafață dură, cineva înjură. Cu o împunsătură în umăr, Slievi își zori fratele spre spărtura prin care intrase. Dacă se mișcau repede, poate că nu aveau să fie surprinși, deși nici ea nu înțelegea ce rost mai avea să se ascundă acum. Nu furase nimic, chiar dacă aceasta îi fusese intenția. Iar în ceea ce-l privea pe fratele ei, probabil că grumzenii i-ar fi fost recunoscători că îi scăpa de un înscăunat atât de…

La doar un pas înaintea ei, capul lui Urza zvâcni brusc înapoi, aproape să-i atingă pieptul. Apoi fratele ei se aplecă mult înainte, icnind și acoperindu-și fața cu palmele, ca un om lovit din senin.

Ceea ce și era, înțelese Slievi, când văzu țeasta ciufulită a lui Hritea profilându-se peste spinarea lui îndoită din pricina surprizei și a durerii.

— Încotro așa devreme? hohoti acesta și, mai înainte să își termine întrebarea, îl izbi cu pumnul în față.

Urza căzu pe spate fără să întâlnească în calea sa vreun obstacol, căci Slievi anticipase mișcarea lui Hritea și, profitând de întunericul care o proteja de privirea iscoditoare a agresorului, își lipi spinarea de suprafața aspră a peretelui. Cu răsuflarea oprită în gât, privi cum noctul îi târa fratele înăuntru, ținându-l de gulerul cămășii care, cu doar puțin timp înainte, îi trecuse și ei prin gheare. Urza părea țeapăn ca o scândură, iar când Hritea îi dădu un șut în coaste, abia dacă săltă un pic în sus, ridicat de forța loviturii.

Atunci țâșni Slievi din umbrele în care se ascunsese, cu ghearele scoase și colții clămpănind în amintirea unor pofte pe care nu le mai simțea. Poate de aceea nu reuși să sfâșie spinarea lui Hritea și să-l trântească la pământ, cum avusese de gând, ci doar rămase agățată cu ghearele în haina lui din lână de oaie, întocmai ca puii ei de kirb când învățau să se cațăre în copaci. Noctul mugi, probabil mai mult din cauza surprizei decât a durerii, și își întoarse capul spre ea.

— Tu, mârâi când o recunoscu.

Slievi se pregăti să-i smulgă și cealaltă ureche, dar bărbatul făcu un gest brusc cu brațele și spinarea, lepădându-se de haină și, odată cu aceasta, de ea. Apoi se răsuci și o lovi în obrazul drept. Împleticindu-se din cauza durerii și a atacului neașteptat, Slievi făcu un pas înapoi, însă mâini reci, îmbrăcate în fier, o înșfăcară de gât și îi izbiră țeasta de același perete de care, nu cu mult timp înainte, ea însăși își lovise fratele. O țintuiră acolo, strângând cu putere, imune la ghearele pe care Slievi încerca să le înfigă în ele.

Zări, pentru o scurtă clipă, licărul de ură din ochii bărbatului, și înțelese că lupta nu avea să fie deloc ușoară.

— Ce bine c-ai venit, mârâi Hritea, în timp ce zalele mănușilor lui intrau tot mai adânc în carnea gâtului ei.

Degeaba dădea Slievi din picioare și se zvârcolea, oriunde reușea să-l atingă nu simțea decât răceala dură a fierului, bine camuflată de straturile de haine.

Bărbatul căută cu degetele tendoanele de pe gâtul lui Slievi și apăsă pe ele.

— Pot să zic că tu l-ai ucis pe Urza.

Răsuflarea bărbatului era ca un cuțit care-și plimba lama pe fața ei. Degetele lui îmbrăcate în metal munceau să îi străpungă carnea și să se întâlnească în miezul acesteia. Curând avea să se sufoce, să se zbată ca un animal prins în laț, să horcăie după aer, să moară. Dar, în loc ca teama să o paralizeze sau să o facă să ezite, Slievi se concentră pe singurul lucru pe care-l mai putea face înainte ca vlaga să i se scurgă din trup și, odată cu ea, și viața.

Izbi cu genunchiul, țintind vintrele bărbatului. Spațiul îngust în care o înghesuise acesta nu era suficient pentru o lovitură care să provoace foarte multă durere, însă știa că surpriza putea fi la fel de folositoare. Într-adevăr, Hritea își slăbi strânsoarea. Nu mult, dar îndeajuns ca Slievi să își aplece bărbia spre încheietura mâinii care o ținea captivă. Mușcă scurt, gustând din carnea celui de un neam cu ea, simțindu-i căldura și zvâcnetul, dar nicio altă plăcere. Numai sângele gros, ce i se scurgea de pe buze în barbă, o mulțumi întrucâtva, încurajând-o să spere că poate Cealaltă…

Pumnul lui Hritea îi spulberă gândul și doi dinți, pe care ea îi scuipă înainte să i se înmoaie picioarele. Alunecă pe pământ, cu durerea adunată în palme și neputința strânsă la piept.

Ea era mai mare, mai puternică, putea să-l ucidă atât de ușor…

Ea era doar umbra Celeilalte, a Fiarei, cea care aștepta să se ridice din om și să verse sânge. Dacă mai era acolo.

Slievi se îndoia acum profund de asta.

Hritea o izbi cu piciorul în coaste, iar ea tuși și se chirci ca un vierme, pradă unei dureri noi ce începea să îi pulseze în tot trupul. Ceva pârâise și se frânsese acolo, înăuntrul ei. Și nu era sigură că doar despre oase era vorba. Oare pruncul… Gândul i se curmă când bărbatul se aplecă și o înșfăcă de ceafă, obligând-o să se întindă, apoi, cu cealaltă mână, o prinse de gulerul hainei. Slievi nu se împotrivi, îl lăsă să o aducă aproape de el, tot mai aproape, până când simți că apropierea se preface din nou în ocazie. Atunci țâșni cu fruntea înainte și îl izbi în nas.

Hritea urlă.

Făcu un pas în spate și urlă din nou, dar nu avu reflexul de a-și cuibări rana în palme. Nu o scăpă din strânsoare. Se poticni, izbind orbește din mâna liberă, uneori nimerind-o peste ochi sau peste cap, alteori doar spintecând aerul. Slievi îl izbi din nou, dar Hritea nu se mai clătină. O prinse de ceafă și o răsuci cu spatele spre el ca pe un pisoi căruia vrei să îi arăți apa în care urmează să îl îneci.

Pe ea, Hritea o arătă zidului.

O dată, de două ori, de trei…

Peretele și fruntea ei deveneau una.

Peretele și nasul ei deveneau alta.

Degeaba se zvârcolea Slievi, încercând să-l sfâșie pe Hritea cu ghearele, orice atingea ea părea să fie făcut doar din fier sau din aer – unul era fierbinte la atingere, iar altul atât de încărcat de sânge și furie, încât devenise gros ca un sirop. Orice mișcare făcea, aerul îngroșat i-o încetinea foarte mult, imprimându-i o stângăcie caraghioasă, de care Hritea părea să se amuze. Râsul lui îi bubuia în urechi în ritmul izbiturilor, un zgomot obsesiv, ca al propriului sânge alergându-i înnebunit prin trup, imprimându-i-se în creier, în carne și în oase, într-o succesiune rapidă, nesfârșită, de lumină și întuneric.