Deprecated: Hook custom_css_loaded is deprecated since version jetpack-13.5! Use WordPress Custom CSS instead. Jetpack nu mai acceptă CSS personalizat. Citește documentația pe WordPress.org pentru a învăța cum să aplici stilurile personalizate pe site-ul tău: https://wordpress.org/documentation/article/styles-overview/#applying-custom-css. in /home/bibliotecaluiliv/public_html/wp-includes/functions.php on line 6078
Semnal editorial 528 + Fragment în avanpremieră: Silvia Moreno-Garcia - Fiica doctorului Moreau - Biblioteca lui Liviu

Semnal editorial 528 + Fragment în avanpremieră: Silvia Moreno-Garcia – Fiica doctorului Moreau

BESTSELLER THE NEW YORK TIMES

Autoarea bestsellerului internațional Mexican Gothic ne oferă un fabulos roman istoric, plasat în Mexicul secolului al XIX-lea, o reinterpretare a celebrului SF clasic Insula doctorului Moreau, de H.G. Wells.

Carlota Moreau este o tânără care crește pe o moșie retrasă, într-un conac luxos, ferită de conflictele și problemele din Mexic. Este fiica unui cercetător atât de îndrăzneț, încât e ori un geniu, ori un nebun.

Montgomery Laughton e un proscris, un melancolic incurabil și asistentul doctorului Moreau, pe care îl ajută să-și ducă la îndeplinire experimentele finanțate de bogata familie Lizaldes.

Hibrizii sunt rezultatele muncii doctorului Moreau, ființe monstruoase, pe jumătate oameni, pe jumătate, animale, predestinate să i se supună orbește creatorului lor.

Toți par să trăiască în armonie până la sosirea fermecătorului și nepăsătorului Eduardo Lizalde, care declanșează o periculoasă reacție în lanț.

„Imaginația de care dă dovadă Silvia Moreno-Garcia este absolut fantastică, neliniștită și romantică, neînfricată și capabilă să se reverse în orice gen literar, mereu gata să îmbrățișeze cu o deplină stăpânire de sine polaritățile narațiunii: bizareria și drăgălășenia, pasiunea nebunească și ura profundă…“
The New York Times

„Un science-fiction istoric. O reinterpretare a unui roman clasic. Una dintre cele mai interesante și mai puternice voci ale noului val de autori SF&F. Da, Fiica doctorului Moreau este un cocktail perfect dozat.“
Marian Coman, redactor-șef Armada

Data apariției 13 feb. 2023
Titlu original The Daughter of Doctor Moreau
ISBN 978-606-43-1437-6
Cod bară 9786064314376
Autor Silvia Moreno-Garcia
Traducător Mihaela Ioncelescu
Editura Nemira
Imprint Armada
Colecția Armada
Format Paperback
Nr. pagini 360
Număr volume 1
Greutate (kg) 0.5000

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

A hrănit papagalul și i-a șoptit un cântecel. După ce a isprăvit cu păsările, Carlota a luat trusa medicală a tatălui ei și s-a îndreptat spre colibele muncitorilor bătrâni. Doctorul Moreau trebuia să fi examinat ieri dinții lui Aj Kaab, însă își neglijase din nou îndatoririle, iar Carlota se hotărâse să vină ea în ajutor. Aj ts’aak yaaj, „tămăduitorul“, așa îi spuneau uneori hibrizii tatălui ei, în dialectal mayaș, imitând vorbele Ramonei. Însă Carlota era cea care se îngrijea cel mai adesea de dinții, oasele și membrele lor. Nu o deranjau aceste sarcini. De fapt, chiar îi făceau plăcere. Îi plăcea să aibă o ocupație; îi plăcea să îi ajute pe ceilalți.

Aj Kaab părea încă adormit atunci când l-a strigat, în dimineața aceea de sâmbătă. Era într-adevăr devreme, înainte de slujbă sau de micul-dejun, însă de astfel de lucruri e bine să te ocupi cât mai repede. Aj Kaab a căscat și și-a întins mâinile și picioarele, în timp ce Cachito a târât afară din colibă un scaun și o masă. Carlota a lăsat din mână trusa medicală și s-a dus să umple un urcior cu apă, ca să se poată spăla pe mâini și să-i clătească gura lui Aj Kaab.

— Țipă și se agită din nou, a spus K’an.

K’an era o creatură cu membre lungi și păr întunecat, care semăna cel mai bine cu o maimuță, însă botul aducea mai degrabă cu al unui lup.

— O să te mușc de coadă, a mârâit Aj Kaab.

— Nu vă certați! a spus Carlota, scuturând din cap și atingând brațul lui Aj Kaab. Deschide gura mare, te rog.

Aj Kaab i-a dat ascultare și și-a căscat fălcile. Dinții lui erau ascuțiți ca niște lame și foarte deși, însă ea nu a ezitat nicio clipă, strecurându-și degetele de-a lungul fălcii lui și atingând cu blândețe un loc mai sensibil. A găsit de îndată dintele care îl supăra. Nu extracţia dintelui era problema, ci atenuarea durerii. Pentru asta, trebuia să folosească eterul cu care îmbibase o batistă. De vreme ce făcuse aceeași operație de nenumărate ori până atunci, a terminat repede și a pus dintele cel lung pe o farfurie. A tamponat apoi gingia cu un tifon îmbibat în alcool. N-avea să treacă multă vreme până când un nou dinte avea să crească la loc.

— Cum te simți, K’an? a întrebat Carlota. Ai nevoie de ceva?

— Mă doare încheietura mâinii, a răspuns K’an.

— Of! Bandajeaz-o strâns și o să fie ca nouă după o zi, a spus Aj Kaab. Mereu același lucru, mâna scrântită, glezna scrântită. K’an parcă e din sticlă.

— Iar tu miroși urât, ești uriaș și nesuferit, a ripostat K’an.

— Sunt cât de mare trebuie să fiu, a spus Aj Kaab, umflându-și pieptul cu mândrie.

— Dă-mi voie să mă uit, a spus Carlota.

Oasele unora dintre hibrizi erau casante și, deși Carlota bănuia că era vorba despre o entorsă, putea la fel de bine să fie o fractură, iar în cazul acela, cel mai rău lucru care putea să se întâmple era să renunțe la atelă. Tatăl ei spunea că până și un medic experimentat poate să confunde o fractură de tip Pouteau-Colles cu o entorsă, iar anatomia cu totul aparte a hibrizilor, precum și blana lor îngreunau stabilirea unui diagnostic. Cu toate acestea, ea nu recomandase niciodată altceva decât tratamentul potrivit.

În cele din urmă, Carlota a hotărât că era vorba despre o entorsă și că era suficient un suport din piele, care să-i țină lui K’an mâna nemișcată.

Odată încheiată treaba, Cachito a turnat apă din urcior într-un lighean, iar Carlota s-a spălat din nou pe mâini.

Cu coada ochiului, l-a zărit pe Montgomery, care se trezise devreme și își vedea și el de treburile gospodărești. S-a prefăcut din nou că nu îl observă. Cu o zi în urmă o luase în derâdere și se temea că avea să o necăjească iar.

Cel cu ochii verzi, spusese Montgomery. De unde știa el pe care dintre cei doi domni îl prefera ea? Însă nu se înșelase. Îi plăceau ochii lui Eduardo.

Carlota a adunat instrumentele medicale și s-a îndreptat spre casă. În bucătărie, tava cu micul-dejun al tatălui ei era pregătită. Uneori, Carlota tăia o floare și i-o ducea tatălui ei, lângă pâinea prăjită cu gem. Îi făcea plăcere acel detaliu. Însă acum era presată de timp, așa că nu putea să îi ofere decât zâmbetul ei.

A mers cu pași repezi și hotărâți și a ciocănit la ușă, înainte să intre în camera lui. A așezat cu grijă tava pe noptieră și a tras în lături draperiile albe, deschizând uşile franțuzești ca să pătrundă aerul răcoros și să îi ofere tatălui ei priveliștea vegetației din curtea casei. Noaptea, puteai să stai în curte, să privești dreptunghiul de cer și să numeri stelele, însă ziua, soarele scălda în lumină iedera ce se cățăra pe ziduri și făcea să sclipească plăcile de gresie ale fântânii. Lumina, aerul și apa se îmbinau ca să creeze un fel de tărâm vrăjit.

— Ți-am adus micul-dejun, a zis Carlota. Și să nu-mi spui că nu ți-e foame.

— Nu mi-e foame, a răspuns tatăl ei, ridicându-se.

Avea mustața albă, iar părul odinioară negru își pierduse de mult culoarea. Se mișca mai încet acum, deși încă avea putere în trupul ce fusese întotdeauna solid precum un arbore de mahon. Se enerva atunci când Carlota se agita în jurul lui, iar gesturile ei de tandrețe îl ofensau de-a dreptul. Îi plăcea să îi aducă aminte că nu era un invalid și să o alunge atunci când era prea drăgăstoasă.

— Ți-ai luat doctoria?

— Am luat-o, motiv pentru care mă deranjează stomacul și nu mi-e foame.

— Ți-am făcut ceai ca să îți calmeze stomacul, a spus ea și i-a turnat cu grijă în cană.

Tatăl ei a zâmbit în timp ce sorbea din licoarea caldă. Carlota a scos din dulap hainele pe care el avea să le poarte în ziua aceea și le-a așezat pe spătarul unui scaun. Femeia cea frumoasă și blondă din tablou îi zâmbea Carlotei. Fata își dorea să îi poată acoperi chipul cu o bucată de pânză; imaginea aceea nu contenea să îi provoace agitație.

— Ești prea bună cu mine, Carlota, a spus Moreau.

Era binedispus în dimineața aceea.

Carlota a zâmbit în timp ce peria haina tatălui ei, atingând cu grijă stofa. Îi plăcea atunci când el arăta îngrijit și elegant.

— Ce părere ai despre băieții Lizalde? a întrebat el.

Carlota a apucat un fir de păr alb, care se agăța cu încăpățânare de reverele hainei, și l-a smuls.

— Ar fi fost plăcut să rămână la noi câteva zile. Ești atât de singură aici.

— Nu sunt singură. Sunt ocupată în laborator.

De câțiva ani, doctorul Moreau îi îngăduise Carlotei să intre mai des în anticameră și în laborator și să îl ajute. Nu uitase incidentul de demult, când eliberaseră un hibrid, însă atacurile de gută erau acum tot mai dese și avea nevoie de ea. Doctorul Moreau încercase tot soiul de remedii pentru a-și ușura durerea, trecând de la litiu, colchicină sau calomel la morfină, însă nu prea găsea leacul.

Munca pe care i-o încredința tatăl ei era cu atenţie delimitată. Carlota avea voie să se ocupe de hibrizi, să le îngrijească rănile și chiar să amestece anumiți compuși, să curețe flacoanele și recipientele, însă multe alte lucruri îi rămâneau pe mai departe ascunse. Carlota nu înțelegea toate secretele realizărilor lui științifice. Însă nici Montgomery nu înțelegea, cu toate că și el muncea prin laborator, aducând lemne sau diferite animale.

Carlota spera că, într-o bună zi, tatăl ei îi va permite să facă mai mult, să-i studieze notițele și să citească din cărțile lui. Trebuia să aibă răbdare. Doctorul Moreau nu se grăbea niciodată.

— Nu e același lucru să lucrezi în laborator și să fii în compania oamenilor.

— Te am pe tine. O am pe Lupe.

— Ar fi o schimbare binevenită să poți petrece timp în compania domnilor.

— Montgomery este un domn.

— Domnul Laughton este orice vrei tu, însă nu un gentleman. Un proscris și un bețiv, poate.

— Nu ești și tu un proscris oarecum? a întrebat Carlota.

Deși era supărată pe el, simțul dreptății o îndemna să îi ia apărarea lui Montgomery, pe care îl considera destul de politicos.

Tatăl ei a ridicat din sprâncene.

— Ce fel de impolitețe mai e și asta? Eu? Un proscris?

— Ai spus-o chiar tu odată, papa. Vorbeai despre tine și despre fratele tău…

— Cu siguranță m-ai înțeles greșit.

Însă Carlota își amintea bine cuvintele lui, rostite într-unul dintre acele momente în care se simțea îngrozitor de trist și nu voia să o vadă, preferând să stea cu ochii lipiți de portretul oval al soției sale decedate.

— Proscris! Eu! În afară de asta, nu se poate să consideri mai plăcută compania lui Laughton decât a tinerilor Lizalde.

Vocea i se înăsprise și, ca să nu-l supere, Carlota a scuturat din cap.

— Firește că nu, a spus ea iute. Dar nu îi cunosc.

— Neajunsul acesta se poate remedia ușor. Nu trebuie să fii timidă.

Fii prietenoasă și amabilă, iar ei vor veni să stea cu noi. Trebuie să le facem pe plac, întotdeauna, celor din familia Lizalde. Ai rochii frumoase, ar fi o ocazie numai bună să le porți, iar părul tău… poate că ai putea să îl aranjezi după noua modă din reviste.

Cel mai adesea, părul Carlotei era prins într-o singură coadă groasă, ce îi ajungea până la talie, ori era lăsat liber. Însă revistele și ziarele pe care i le aducea Montgomery din oraș înfățișau femei ce purtau coafuri elaborate, cu șuvițe răsucite, buclate și prinse minuțios cu ornamente și agrafe.

— Ești o domnișoară prezentabilă, iar ei sunt niște tineri prezentabili. Dacă am fi locuit la oraș, ai fi fost deja prezentată în societate. Însă ne aflăm aici și nu sunt prea mari șansele ca lumea să te vadă așa cum trebuie. O domnișoară de vârsta ta trebuie să fie curtată, știai asta? Ar trebuie să exersezi la pian și vom vedea ce părere își vor face despre tine. 

— Da, papa, a răspuns Carlota, cu toate că se întreba dacă acei tineri ar fi putut găsi un cusur în conduita ori înfățișarea ei, indiferent de câte reviste de modă ar fi studiat.

— Nu vreau să te neliniștești. Atunci când ești neliniștită, poți avea o recidivă.

— Nu, papa. O să fiu bine, l-a asigurat, deși cu o voce pierită.

— Ce psalm vom citi astăzi? a întrebat tatăl ei, întinzându-se spre sertarul în care păstra Biblia. În timpul săptămânii, îi plăcea ca ea să îi citească din scrieri științifice, însă, în diminețile în care urma slujba, prefera Biblia.

— „Domnul este luminarea mea.“

— „De s-ar rândui împotriva mea oștire, nu se va înfricoșa inima mea. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc“, a recitat Carlota, iar glasul ei s-a înălțat limpede și plăcut.

Psalmul era unul simplu, așa că nu avea nevoie să îl mai citească.

Tatăl ei a zâmbit. Era mulțumit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *