Romanul de debut al lui George Cornilă, publicat prima dată în 2007, este unul al tenebrelor, o descindere în abisurile minții individului năucit de maelstromul societății contemporane și în hăurile beznoase ale ființei, acolo unde se depun resturile dezonorante ale luptelor pierdute. Nihilist, oniric, visceral, roman psihologic, dar și studiu sociologic, Cu dinții strânși nu te poate lăsa indiferent. Este o carte care continuă să te bântuie mult timp după ce ai lăsat-o din mână.
Romanul Cu dinții strânși de George Cornilă este disponibil pentru precomenzi cu reducere și autograf. Livrările vor începe cu data de 23 noiembrie!
„Am scris Cu dinții strânși în vara lui 2006. Aveam 20 de ani. Am terminat-o în puțin peste o lună, mai exact în 39 de zile sau mai degrabă 39 de nopți de insomnie. A rămas o vreme într-un sertar, căci n-am vrut s-o arăt nimănui. A fost publicată, în cele din urmă, un an mai târziu. O carte respinsă, ascunsă, hulită. O carte care nu s-a împlinit cu adevărat niciodată. Pe mine însă m-a salvat. Peste toate, este cartea fără de care celelalte nu ar fi existat.”
George Cornilă
***
„Puteți să îi spuneți cum vreți: roman transgresiv, analiză psihologică, studiu sociologic, manual de psihiatrie sau literatură postmodernă. Cu dinții strânși este toate acestea și încă mult mai mult.
O carte nihilistă, onirică și viscerală, care explorează tenebrele fiecăruia dintre noi. Autorul ne pune în față o oglindă și ne expune – brutal, fără menajamente și în doze foarte concentrate – la toate lucrurile care ne frământă, ne sperie, ne tulbură, ne obsedează, ne isterizează și ne dezintegrează acum.
Povestea unui personaj mizantrop, înclinat spre introspecție și depresie, pentru care încă nu s-a scris o carte de self-help și nici nu s-a inventat încă o formă de terapie, tipul căruia citatele motivaționale de pe Internet i-ar adânci, probabil, și mai mult neîncrederea în sine, lehamitea și ura. Un tânăr despre care Truman Capote ar spune că este ”un individ adânc frustrat, ce încearcă să își exprime individualitatea pe un fond de conformism rigid, captiv între două planuri: auto-expresia și auto-distrugerea”. Un tânăr din celebra galerie a inadaptaților de anvergura unui Tyler Durden sau George Demetru Ladima care, oricât de mult ar fi torturat, nu va încăpea niciodată în patul lui Procust.
Comentariu social – mult înaintea vremurilor sale, care abia acum, iată, îl prind din urmă pe autor – despre depersonalizare, despre uniformizare, despre superficialitatea unei societăți așa-zis moderne care nu tolerează nici diversitatea, nici eșecul. Radiografia unei lumi care prinde individul ca într-un malaxor, îl mestecă bine, îi ucide sufletul și îl scuipă când nu mai are nevoie de el.
Un exercițiu în auto-exorcizare și o experiență, cred, transformativă pentru scriitorul-de-atunci care avea să devină scriitorul-de-acum George Cornilă.
Rodul unei minți incandescente, vizionare, absolut nebune în cel mai frumos sens al cuvântului.
Și toate acestea împletite – în stilul care l-a consacrat – cu filosofia, realismul magic și intertextualitatea, care prefigurau încă din 2007 și reconfirmă acum nu numai că George Cornilă este posesorul unei vaste culturi și a unei eleganțe a scrisului greu de egalat, dar și faptul că este un om care arde lăuntric cu puterea a o mie de sori.”
Andreea Sterea – Editor Crux Publishing
DETALII
ISBN: 978-606-9027-18-9
Editor: Editura Crux
Dată publicare: 2022
Număr de pagini: 218
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Valter deschise ochii. Era deja în picioare, pe mijlocul străzii. Se uită nedumerit în jur. Visa? Mai avusese astfel de vise pe care să nu le poată distinge de realitate, vise de insomniac. Părea, totuși, că era treaz. Recunoscu strada, nu era departe de unde locuia. Ieșise oare să se plimbe — o mai făcea noaptea, când nu putea să doarmă — și avusese un moment de black-out? Știa, de asemenea, că era predispus la noctambulism. Cât era oare ceasul? Își ridică instinctiv mâna stângă în fața ochilor. Își aminti că nu mai avea ceas. Și mâna îi era bandajată.
Câteva amintiri începură să se prindă una de alta. Nu putea fi prea târziu, căci o dâră sângerie încă se mai vedea printre blocurile masive de beton. Ce zi era? Mai mult ca sigur se trezise devreme, nu mâncase, poate că fusese doar o scurtă amețeală. O mașină trecu în viteză pe lângă el, claxonând. Apoi liniștea se așternu din nou, o tăcere adâncă, de dinainte de facerea lumii. Pustiu și umbre lungi, tremurând în vânt, de obiecte inanimate care pentru o clipă păreau vii, de oameni cu figuri triste, rătăciți pe drumuri fără sfârșit, care nu mai erau vii demult.
Amurgul, vremea celor înfrânți, potrivit lui Saki, ceasul nefast la care bărbații și femeile care jucaseră și pierduseră ieșeau din ascunzătorile lor pentru că atunci hainele lor vechi, pantofii scâlciați, umerii lăsați și ochii pleoștiți, toate puteau trece neobservate. Pe ei nu-i putea privi în ochi, i-ar fi rănit.
Întunericul începea să se furișeze prin ganguri și prin spatele lampadarelor, dâra sângerie îi aprinse pentru o clipă fața, obrazul aspru, cutele adâncite, colțurile gurii îndoite în jos, cearcănele, părul ciufulit, ochii încă pe jumătate închiși, apoi se mistui. Dispariția spăimoasă a luminii, groaza pierderii unui ceva irecuperabil, minciuna veșnicei renașteri. Lumina te păcălea, te făcea încrezător și moale, pe când întunericul, întunericul te ținea alert, așa cum trebuie să fii. O rafală îi vântură părul și poalele paltonului. Strânse ochii, se aplecă ușor și continuă să înainteze, încotro, nu știa.
Nu-i părea atât de rău de lucrurile pe care le pierduse: bani nu avusese mulți, niciodată nu avea mulți, ceasul fusese un cadou de la o iubită pe care o avusese cândva, abia dacă și-o mai amintea, poate că venise oricum vremea să scape de el, telefonul fusese primit de la firmă pentru a face verificări la primării și la oficiile de cadastru, dăduse o notă explicativă, își amintea acum, îl obligaseră să vină și cu o dovadă că făcuse plângere la poliție și tot îi spuseseră că avea să-i fie oprit din salariu costul aparatului. Renunțase și la cămașa din care nu mai putuse scoate petele de sânge, oricum de atâta purtat se scămoșase și gulerul i se îngălbenise. Trebuia să-și înlocuiască și cravata, fusese cea de luni, albastră cu dungi. Nu-i plăcuse niciodată prea mult. Servieta, nici atât, nici nu avea nevoie de ea, de fapt, doar îl ajuta să se simtă important.
Poate doar pentru sacou avea o urmă de regret. Era vechi și ponosit, însă îi plăcea și încă îi venea bine. Silueta nu i se schimbase din liceu, poate doar mai slăbise puțin. De ani buni își spunea că avea nevoie de unul nou, însă nu se îndura. Ceea ce-l dobora însă era gândul că se lăsase încă o dată călcat în picioare fără să riposteze. Nu se luptase, nu se împotrivise câtuși de puțin, îi fusese frică, se înmuiase tot, se agățase de o viață pe care, paradoxal, alte dăți se gândise s-o încheie singur.
O hârtie mototolită, purtată de vânt, i se lovi de pantof. Se îndoi de spate, greoi, și o culese. Era un desen în creion, naiv, o scenă idilică. Îl desenase oare chiar el? Încercă să îndrepte hârtia, o întinse, își trecu palma peste ea, apăsă cu un soi de disperare, era limpede că n-avea sorți de izbândă. O mai și pătase cu sângele care-i îmbibase fașa. Vântul se înteți și i-o smulse dintre degete. Se uită pentru o clipă după ea, cu o inexplicabilă părere de rău. Blestematul acela de bivol! O fi făcut tetanos?
Când ajunsese acasă în noaptea în care furase statueta — cu o noapte înainte, cu două, nu-i era clar —, băgase de seamă că mâna îi sângera. Pe moment, din cauza adrenalinei, nu băgase de seamă, însă în goana sa se pare că strânsese prea tare idolul. Îl privise cu băgare de seamă. Era un bărbat cu patru brațe, gras, dezbrăcat, în poziția lotus, cu burta-i uriașă și picioarele îndoite acoperindu-i sexul, pe spinarea unui bivol cu coarne răsucite. Într-o mână ținea un sceptru, într-o alta un ștreang, iar cu celelalte două făcea un semn de binecuvântare, precum sfinții din icoanele creștine. Pe cap purta o mukut cu numeroși oceli. Rânjea cu ochii pe jumătate închiși, de parcă fumase opiu. Părea să fie unul dintre acele kitsch-uri feng shui care se vând în magazinele de suvenire. Un corn al animalului era murdar de sânge, în el își împunsese pulpa policarului. Rana nu voia să se închidă, oricât ar fi oblojit-o.
Nu-i fusese greu să găsească informații despre statuetă. Era limpede că avea de-a face cu o zeitate indiană, așa că nu după mult timp îl găsise: Yama sau Yamarāja, zeul morții, venerat de popoarele din Valea Indului, dar și de unele triburi de țigani nomazi. Dăduse și peste câteva statuete asemănătoare cu cea pe care și-o însușise, făcute de cele mai multe ori din aur, pentru a-l îmbuna pe Yama, dar și spre a fi folosite în felurite ritualuri. Citise tot ce găsise, inclusiv superstițiile care spuneau că un astfel de idol aducea numai năpaste, suferință și moarte. Valter, deși fusese crescut în spirit religios, se lepădase de gândirea magică încă de puștan, așa cum își lasă șerpii pielea, iar acum nu vedea decât posibilitatea ca idolul să fi fost, într-adevăr, din aur. Îl cântări în mâini. Avea măcar două, poate trei kilograme. Ce să fi căutat însă un artefact din aur masiv lăsat la îndemâna oricui, pe un câmp noroios, la capătul lumii?
Auzi zgomot de pași în urma lui și se înfioră. Îl urmărea cineva, vreunul dintre cei de la care furase, vreun criminal nefericit cu propria-i viață, pregătit să ia viața altor nefericiți, un îndrăgostit singuratic, căutând doar să se piardă în întuneric, vreun derbedeu de cartier care să-l mai umilească o dată? Un păcănit, apoi încă unul. Zgomot de copite? Era însuși zeul Yama, călare pe bivolul lui monstruos, venit să-l pedepsească pentru că-i profanase altarul?
Se opri și lăsă să treacă pe lângă el o siluetă gârbovită. Era doar o femeie bătrână, îndoliată, cu capul în piept, înfășurat cu un batic negru. Într-o mână abia ducea o geantă pântecoasă, iar în cealaltă ținea un baston încovoiat care păcănea regulat pe asfalt. Se opri la câțiva pași în fața lui. Voia să-l întrebe ceva, cum ajungea într-un loc sau altul, să-l roage s-o ajute să-și care povara?
Era poate însăși Moartea, care venise, căci se auzise chemată de atâtea ori în gând, și acum își dădea seama că trecuse pe lângă el, așa cum mai trecuse și alte dăți. Bătrâna scoase un oftat și apoi porni din nou. Doar își trăsese sufletul. Printre legendele urbane care circulau prin studențime pe vremea lui, se regăsea și aceea a dispariției a cinci taximetriști, după ce la ultima lor cursă luaseră în mașină o bătrânică îndoliată, cu un geamantan voluminos, care le ceruse s-o ducă la Cimitirul Străulești în toiul nopții. Dispecerul declarase atunci că ultimul lucru pe care îl auzise de la ei fusese un strigăt de ajutor prin stație. Crezuse vreodată povestea? Nu mai mult decât le crezuse pe cele despre fantomele de la Politehnică, studentele ucise în P29, Ambulanța Neagră sau Tramvaiul 1.
Începu să plouă, picături mici, ace reci. Coti pe o străduță lăturalnică. Nu putea numi cu certitudine momentul în care simțise că viața i se golise cu totul de sens. Mai mult ca sigur deșertarea avusese loc treptat, strop cu strop, de-a lungul anilor în care, deși timpul părea să fi gonit șuvoios, pentru el stătuse, de parcă undeva în eter acele și pendulele unui ceas ar fi încremenit. Nu avusese niciodată ani mănoși, o ținuse tot într-o alergătură sterilă și într-o așteptare încordată de-a lungul miilor de zile de când își părăsise orășelul adormit. Germenii speranței, încolțiți în fiecare om, începuseră să-i mucegăiască de timpuriu. Stări depresive, suferințe paroxistice din orice fleac, racordurile lui interne erau, în fapt, cabluri sub tensiune, gata oricând să plesnească, arderi puternice, combustii spontane în spatele unei măști de seriozitate și răceală. O față reală pe care n-o văzuseră decât puțini, căci era sensibilă și hidoasă precum carnea vie. Atâția ani petrecuți cu dinții strânși.