La începutul pandemiei, legendarul povestitor Stephen King s-a întrebat: „Ce ai putea scrie care să te facă fericit?“
„Ca și cum imaginația mea abia aștepta să-i fie pusă întrebarea, mi s-a arătat un oraș mare și părăsit – dar cu o viață proprie. Am văzut străzile pustii, clădirile bântuite, un cap de gargui care zăcea răsturnat pe stradă. Am văzut statui sfărâmate (nu știam ce reprezintă, dar am aflat în cele din urmă). Am văzut un palat uriaș, impunător, cu turnuri din sticlă atât de înalte, încât vârfurile lor străpungeau norii. Aceste imagini au declanșat povestea pe care voiam să o spun.“
Stephen King
Stephen King sondează cel mai adânc puț al imaginației sale în acest roman fermecător despre un adolescent care moștenește cheia către o lume paralelă, în care binele și răul poartă o luptă acerbă.
Charlie Reade arată ca un licean obișnuit, priceput la baseball și la fotbal, un elev modest și sârguincios. Când el avea doar zece ani, mama lui a murit într-un accident, iar suferința l-a făcut pe tatăl său să se cufunde în alcool. Maturizat precoce, Charlie a învățat cum să aibă grijă de el însuși, dar și de propriul tată. La vârsta de șaptesprezece ani, adolescentul întâlnește o cățelușă adorabilă pe nume Radar și pe stăpânul ei, Howard Bowditch, un bătrânel singuratic, care trăiește într-o casă mare, situată pe culmea unui deal, având în curtea din spate un șopron ținut sub lacăt.
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
UN BASM
Stephen King
Traducere din limba engleză de
Ruxandra Toma
CAPITOLUL 1
PODUL BLESTEMAT. MIRACOLUL. URLETUL.
Sigur că sunt în stare să spun povestea asta. Și sunt la fel de sigur că n-o s-o creadă nimeni. Dar nu mă deranjează. Important pentru mine este să apuc s-o spun. Însă problema pe care o am – și sunt convins că mulți scriitori se confruntă cu ea, scriitori cu o adevărată carieră în spate, nu niște ageamii ca mine – este să îmi dau seama cum să încep. Mai întâi m-am gândit la șopron, pentru că de acolo au pornit toate aventurile mele, dar atunci mi-a trecut prin minte că ar trebui să povestesc mai întâi despre domnul Bowditch și despre cum ne-am împrietenit. Numai că asta nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă nu s-ar fi petrecut miracolul cu tatăl meu. Normal că ați putea să spuneți că a fost un lucru oarecare, deloc ieșit din comun, unul de care au avut parte mii de bărbați și de femei începând din 19351. Însă copilului care eram eu atunci tot un adevărat miracol i s-a părut.
Numai că nici așa nu-i tocmai bine să încep, pentru că nu cred că tata ar fi avut nevoie de vreun miracol dacă n-ar fi fost podul ăla blestemat. Deci de aici trebuie să încep, de la blestematul de pod de pe Sycamore Street. Iar acum, gândindu-mă la ce s-a petrecut, văd cum totul mă conduce, peste ani, direct la domnul Bowditch și la șopronul zăvorât din spatele casei lui vechi și dărăpănate, în stil victorian.
Însă un asemenea fir conducător poate fi rupt extrem de ușor. Deci nu de un fir am nevoie, ci de un lanț. Unul zdravăn. Iar eu să fiu puștiul cu cătușa la mână.
2
Pârâul Ciufulit trece prin capătul de nord al Popasului Santinelei (căruia oamenii locului îi spun doar Santinela) și, până în anul 1996 – anul în care m-am născut eu –, peste el era un pod din lemn. Acela a fost anul în care inspectorii de la Departamentul de Transport Rutier l-au examinat și au ajuns la concluzia că reprezintă un pericol. Oamenii din zona noastră a Santinelei știau foarte bine că tatăl meu tot spunea asta încă din 1982. Autoritățile afirmau că podul rezistă la o greutate de până la 4,5 tone, însă localnicii cu camionetele pline obișnuiau să-l evite, preferând să o ia pe breteaua autostrăzii și făcând astfel un ocol prea mare și neplăcut. Eu nu mai țin minte podul din lemn, dar tata zicea că simțeai chiar din mașină cum tremură și se zguduie și huruie scândurile alea sub tine. Inspectorii aveau dreptate: chiar era periculos să treci peste el; dar, ironia sorții, mama poate ar mai trăi și acum dacă nu ar fi fost înlocuit cu un pod din metal.
Pârâul Ciufulit este mic, de-aia i se și zice pârâu, iar construirea noului pod nu a durat prea mult. Cel din lemn a fost dărâmat, iar cel din metal a fost deschis circulației în aprilie 1997.
— Primarul a tăiat o panglică, părintele Coughlin a binecuvântat blestemăția aia, și cu asta basta, mi-a spus tata într-o seară.
Era un picuț beat atunci.
— Numai pentru noi n-a fost o binecuvântare, nu-i așa, Charlie?
I s-a spus Podul Frank Ellsworth, după numele unui erou local, care murise în Vietnam. Însă oamenii de aici îi ziceau Podul de pe Sycamore Street. Strada asta era netedă ca-n palmă, dar podul – lung de 42 de metri – era din oțel și scotea un soi de bâzâit la trecerea automobilelor și un huruit puternic sub camioane, pentru că acum aveau voie să-l folosească, deoarece era făcut să suporte o greutate de maximum 27 de tone. Sigur, nu era suficient de mare pentru un trailer, însă oricum nu vedeai camionagii de cursă lungă pe Sycamore Street.
În fiecare an, consiliul local își propunea să paveze calea de rulare a podului și să construiască măcar un trotuar, dar în fiecare an apăreau alte probleme mai urgente care consumau banii din buget. Nu cred că un trotuar ar fi salvat-o pe mama, dar pavajul poate că da. N-avem de unde să știm, nu?
Blestematul ăla de pod.
3
Locuiam la jumătatea străzii, al cărei nume complet era Sycamore Street Hill, cam la patru sute de metri distanță de pod. În cealaltă parte a podului, era o benzinărie cu un magazin micuț, care se chema Zip Mart. Vindea toate produsele obișnuite, de la ulei de motor și până la franzele feliate și prăjituri Little Debbie, dar mai puteai să cumperi de acolo și pui prăjit, preparate chiar de proprietar, domnul Eliades (căruia locuitorii cartierului îi spuneau „Domnul Zippy“). Puiul ăla era exact așa cum scria pe afișul din vitrină: CEL MAI BUN DIN LUME. Și acum mai salivez când mă gândesc la el, așa de gustos era; însă n-am mai mâncat nici măcar o bucățică după moartea mamei. Mi-ar fi venit să vomit dacă aș fi făcut-o.
Într-o sâmbătă din noiembrie 2003 – pe când consiliul local dezbătea din nou alocarea fondurilor pentru pavarea podului și din nou decidea că nu era o chestiune atât de urgentă și că mai poate aștepta un an –, mama ne-a spus că vrea să meargă până la Zippy ca să ne ia niște pui pentru cină. Tata și cu mine ne uitam la un meci de fotbal la televizor.
— Ar trebui să iei mașina, a zis tata. O să plouă.
— Mișcarea o să-mi facă bine, a spus mama, dar o să-mi pun pelerina de Scufița Roșie.
Asta purta ultima oară când am văzut-o. Nu-și ridicase gluga pentru că încă nu ploua, așa că i se revărsa părul pe umeri. Aveam șapte ani și mi se părea că mama are cel mai frumos păr roșcat din lume. M-a văzut că mă uit pe geam după ea și mi-a făcut cu mâna. I-am făcut și eu, după care m-am uitat la televizor. Conducea echipa LSU Tigers. Îmi pare rău că nu m-am uitat mai mult la ea, dar nu mă simt vinovat. N-ai de unde să știi când o să se deschidă brusc o trapă pe drumul vieții tale, corect?
N-a fost vina mea și n-a fost vina tatei, cu toate că știu că el așa a crezut și își tot zicea: Ar fi trebuit să-mi scol curul ăsta mare și prost de pe fotoliu și s-o duc cu mașina la păcătosul ăla de magazin. Probabil n-a fost nici vina tipului cu furgoneta de la firma de instalații. Polițiștii au zis că nu era beat și el s-a jurat că nu depășise viteza legală, care era de 40 de kilometri pe oră, în cartierul nostru. Tata spunea că, și așa să fi fost, probabil că omul ăla își luase ochii de la drum, chiar dacă pentru câteva secunde. Probabil că tata avea dreptate în privința asta. Era agent de asigurări și mi-a zis odată că singurul caz în care s-a petrecut sută la sută un accident și despre care a auzit el a fost atunci când un meteorit a lovit în cap un bărbat din Arizona și l-a omorât pe loc.
— Întotdeauna este greșeala cuiva, a spus tata. Dar nu întotdeauna este acuzată persoana respectivă.
— Nu crezi că-i vinovat tipul care a dat cu camionul peste mama? l-am întrebat eu.
A căzut pe gânduri. Și-a dus paharul la buze și a băut. Trecuseră vreo șapte sau opt luni de la moartea mamei și se lăsase de bere. În perioada aia, preferatul lui era ginul Gilbey.
— Încerc să nu o fac. Și de cele mai multe ori reușesc, mai puțin când mă trezesc la două noaptea și văd că sunt singur în pat. Atunci, da. Atunci îl consider vinovat.
